Capitolul 24

Employee’s party


Trecuseră mai bine de trei luni de când Silvia era o tânără angajată la o tânără firmă: IREEN-ACAB. Iarna își intrase în drepturi și se apropia Crăciunul. Silvia putea spune că era acum mai liniștită, când într-o noapte o trezi un apel telefonic. Trecuse de miezul nopții și primul gând ce i se formă în minte fu: „S-a întâmplat ceva în centrală!”, căci gândul la aparatura pe care o instalaseră acolo de curând nu-i dădea pace nici în somn, chit că rezultatele testărilor fuseseră zi de zi excelente în toate situațiile.
- Dvs. sunteți d-na Silvia Linoiu? o interpelă o voce feminină, groasă și răgușită.
Era vorba despre unchiul ei, fratele mamei. Se afla la spital și era pe moarte. Cum Silvia nu mai păstrase legătura cu el de ani de zile și Laura nu catadicsise s-o informeze despre boala lui – o ciroză hepatică care îl doborâse la pat în doar câteva săptămâni, surpriza o năucise. Nu numai faptul că era pe moarte o bulversase ci și rugămintea lui – ultima sa dorință, transmisă de sora medicală care îi telefonase – de a veni neîntârziat la el la spital.
Reuși să dea la repezeală zăpada de pe mașină și să pornească. În fața spitalului o aștepta, în frig, asistenta cu care vorbise la telefon.
- D-na Linoiu? Veniți cu mine pe aici, vă rog. Și intrară prin curte, pe o ușă de serviciu.
- Familia tocmai a plecat și mă gândeam să nu vă petreceți cu ei. Unchiul dvs. mi-a spus că nimeni nu trebuie să știe că v-a chemat.
Când intră în salonul unde zăcea dl. Linoiu, în lumina unei lămpi de veghe ce pâlpâia slab, Silvia zări o persoană care semăna vag cu ceea ce-și amintea despre unchiul ei. Erau cel puțin șapte ani de când se văzuseră ultima oară. Nu mai avea aproape nici un fir de păr în cap și tenul îi era ca pământul. Intuind șocul pe care înfățișarea sa i-l produsese nepoatei sale, un zâmbet chinuit îi lumină fața extenuată de lupta cu boala.
- N-aș fi crezut că o să vii ...
- Unchiule, de ce nu mi-ai spus ... mai demult? De ce nu mi-ai dat telefon? Unde e Laura? De ce au plecat?
- Un om pe moarte ... nu e ... o companie plăcută. Laura n-a vrut să vină aici cu copiii ... de parcă moartea ar fi contagioasă.
Vorbea întretăiat, cu mare efort.
- Ce ... ce prostie ... Silvia ... am ceva ... pentru tine. Caută sub pat.
Când tânăra femeie, surprinsă, fu îndemnată pentru a doua oară să caute, se aplecă și ridică un petec dreptunghiular de hârtie; apoi unchiul vorbi din nou:
- Silvia, acești bani sunt pentru tine. N-am putere ... să-ți spun acum ... cum i-am strâns .... de unde îi am ... Te duci cu procura asta la bancă ... e scris numărul contului ... și îi scoți ... Ai să faci asta ... pentru mine?
- Dar, unchiule ...
Domnul Linoiu îi apucă mâna cu o forță disperată. Se temea că nu mai are timp să-i vorbească. O făcu să tacă și să se uite la el.
- Silvia, ... atunci, de mult ... ginerele meu ... cred că împreună cu fostul tău soț ... ți-au luat ceva din casă ... Testamentul tatălui meu ... mama ta era ... unica moștenitoare ... a casei. Ceilalți primisem banii cu care să ... ne facem un rost. Soția mea ... știuse. Vezi tu, eu ... nu m-am putut opune ... Testamentul nu mai există.
- Mi-am dat seama că Paul mi-a luat ceva. Nu știam ce, dar am intuit că la ultima lui vizită mi-a luat ceva. În sfârșit ... nu mai are importanță.
- Tu ... tu nu știi ... ce înseamnă să iubești ... o femeie. Să te temi tot timpul ... că vei fi părăsit. Ce înseamnă să faci compromis după compromis ... greșeală după greșeală. Și să știi ... să știi, pas cu pas ... care ar fi fost calea cea bună, ... ieșirea din impas ... dar să nu poți ... nici o clipă să te abați de la drumul ... pe care ai pornit. Eu nu am fost vinovat. N-am avut ... de ales.
Auzind ultimele cuvinte, lacrimile care începuseră să-i curgă Silviei pe obraji se opriră și furia se substitui în acea clipă, durerii.
Cum adică nu era vinovat? Dimpotrivă, ei i se părea cel mai vinovat dintre toți, singurul cu adevărat vinovat față de ea. El îi era singura rudă de sânge, cel care ar fi trebuit să-i fie alături în toți acești ani. Laura nu-i era rudă decât pe jumătate, cât despre mama și soțul acesteia – ei erau niște străini – și din partea lor se putea aștepta la tot ce era mai rău. Dar unchiul ei, cel care acum dorea să se împace cu ea, care voise să se aibă bine și cu Dumnezeu și cu Diavolul, credea oare acum că prin această târzie restituire, mai putea îndrepta ceva, putea să răscumpere anii de dezdrădăcinare și suferință? Credea oare că simpla mărturisire a păcatului însemna absolvirea lui?
Și toate acestea pentru ce fuseseră? Dintr-o pasiune josnică pentru o femeie. Dar e oare pasiunea o justificare a tuturor erorilor? Pasiunea ei pentru Dan Vlasiu n-o putuse determina să-l trădeze pe domnul Marcu. Și nici să-i facă rău, lui și iubitei lui atunci când putuse s-o facă. În viață nu există „n-am de ales”. Întotdeauna poți să alegi. Doar că nu e comod. Ea știa ce înseamnă.
Dar aceste cuvinte nu ieșiră de pe buzele Silviei ci rămaseră doar în mintea ei. O decență înnăscută și poate acea bunătate care zăcea în adâncul inimii – în ciuda tuturor provocărilor – o împiedicau să-i facă rău unui om aflat pe patul de moarte. Și totuși, muribundul păru să înțeleagă nerostitele gânduri, căci spuse, frânt de durere:
- Știu că ți-e greu să mă ierți, că n-ai să mă ierți niciodată ...
- Unchiule, nu mai are nici o importanță. N-are nici un rost să te mai frămânți.
- Silvia, fă asta pentru mine – e ultima mea dorință – scoate acei bani – nimeni nu știe de ei – medicul ... medicul căruia i-am vândut casa ... pleacă acum în America. Am aranjat totul cu el – prețul – totul. Vreau ca acea casă ... casa părinților mei – să revină în familie. Tu nu trebuie decât să-i duci banii. Actele sunt deja făcute – pe numele tău – Silvia – mâine ... cât mai repede.
Nu mai putea vorbi. Ea îi întinse un pahar cu apă. După o pauză, continuă, cu respirația gâfâitoare și întretăiată:
- Silvia, banii, cât mai repede, mâine la ora 9 – banca se deschide – am să încerc să nu mor până atunci ... oricum personalul știe ... le-am spus să nu anunțe moartea mea până mâine, ... , la ora 9.
Domnul Linoiu căzu între perne, vlăguit. Ar fi vrut să-i mai spună ceva Silviei, ceva ce nu-i dădea pace de ani de zile ... că atunci, de mult, în studenție, el făcuse așa încât nu ea să fie trimisă în Anglia, el fusese vinovat de căderea ei psihică. Ar fi vrut să-i mărturisească, să-i explice, de ce nu putuse atunci să-și asume riscul, riscul ca familia lui să aibă de suferit dacă ... dar nu mai avea putere. Avea să ia cu el în mormânt acel secret.
- Silvia, mai putu șopti, sfârșit, sărută-mă.
Și tânăra femeie, întorcându-se de la fereastră, unde se refugiase pentru a-și ascunde tulburarea, își lipi buzele de fruntea rece a muribundului; căldura vieții începuse deja să dispară. Apoi, în vârful picioarelor, ieși din salon și din clădirea spitalului și dispăru în noapte.


Silvia îi respectase unchiului ei ultima dorință. A doua zi se dusese la bancă și ridicase banii cu procura de la el. Aproape că i se făcuse rău când citise încă o dată suma și mai ales când teancurile ce încăpeau doar într-o servietă diplomat îi creară o reprezentare materială a cifrei până atunci abstracte. Niciodată nu ținuse în mână atâția bani. Se duse la un telefon cu cartelă și sună la spital. I se spuse că unchiul ei tocmai murise. Dar ea știa adevărul – nu se putea îndoi : când buzele ei îi sărutaseră fruntea noaptea trecută, el era mort.
Înțelegea acum pentru ce insistase domnul Linoiu ca ea să scoată banii înainte ca decesul să fie confirmat : nu i-ar fi putut lăsa ca moștenire, și chiar dacă ar fi putut-o face, mai mult ca sigur că familia – Laura și soțul ei i-ar fi atacat testamentul. Odată ce unchiul ei murise, toate bunurile rămase în urma lui, inclusiv conturile bancare, treceau în proprietatea fiicei sale. Cât despre banii dăruiți Silviei în ultimele clipe de viață, aceștia erau inatacabili, îi aparțineau de acum Silviei în mod legal.
Și totuși amintirea urâtelor probleme care se iviseră după moartea d-nei Maxim o făcură să se teamă și să ezite, astfel încât abia pe la sfârșitul lui ianuarie se hotărî să-și reia în primire proprietatea legitimă.
Cu câtă emoție descuie poarta casei, poarta spre lumea pierdută a copilăriei, spre acel paradis pe care, printr-o stranie volută a destinului, printr-o minune neașteptată, îl regăsise. Cum îi tremurau picioarele, în timp ce pașii o purtau prin vechile odăi!
În aproape toate camerele fuseseră trase țevi și pe pereți se vedeau urmele instalațiilor demontate : fuseseră folosite pentru procedurile curente în balneologie. Într-una din camere, fostul proprietar amenajase un tavan fals : era probabil sala de așteptare. În rest, casa suferise relativ puține modificări. Era ceva ciudat, o ambianță plăcută, o binecuvântare părea că se degajă din pereții goi, din încăperile lipsite de mobilier. Ca și cum zecile de bolnavi care se trataseră aici ar fi lăsat înăuntru, ca pe niște urme palpabile, rugăciunile și mulțumirile lor.
Când Silvia urcă pe scara care scârțâia și deschise ușa bibliotecii ei din pod, avu un adevărat șoc : nimic nu se schimbase de când fusese ultima dată aici. Șirurile de cărți, aliniate precum soldații, păreau că o așteaptă. Nici un fir de praf nu se așezase pe ele, ca și când ieri ar fi fost făcută curățenie. Instalația de aer condiționat făcuse minunea asta posibilă. Erau aici, cu sutele, cărțile ei dragi, cărțile copilăriei. „Singur pe lume” . „Odiseea căpitanului Blood”. „Comoara din insulă”. „Robinson Crusoe”. „Epopeea marilor bătălii navale”. „Istoria Angliei pentru copii” ... Doar ordinea lor fusese, poate, puțin schimbată. Înțelese că alți ochi citiseră cu aceeași dragoste ca și ea câte ceva din sutele de volume. Fără să știe ce caută și nici măcar dacă într-adevăr caută ceva, Silvia se plimba printre rafturi, uimită. Atinse o carte. O scoase din raft, apoi o puse pe un alt raft gol. La fel procedă cu următoarea. Cărțile parcă i se lipeau de degete. Le scotea, fără o logică anume, cu gesturi mașinale. Ah, dar ce era aici? Mâna dăduse peste ceva subțire; o coală de hârtie împăturită. O desfăcu.
„Scumpa mea fetiță, Silvioara mea dragă ...”
Recunoscu scrisul. Peste ani, avu senzația că hârtia mai păstra căldura și amprenta mâinilor care o scriseseră. O podidiră lacrimile. Dar ceva, o prezență veselă, făcu să i se oprească pe loc; ca și cum cineva ar fi mângâiat-o pe spate, ca și cum mama ei s-ar fi aflat în capul scărilor, cu un zâmbet șugubăț în colțul gurii, cu tava cu cafea în brațe și i-ar fi spus ca odinioară:
- Mai lasă-ncolo cărțile, scumpo! Hai să bem o cafea și să mai stăm de vorbă.
Izvoarele ochilor secară și zâmbi printre lacrimi. Nu voia să plângă. Plânsese destul în toți acești ani ... Acum era un moment prea prețios, de regăsire, de comuniune, și avea nevoie de întreaga putere a trupului și a minții; hemoragia asta albă n-ar fi făcut decât să i-o fure.
„Nu vreau să plâng”, repetă ea și simți că prezența aceea o aprobă.
Se concentră asupra cititului. Scrisoarea era un fel de testament moral, scrisă cu mult înainte ca moartea să vină fără să bată la ușă.
„Draga mea Silvia, scrisese mama, sunt lucruri pe care un copil trebuie să le afle de la părinții lui, pentru ca mai târziu, în viață, să aibă puterea să treacă peste ceea ce le rezervă, inevitabil, soarta, în materie de necazuri și greutăți, căci, cu siguranță, fiecare avem, din păcate sau din fericire, porția lui prestabilită.
Mai întâi, vreau să-ți cer iertare pentru că, greșind poate, cum greșesc adesea părinții din prea multă dragoste, am luat anumite hotărâri care ți-au afectat drumul în viață, fără să aștept să fii suficient de mare ca să le putem lua împreună.
Silvia, ceea ce vreau să știi înainte de toate, e faptul că tu ești un copil născut dintr-o mare dragoste, și că, precum tuturor copiilor concepuți astfel, viața îți va hărăzi cu siguranță un destin fericit: sunt sigură că tu, cu frumusețea ta mai specială, îți vei găsi împlinirea într-o dragoste la fel de intensă: într-o zi, un bărbat va veni pentru tine și te va iubi cu o pasiune cât universul ăsta de mare. Așa mi-l imaginez eu: un Făt-Frumos care va veni pentru tine, de undeva, de peste mări și țări și te va lua cu el și veți trăi o dragoste ca-n povești. E un fel de-a spune, desigur, căci e cel mai probabil că mi te va fura vreun june bucureștean, dar asta nu micșorează cu nimic frumusețea poveștii.
Și acum, draga mea, a sosit momentul să-ți vorbesc despre tatăl tău, așa cum n-am făcut-o niciodată până acum. Þi-am spus adeseori că el ne-a părăsit pentru a rămâne într-o țară străină. Ei bine, trebuie să știi că el locuiește în Anglia și că are familia lui.”
- Anglia! Iată așadar că unul dintre noi cel puțin și-a împlinit visul, exclamă Silvia, fără să vrea, cu o oarecare ciudă.
„A meritat acest pământ al făgăduinței sacrificiul unei familii, abandonarea unui copil? Deh, își zise ea, se pare că Anglia e o boală de familie la noi: mama era îndrăgostită de limba engleză, eu de Marea Britanie, iar tata ne-a furat visul și l-a împlinit. Bravos!” Și cum reușise să se stabilească acolo? Prin căsătorie, desigur. Vechiul truc. O a doua familie. Nici măcar un William Lacey nu l-ar fi putut opri.
Citi mai departe:
„Þi-am dat pe certificatul de naștere numele meu de fată, căci din motive pe care nu ți le pot explica în amănunt într-o scrisoare care poate încăpea pe mâini nedorite, n-am vrut să fim urmărite, tracasate și repudiate de societatea în care trăim. Silvia, ceea ce vreau să-ți spun este următorul lucru: s-ar putea ca vreodată în viață, tatăl tău să te caute. Sunt puține indicii care l-ar putea duce la tine, dar dacă totuși te va găsi, vreau să-ți dau următorul sfat ( e de fapt o rugăminte, o implorare, un ordin!): Silvia, nu-ți pune în pericol cariera, familia și liniștea! (această propoziție era scrisă cu majuscule). Dacă nu are intenția să te ia acolo, spune-i ferm că nu vrei să ai de-a face cu el! Altfel vei avea grave probleme aici în țară și cred că tu înțelegi asta. Desigur, ca mamă îmi plânge inima și te rog să mă crezi că pe undeva aș fi vrut să-ți întâlnești tatăl și să fim cu toții împreună. Dar viața a făcut imposibil lucrul ăsta și nimeni și nimic nu merită pe lumea asta ca tu să renunți la cariera frumoasă ce ți se deschide în față și pentru care ai muncit atâta de la șase anișori.
- Săraca mama, gândi Silvia.
Precum mai toți contemporanii ei, d-na Linoiu n-avea cum să prevadă pe atunci, în plină epocă de aur, prăbușirea regimului ce făcuse posibilă distrugerea unei familii ...
Privirea îi căzu apoi pe niște poze, răspândite pe raftul pe care găsise scrisoarea. Una din ele îl înfățișa pe Șerban Livadaru, tatăl Silviei. Privirea inexpresivă și goală, buzele strânse nu-i spuneau nimic. Nu-i venea să creadă că era într-adevăr tatăl ei, acest străin ce fugise la o viață mai bună. Nu simțea nimic pentru el. Dădu fotografia la o parte. Mai era acolo o alta, pe care n-o văzuse niciodată până atunci. Peisajul era neclar, iar personajele abia dacă se distingeau pe fondul gri-metalic al mării: da, era o poză făcută la mare; cei doi erau probabil părinții ei. Mama ei trebuie să fi fost femeia aceea subțirică, în costum de baie înflorat, cu părul fluturând pe spate, îmbrățișând un bărbat înalt, al cărui chip nu se putea distinge. Probabil că rugaseră pe cineva să țină aparatul sau poate că fuseseră cu niște prieteni. Ceea ce putea simți, dincolo de umbrele neclare, era ca un flux emoțional ce îi unea pe cei doi. Mama ei nu mințise când vorbea despre o mare dragoste.
Silvia puse pozele și scrisoarea într-o carte și se ridică în picioare. Afară era ianuarie și era zăpadă. Și totuși, în această încăpere uitată de timp, un vânt cald părea că se naște, un vânt bătând dinspre trecut și dinspre viitor deopotrivă, ca proorocirea unei primăveri oricât de îndepărtate. Promisiunea unei neașteptate resurecții.


După ce lucrurile se calmară și după încetarea „mișcărilor de trupe” în delicata afacere a personalului, disciplina ierarhică de tip occidental își intră în drepturi depline la IREEN-ACAB. Dacă în acea perioadă tulbure, acum încheiată, orice angajat supărat putea intra la domnul Beller nestingherit, lucrul se explica prin faptul că acesta nu voise să interpună un zid de fier între el și personalul român, năucit de schimbare. Nu voise de asemenea, nici să îl expună pe asistentul său la eventualitatea unor atacuri imprevizibile: un asemenea incident regretabil se întâmplase la Timișoara, când secretara unui membru străin al executivului fusese molestată de un angajat furios pe care încercase să-l împiedice să intre în biroul șefului său.
Acum însă lucrurile se limpeziseră, situația devenise stabilă și vremea scenetelor de șanț trecuse. Fosta clădire a laboratoarelor, cu birourile odinioară insalubre, acum renovate, mochetate și remobilate, având fiecare instalația proprie de climatizare, începuse să semene a sediu de firmă, iar nu a pușcărie, ca până atunci. Silvia avea acum biroul ei personal situat în corpul administrativ, unul din cele patru destinate conducerii, ce dădeau într-o anticameră comună, unde se aflau asistentul d-lui Beller, o secretară ce-i deservea pe toți și o „recepționistă” – după modelul firmelor din vest.
Pe Silvia o uimise la început simplitatea organigramei companiei. Nici vorbă de puzderia de șefuleți din ierarhia fostei instituții de stat. Căci trebuie spus, pe vremea d-nei Tănase, în afara posturilor de director tehnic, economic și comercial specifice societăților obișnuite, mai existau și niște directori de așa zise divizii – cercetare, proiectare etc. iar dacă nu am vorbit despre ei, este din cauză că rolul lor era pur formal și decorativ. Singurul lor scop în schemă era acela de a încasa banii.
Așadar, ocupanții celor patru birouri erau: dl. Beller, Director General Executiv, Silvia, Development Advisor , dl. Foster, șef la Resurse Umane și dl. Létrier, Consilier Juridic Coordonator.
În ceea ce privea funcționărimea, atâta cât mai rămăsese din vechiul personal, trebuie spus că avea acum o cu totul altă atitudine și mod de comportare. Românul este genial în a se adapta și era evident că, în condițiile de față, bădărănia nu mai avea ce căuta prin birouri. Nici măcar nu fusese nevoie de vreo amenințare ori mustrare, căci atmosfera era de așa natură încât era clar că cine nu învăța regulile politeții – ale politeții comerciale – se autoelimina de la sine.
Așa că nu mică fu surpriza Silviei când le întâlni pe câteva dintre „clientele” ei din trecut, cele pentru care făcuse cândva acel program și al căror punct forte nu fusese tocmai amabilitatea ori bunăvoința. Imaginându-și că ea ar putea acum în orice moment să se răzbune și fără să o cunoască cu adevărat, adoptaseră o atitudine la antipozi, servilă și exagerat de curtenitoare. Atâta doar că Silvia, a cărei fire era întru totul străină de ideea vendetei, ori a facerii de rău, le trata cu aceeași politețe, ușor stingherită, cu care le tratase întotdeauna. Dacă delicatețea ei înnăscută fusese luată cândva drept un semn de slăbiciune, ceva de care merită să-ți bați joc, acum, când roata se învârtise, era o veritabilă palmă morală pentru cele ce începeau în ceasul al 12-lea s-o respecte cu adevărat.
Dar ce mai făceau cei rămași la polul opus, cei de la IREEN S.A? Când se gândea la ei, Silvia își imagina un țarc plin până la refuz cu câini înfometați, fără posibilitate de a-și procura hrana ori de a fugi și sfârșind prin a se mânca unii pe alții. Acum, pentru cel puțin un an mai puteau trăi din rezerve, din zestrea cu care plecaseră în urma separării. Mai erau încă în derulare contractele semnate înainte de scindare. Dar în lipsa unei conduceri cu inițiativă, împovărați cu un personal extranumerar și deloc competent, perspectivele se arătau sumbre. Doar subvențiile de la stat îi puteau salva în anii care aveau să urmeze și ideea ce se vehiculase în ultimele zile al „vechiului regim” – concedierea oamenilor și închirierea patrimoniului avea să fie ca o permanentă sabie deasupra capetelor.
Silvia, având drum către corpul laboratoarelor (mergea acolo cel puțin o dată pe zi pentru a discuta cu echipa ei, cea care se ocupa de proiectul HM) și trecând prin fața gardului de sârmă ce despărțea cele două societăți, vedea mereu grupuri de muncitori de la „SA”, care din lipsă de ocupație își pierdeau vremea prin curte, privind prin gard în „curtea vecinului”.
Odată avu o întâlnire inedită și extrem de penibilă. Trecând prin fața gardului, văzu un cocoloș de hârtie zburând prin aer în direcția ei și auzi un râgâit urmat de o înjurătură. Întorcând capul, îl văzu dincolo de gard pe Petre Mazilescu, într-o stare de avansată ebrietate, clătinându-se pe picioare, cu sticla în mână. Când acesta văzu că ea se întoarce, începu să urle cât îl țineau plămânii:
- Curvo, putoare ce ești! Te-ai tras cu dom’ derector, ai? De-aia te-a făcut mare doamnă! A’ mă? Ai fi în stare să ți-o pui și cu un câine de pe stradă! Huă!
Încercă să arunce cu sticla după ea, dar nimerind în gard, aceasta ricoșă și îl izbi în cap făcându-l să vină grămadă.
În timp ce Silvia se depărta cu pași mari, câțiva colegi de-ai lui îl ajutară să se ridice. Dar cum de ajunsese într-un asemenea hal? avea să se întrebe ea. Cum de îl abandonaseră rudele lui din guvern? Știa de acum că fusese susținut de același partid din care făcea parte și senatorul Tănase, partid ce se aflase în alegeri în tabăra învingătoare. Cum de nu își găsise și el un postișor călduț undeva, într-un minister? Poate că proverbul „frate-frate, dar brânza-i pe bani” nu era o abstracție. Mazilescu făcuse desigur niște promisiuni pentru a fi propulsat și cum nu apucase să și le țină, fusese „uitat” în această groapă cu lei.
„Dar ce, parcă trebuie cineva să-l învețe pe Jigodel să supraviețuiască? Dacă s-ar fi aflat pe Titanic și n-ar fi fost la dispoziție decât să zicem – un singur colac de salvare, cu siguranță acela ar fi fost al lui.”
Silvia avea să se gândească la el, când pe la mijlocul lui martie aveau să sosească de la firma din Germania ultimele aparate comandate de fosta conducere, cinci bucăți valorând fiecare cam cât un apartament de lux în centrul Bucureștiului.
- Acestea sunt faimoasele tunuri de omorât muștele? întrebă zâmbind Ariel Beller, aflându-se împreună cu Silvia la magazia de produse.
Ea tocmai începuse să se intereseze ce formalități trebuiesc făcute pentru a le returna, când dl. Beller, studiind documentația tehnică, o opri. Aparatele puteau fi folosite cu eficiență deosebită într-o linie de fabricație de la IMAT, pentru semnalizarea nivelului în niște rezervoare de azot lichid. Domeniul de presiuni coincidea și în acea schemă de măsurare, se potriveau excelent. Astfel că aparatele luară calea Timișoarei. În mod ironic, cum plata se făcea la livrare, Silvia, care recepționase produsele, ar fi putut, dacă voia, să încaseze comisionul pentru care luptase în chip atât de dramatic Petre Mazilescu. Numai că, așa cum era de așteptat, ea refuză categoric și banii intrară într-un cont special pe care Ariel propuse să-l folosească pentru bilete de odihnă, cadouri și alte acțiuni în scopul motivării personalului.

*
Există obiceiul în străinătate, ca firmele ce se respectă să organizeze anual o petrecere a tuturor angajaților. În general, ea se ține, cum e și firesc, la sfârșitul anului, când toate treburile se încheie, cel mai adesea în zilele dintre Crăciun și Anul Nou. Cum, din motivele cunoscute, în cazul IREEN-ACAB, momentul respectiv nu fusese tocmai prielnic, abia încheiată fiind „perioada de tranziție”, conducerea hotărâse s-o lase pentru anul viitor.
Era prima săptămână după Paști și iată, se decisese că azi va fi mult așteptata petrecere. Era 7 seara și se aflau cu toții la unul dintre restaurantele din complexul World Trade Center, închiriat special pentru acest eveniment. Silvia avusese o zi grea ; aproape tot timpul concepuse niște scheme pentru proiectul HM. Apoi primise niște cataloage de componente și se uitase pe ele. Restul zilei îl petrecuse cu oamenii ei. Vorbise cu d-na Manu despre dificultățile ridicate de lucrul în echipă. „E pe undeva mai ușor când ești omul orchestră, când faci totul de la A la Z dintr-un anume punct de vedere: dacă îți vine pe parcurs o idee nouă, o iei cuminte de la capăt, căci ideea e a ta și tot tu faci munca. Când știi că implici o sumedenie de alte persoane trebuie să ai totul extrem de clar de la bun început. Nu-ți poți permite să gândești din mers și asta nu e prea bine.”
„Lasă, fetițo, zisese dânsa, că tu te descurci minunat. Dl.Marcu ar fi mândru de tine”.
Mai rămăseseră puțin, cu toții, peste program. Venise și fiul unuia dintre tinerii programatori din echipă și Silvia se amuza privindu-l cum se joacă pe calculator. În esență, jocul simula o misiune de război: ca pilot de avion trebuia să te lupți cu alte avioane dușmane, apoi să scufunzi o navă, să ai grijă în tot timpul ăsta să nu ți se termine muniția și combustibilul și să te întorci teafăr și nevătămat la bază. De fiecare dată, puștiul era scos din joc: o luase de vreo cinci ori de la capăt: ba era doborât de avioanele inamice, ba când nu te așteptai, era lovit de vreo rachetă sol-aer lansată de pe navă, ba când reușea să treacă cu bine de toate, avionul i se prăbușea rămas fără combustibil. Cu toții începură să-și dea cu părerea, chibițând în jurul calculatorului, dar nu fu chip ca nivelul ăsta să fie trecut.
„Sunt captivante afurisitele astea de jocuri, gândise Silvia, care nu avea nici unul instalat pe calculatorul ei de acasă. Iată, stăm aici, opt adulți în toată firea și ne batem capul cu asemenea prostioare!”
La un moment dat văzuse că oamenii tac și își întorc captele și atunci surprinsă privise și ea peste umăr și îl văzuse pe dl. Beller care venise în biroul lor. Fu un moment penibil și destul de încordat, căci nu știau cum va reacționa. Ce-i drept, erau peste program, dar în definitiv, calculatoarele aparțineau firmei și nu fuseseră cumpărate pentru jocuri. Cel care nu se pierdu cu firea fu băiețelul, care, foarte dezinvolt începu să explice ce nu-i ieșea. Dl. Beller zâmbi și veni lângă el. Atmosfera se destinse și oamenii se relaxară. Când puștiul termină de explicat, domnul Beller spuse (nu mai era un secret pentru angajații săi faptul că stăpânea destul de bine limba română):
- Evită escadrila de avioane inamice, nu mai angaja lupta cu ei – obiectivul tău e să lovești nava și să te întorci cât mai repede fără să-ți irosești combustibilul. Așa – coboară acum – de ce armament dispui? Mai ai rachete aer-sol? Nu? Le-ai consumat în misiunile ratate! Foarte bine, atunci comută pe tunurile de 35. Așa, treci pe deasupra navei și anihilează-i artileria de bord.
- Dar ia uitați, lansează o rachetă! Vine spre mine – zise puștiul arătând cu nasul un punct luminos de pe monitor ce creștea tot mai mult.
- Așteaptă. Las-o să se apropie. Acum virează, așa! Ai scăpat. Comută armamentul. Bun, du-te deasupra navei și fixează cursorul cu cruce; lansează bombele!
Pe ecran, programul simulă o explozie înspăimântătoare și când nava dispăru de pe suprafața mării, în boxe se auzi (jocul avea sunet): „Well done commander, return to base!”
- Perfect. Acum mergi pe la nord și uită-te pe hartă – așa. Ai ajuns la bază. Misiunea s-a încheiat.
Toți cei de față aplaudară și Silvia începu să râdă. Gheața fusese spartă și oamenii înțeleseră că domnul Beller nu era acel tip de șef capitalist reprezentat prin manualele anilor ’50 cu biciul în mână și privirea cruntă.
- De unde știți, ați mai jucat jocul ăsta? întrebă puștiul dezinvolt. Tot pe vieți infinite?
- Am jucat cândva ceva asemănător, pe o singură viață, răspunse dl. Beller zâmbind.
Și Silvia își aminti atunci că văzuse la el în birou două fotografii care îi atrăseseră atenția. Una era o poză de familie. Îl recunoscuse pe Ariel ținând pe după umeri o femeie și un copil – o fetiță – probabil soția și fiica lui. Cea de-a doua era o fotografie de grup. Un grup de piloți în costume de luptă, cu căștile în mâini, aliniați în fața unor avioane cu botul ascuțit așa cum văzuse în Top Gun ori în alte filme americane de război și acțiune. N-apucase să studieze prea bine fotografia, dar crezu că îl recunoaște pe dl. Beller și în cea de-a doua, în bărbatul înalt și tânăr din mijloc, ce îi depășea pe toți camarazii săi.
„Da, s-ar zice că într-adevăr îi plac avioanele și probabil a avut de-a face cu ele. Să fi fost în timpul stagiului militar?” În poză nu părea tocmai un puștan ce abia a terminat liceul. Atunci să fi fost profesionist? Dar cum se împăca asta cu celălalt Ariel Beller, omul de afaceri?
Ceva țârâi și Silvia se trezi din reverie. Dl. Beller scoase din buzunar un obiect plat, cam de mărimea unui pantof de copil și ea văzu atunci prima dată în realitate, un telefon mobil. După ce termină de vorbit, o invită pe Silvia în biroul alăturat și îi spuse:
- În legătură cu petrecerea, Silvia, trebuie să-ți spun ceva ... am două vești pentru tine, una bună, alta ... în fine, pe care nu știu cum ai s-o privești. Am crezut că e de datoria mea să te informez.
- Da, vă ascult, zise ea.
El sesiză că i se adresa în continuare cu pluralul de politețe, dar nu insistă. Timpul le va rezolva pe toate.
- Ei bine, unul dintre invitați va fi cunoștința ta mai veche, Steve Norton, care a sosit azi-dimineață din Anglia. Al doilea, e tot o persoană pe care știu că o cunoști : domnul William Lacey. Director al ACAB Investment Group for East Europe și președintele societății IREEN-ACAB.
Când Silvia își revenise din surpriză, primul ei gând fusese acela că pentru orice trebuie să plătești un preț. Acesta era prețul succesului – în cazul ei. Desigur, își amintea că fostul secretar ori consilier – nu mai știa nici ea – la Ambasada Marii Britanii, era acționar la ACAB Industries. Dar nu se așteptase să-l întâlnească atât de repede. „Președintele societății IREEN-ACAB, gândi ea. Cu alte cuvinte, noi toți, inclusiv dl. Beller, suntem subalternii lui. Va să zică, ăsta e reversul la medalie.”
- Vă mulțumesc, d-le Beller, ... Ariel, se corectă ea imediat, că mi-ați spus. Voi încerca să „fac față distracției”, cum se spune pe la noi.


Se aflau acum în luxosul local închiriat pentru fericitul eveniment. Aproape pe toți cei prezenți aici, Silvia îi cunoștea. Dacă înainte, fiecare laborator era cu lucrările lui și își știa bucățica sa, acum prin natura postului pe care îl deținea, Silvia fusese nevoită să-și facă o viziune de ansamblu, asupra tuturor activităților, temelor de cercetare și proiectelor ce se derulau : știa cu ce se ocupă fiecare și, cum personalul se redusese la o treime, îi cunoștea chiar după nume.
Își aminti de modestele lor reuniuni de odinioară, la câte o zi onomastică, când dl. Marcu prezida în capătul mesei, nea Gabi spunea câte o vorbă de duh, iar d-na Maxim era în stânga ei. Apoi, în ultimii ani, Ada, cu optimismul ei ce o făcea de multe ori să uite că era cald doar în jurul reșoului improvizat, că la sfârșitul săptămânii aveau predare sau că îndată ce ieșeau pe ușa biroului fiecare din ei era un nimeni.
Pe urmă veniseră cei doi ani de luptă și încordare, anii „dictaturii Tănase”, ce se sfârșiseră cu acea monstruoasă petrecere la care un cot providențial dat unui pahar și o supradoză o salvaseră de la o compromitere scandaloasă, de la o scenă despre care s-ar fi vorbit și astăzi. Numai că Destinul voise ca ea și nu dușmanii ei să se afle aici, acum, având o poziție solidă într-o companie serioasă; vremea tristelor compromisuri se încheiase. Dacă totul va merge ca până acum, în iunie proiectul HM va fi finalizat. În decembrie va fi gata primul prototip complet. Visul d-lui Marcu se va împlini!
Ca să-și ascundă tulburarea, o abordă pe d-na Manu, gândind că ele două erau veteranele colectivului, cele care supraviețuiseră, câștigaseră războiul și puteau savura acum victoria și anii de pace.
- Ce ziceți, doamnă, nu simțiți lipsa unui anume personaj zâmbăreț, cu dinții lați și căciula în mână care să țină un discurs?
D-na Manu începu să râdă:
- Se pare, scumpo, că ți s-a făcut dor de Jigodel!
- L-am văzut deunăzi: m-a gratulat cu niște vorbe de ocară și o sticlă care i-a ricoșat în cap. Rău a ajuns!
- O, draga mea, și totuși la vechile năravuri n-a renunțat. Așa jos cum a căzut, a găsit pe cineva și mai jos de care să-și bată joc și care să-i fie cal de bătaie. Se pare că omul ăsta nu poate trăi fără să persecute și să persifleze.
- Pe cine?
- Pe mititica aia toantă care era secretara Laurei Tănase: Aida, parcă așa o chema? Mergeam într-o zi în spatele lor, pe alee. El îi zicea că dacă la „SA” ar fi vreo zece cu același coeficient de inteligență ca ea, întreprinderea ar fi salvată. Apoi a întrebat-o dacă „domnul plutonier” (soțul ei) era la fel de „tare în figuri” ca un anumit domn, de nu știu unde ...
- Ce porc! exclamă Silvia, fără să vrea aproape, începând să se simtă vinovată că n-o ajutase pe Aida când venise la ea.
Dar viața era așa cum era și după cum îi spusese atunci, capriciile sentimentale te pot duce la dezastru. În definitiv Aida era în bună parte artizanul propriei nefericiri și în general, pe oamenii care nu se ajută singuri mai întâi, nici nu prea ai cum să-i ajuți.
„Poate că va găsi ca și mine vreo breșă, vreun punct lipsă în cercul umilinței și al înfrângerii și atunci va ieși cumva”, își zise ea și ca să-și alunge gândurile îl căută din ochi pe domnul Beller și îl zări într-un grup în care îl recunoscu și pe Steve Norton. Acesta zâmbi când o văzu, îi întinse mâna și spuse:
- Mă bucur mult să vă revăd, d-ră „Lino”. Am înțeles că, în bună măsură, tot ce s-a întreprins aici – vi se datorează.
Silvia zâmbi și ea, de data asta fără furia abia reținută și aroganța cu care se purtase când se văzuseră prima dată. El însă nu uitase și o taxă, subtil:
- Am toată admirația pentru dvs. că ați putut trece peste sentimentele nu tocmai favorabile nouă, din câte m-ați lăsat să înțeleg ...
- Nu am nici un sentiment defavorabil în ceea ce vă privește, răspunse ea prompt. Dar chiar dacă ar fi fost, erau în joc lucruri mult mai importante.
Venise apoi momentul de care se temea cel mai tare, cel în care Ariel o prezentă d-lui Lacey, conform funcției pe care o deținea în firmă. Când îl revăzu pe bărbatul urât și antipatic pe care îl înfruntase pe teren propriu cu mai bine de trei ani în urmă, ea luă o mină stingherită; importantul personaj i se adresă cu zâmbetul lui saurian, întinzându-i mâna de la doi metri:
- Vă doresc bun venit, Miss „Lino”, în cadrul companiei noastre. Sper că nu v-ați schimbat concepția conform căreia dvs. vizați întotdeauna locul întâi.
„N-a uitat”, își zise Silvia.
- Cred că asta a fost doar o figură de stil, Sir William, interveni dl. Beller. D-ra „Lino” nu este genul clasic de „femeie de carieră” pe care să o intereseze atât de mult poziția și văzu că dl. Norton zâmbește.
- Ei bine, răspunse cel numit „Sir William”, atunci îi doresc să fie pe locul întâi în profesie. Ceea ce e de fapt valabil pentru fiecare dintre noi.
Și înclinându-se scurt, îi părăsi, căci rolul său de gazdă îi cerea să fie prezent în toate cercurile, pe rând. Dl. Beller îl însoți, iar Steve Norton îi explică Silviei motivul pentru care zâmbise adineauri.
- „Sir” William e de fapt un fel de poreclă, pe care i-a dat-o din neștiință personalul român de la IMAT. Auzindu-ne pe noi cum ne vorbeam unul altuia, „Yes, sir”, „No, sir”, i-au atașat această particulă numelui, fără să știe că la noi în felul acesta te adresezi doar cuiva care are un titlu de noblețe. Cu alte cuvinte, compatrioții dvs. l-au înnobilat pe domnul Lacey, și noi, în glumă, am adoptat titlul.
„Cei de la IREEN o să-l înnobileze, cu siguranță, pe Ariel Beller”, gândi Silvia căutându-l cu privirea prin sală. Apoi în timp ce ochii îi rătăceau asupra meselor, chelnerilor și invitaților, gândurile ei luară altă turnură.
„Cât de bine sunt toate puse la punct, cât de „procedurate”. Ce reguli bine stabilite sunt în conduita afurisiților ăstora de străini. Una e când citești în vreun cod al manierelor în afaceri și alta e când le trăiești pe pielea ta. Cred totuși, că e însă și un element autohton în petrecerea asta – sau poate că nu – faptul că cei care au familie au fost invitați împreună cu soția ori soțul și faptul că se dansează și că se va sta toată noaptea”.
Domnul Beller, ca o gazdă bună, dansase cu toate doamnele și Silvia se gândi că el nu era cu familia: mai mult ca sigur, soția și copilul lui rămăseseră în Franța. Și dinozaurul ăsta bătrân din cauza căruia murise doamna Maxim, avea și el familie în Anglia? În timp ce dansase cu el – un singur dans – îi prezentase condoleanțe (el aflase de la dl. Norton) – adăugând că spera că „d-ra Lino” e încredințată că nu fusese la mijloc nimic personal.
„O, da, gândi Silvia, nimic personal, nici ghilotina care îți taie capul n-are nimic personal cu tine, nici killer-ul plătit de mafie ca să te ucidă nu te urăște în mod special”. Un funcționar pus să respecte cu strictețe niște reguli poate avea și el o asemenea scuză; nu la fel fusese însă cazul lui; chiar el admisese că regulile acelea nu erau bătute în cuie – că se raționa de la caz la caz; însă era cu siguranță unul dintre acei oameni ce puneau principiile înaintea vieții și asta era impresia cu care va pleca ea în relația profesională și umană pe care aveau s-o aibă de aici încolo; impresie reconfirmată în alte câteva situații – de mare importanță în viața ei. Dar să nu anticipăm ...
Iată că în clipa când ceasurile arătau ora 24:00, Silvia se trezi față în față cu un partener inedit: Ariel Beller. „Dansul de la miezul nopții. Dansul îndrăgostiților. De ce îmi trece prin minte un asemenea gând? E o simplă formalitate, un act de societate. Face parte din disciplina business.”
Și în timp ce mâinile li se împreunau și trupurile lor se integarau în ritmul melodiei, Silvia se întrebă de ce tremura atât de tare și inima i-o luase razna. Își călcă pe picioare partenerul de câteva ori și spuse, zâmbind jenată:
- Vă rog să mă scuzați, ..., sunt foarte emoționată.
- Și eu sunt la fel de emoționat, răspunse Ariel în glumă și ea râse și își reveni.
Atunci se întâmplă ceva ciudat. Mintea ei se detașă de realitate. Ca și când s-ar fi teleportat în trecut, trupul ei își aminti acea seară de aprilie, când demult, cu ani în urmă, dansase la discotecă cu Paul prima dată. Apoi mintea ei făcu un salt și în fața ochilor văzu marea și stâncile și soarele de sfârșit de septembrie cu lumina lui rece și simți mâna lui Dan pe umerii ei, înfiorați de dorință. O cuprinse deodată o durere sfâșietoare, un dor nespus, dar nu de Paul ori Dan Vlasiu, ci de ea însăși, cea de atunci. De ea, cea care iubise și se crezuse iubită. De propriul ei eu, de propria ei esență care atunci crezuse în dragoste, care acceptase totul așa cum era, fără să-și pună întrebări. Desigur, fusese o simplă iluzie, ca luminițele unui fantomatic brad de Crăciun, ca Moșul ce aducea daruri în copilărie. Și totuși, în afara iluziei, dacă ar fi exclus-o din viață, nu rămânea mai nimic; restul era imaterial, n-avea substanță.
„Poate că dragostea a fost o iluzie, dar a fost cea mai frumoasă iluzie a vieții mele”.