Pur și simplu nu-i mai păsa. Aruncă telefonul pe pat și păși obosită spre baie. Era obosită – întotdeauna obosită – nu conta dacă era dimineață sau seară, oboseala se furișa în trupul ei vlăguind-o, împiedicând-o, trăgând-o înapoi. Uneori i se părea că e mai mult moartă decât vie. Apa rece cu care-și stropi fața o ajută puțin. Prea puțin. Avea nevoie de o grămadă de timp pentru a se convinge că, în sfârșit, arăta decent. Apoi își amintea invariabil că nu-i păsa.
Trecuseră șase ani și, deși fusese asigurată, timpul nu rezolvase nimic. Zero barat. Mulțimea vidă. Prezentul încă nu avea gust sau culoare. Era ea și restul. Sau, mai exact, restul împotriva ei. Situația nu se dovedea a fi neplăcută, uneori se hrănea din conflictele pe care, cu bună știință, le provoca. Cumva trebuia să simtă și ea că trăiește. Se săturase de telefoanele reci pe care le primea o dată pe lună de la tatăl ei.
“-Bună, scumpo! Cum te simți? Cum merge treaba?”
Ultima întrebare era singura care suferise modificări dea lungul anilor. De la “ce note ai?” până la întrebarea despre starea stațiunii nu fusese decât un pas. Un pas enorm care avusese nevoie de multe țopăiri pe propria mândrie și de o doză sănătoasă de umilință. Privise actul în sine cu detașare, ca pe ceva odios ce trebuia făcut pentru a evada dintr-o închisoare de maximă securitate.
Tatăl ei îi “dăruise” o grămadă de bani după terminarea facultății, deși nu îi spusese asta cu glas tare, era conștientă că nu mai avea de primit nimic din partea lui atât cât va trăi. Era un arajament convenabil pentru amândoi. Ridicola satisfacție de a fi împreună nu se compara cu durerea ce se năștea în fiecare inimă ori de câte ori se aflau în aceași cameră. Știa că magnificul ei tată nu era de acord cu modul în care ea hotărâse să-și cheltuiască banii, dar nu avea ce să-i mai facă. Nu erau ai lui și ea îi putuse investi de cum găsise de cuviință. Achiziționarea și renovarea unei stațiuni moarte pe un munte vai-de-capul-lui de care n-auzise nimeni fusese în totalitate ideea ei și se dovedise a fi una excelentă – în doar doi ani reușise să scoată profit, nu mare, importantă era însă ideea. Luase ceva lipsit de viață și, sub conducerea ei, se transformase într-o potențială mină de bani. Tatăl ei era, bineînțeles, în continuare sceptic – deși îi trimisese prin fax balanța ultimului an – motiv pentru care găsea de cuviință a stabili singurul subiect de discuție (a celor trei apeluri per an) în jurul afacerii ei. Ar fi vrut să fie lăsată în pace, dar în secret, îi era groază de ce ar putea însemna asta.
Ceasul arăta, ca un dobitoc, ora opt și jumătate. Era timpul să se trezească. Acțiune care ar fi însemnat într-adevăr o schimbare dacă ar fi reușit să adoarmă. Insomniile erau certificate de doctor și nu se putea abține să nu simtă oarecare recunoștință față de singurul simptom care rezistase dea lungul anilor și care, fără pic de milă, îi amintea zilnic ce pierduse.
Telefonul zbârnâi dintre cearșafuri și Lina se încruntă. Pentru că nu era nici măcar zece, adică ora la care-și părăsea camerele, îl ignoră și alunecă oftând în cabina de duș. Pijamaua de bumbac azuriu pluti pe gresie și trupul ei felin fremătă sub bătaia stropilor fierbinți. Era partea ei preferată din zi. Înainte ca să trebuiască să vadă pe cineva, înainte ca telefoanele să înceapă să bâzâie –cu mica excepție total neimportantă din acea zi, înainte ca viața să-și continue nealterată drumul.
Apa fierbinte era cel mai bun remediu pe care știa împotriva orelor de veghe, îi trezea simțurile, îi alunga oboseala cronică pentru încă o zi și o mângâia până în adâncul sufeltului. Abia după dușul de dimineață se simțea în stare să ceară cafeaua și micul dejun, de cele mai multe ori chiar în cameră. Privirile indiscrete erau atent evitate până când era sigură că nu aveau nimic de văzut, știa cât de puternică era rețeaua bârfei din micul orășel în care toată lumea cunoștea perfect pe toată lumea.