M-au prins zorii citind o carte stufoasă și dezlânată ca un râu ce izvorăște din câmpie: „În căutarea timpului pierdut”.Oare tot acest timp consumat pentru reactivarea mea era un timp pierdut?
Lumina săracă murdărea geamurile apartamentului. M-am ridicat din fotoliu, am stins veioza și am aruncat halatul pe pat. După ce m-am spălat m-am bărbierit „la sânge” , mi-am luat actele și am plecat spre spital.
De acum știam procedura așa că, întro jumătate de oră eram în salon. Aveam un singur coleg în salonul cu patru paturi. Am luat fișa de examinare și am privit toate rubricile ce așteptau verdictul, fiecare în parte: „apt combatant pentru pace și război”. În două zile am încheiat toate examinările. Ajungeam la secția în care trebuia să fiu examinat, iar o asistentă ducea fișa. Toate specialitățile medicale, de pe fișă purtau concluzia unanimă și mult dorită „apt combatant pentru pace și război”.
Eram bucuros. A doua zi de dimineață m-am prezentat la comisia cea mare, a spitalului. Mi-a venit rândul și am intrat în încăperea aceea imensă, cu mesele așezate în formă de U, în jurul cărora erau așezați coloneii și generalii ce aveau să-mi finalizeze fișa cu concluzia finală.
-Tovarășul Mihăilescu, ați fost declarat „apt limitat”!
Nu-mi venea să cred! Văzusem, cu ochii mei, fiecare evaluare în parte, la fiecare specialitate și toate erau unanime:”apt”!
Am cerut fișa să o văd. Concluzia generală era clară:”apt limitat” și cauza era specialitatea „boli interne”.
Rezoluția inițială, cea pe care o scrisese medicul care m-a examinat, era tăiată cu un X mare și, un medic care nu m-a văzut în viața lui atesta:”apt limitat”, cu explicația tranzit deficitar.
Pentru o clipă am crezut că visez. Mi-am revenit auzind glasul generalului comandant al spitalului:
-Sunteți liber!
Am luat fișa și comunicarea către mine și o priveam lung. Nu putea fi adevărat!
Au trecut cele șase luni dar nu opținusem verdictul ce mi-ar fi permis revenirea.
Cunoscând slăbiciunile sistemului m-am adresat Direcției Medicale, anexând ordinul prin care mi se cerea asă-mi reevaluez situația medico-militară. Am primit o nouă comunicare să mă internez la Spitalul Militar București, la secția „boli interne”.M-am internat și m-am dus, glonț, la Leașcu:
-La mai mare!, i-am spus văzând vestonul cu încă o stea mare, pe epolet.
-Mai bine mi-ai ura la mai tare Ce faci, mă?
-Uite, sunt la „boli interne”, cu chestia cu reactivarea.
-Dă-i bă în pizda mă-si!!! Tu nu vezi că e o armată de retardați? O armată cu cai de lemn și cu soldați de ăplumb, condusă de incompetenți și hoți?
I-am povestit pățania cu rezultatul diagnosticului de la ultima internare.
-Probabil că și acolo s-a dat un telefon! Băi, ascultă ce-ți spun eu:ăstora le e frică de tine, ca militar.
-Îl știi pe șeful de la secția medicală 2?
-Da bă! Nu știi că a mai fost cu noi la pescuit?. Udrea...ăla cu gură mare!
-Cine, mă, chelul?
-Da, mă! Lasă că-l sun eu.
Am plecat la „medicala 2” Sora șefă a venit la salon și m-a chemat.
-Domnule Mhăilescu, vă cheamă domnul colonel Udrea.
Am urmat-o. Udrea, un tip haios, vorbăreț și pus pe glume tot timpul.
-Ce băi, aici e baltă de crap? Ce dracu cauți la mine pe moșie, ești bolnav?
-Asta o să-mi spui tu! Sunt la reexaminarea în vederea reactivării, după o rezecție gastroduodenală.
-Soră! Ia fișa tovarășului locotenent major!
Fișa de evaluare era neatinsă, curată. Udrea a privit-o fugitiv, a pus-o alături și a început să-mi recomande analize diverse, inclusiv o radiografie la stomac. A doua zi am pornit o nouă cursă de evaluare.
Am terminat toate examinările medicale, din nou, în două zile și eram sigur că, de data asta, voi reuși.
Am ajuns din nou la comisie și mi s-a întâmplat exact același lucru, am fost declarat”apt limitat”. De data asta „butonul pe care s-a apăsat” era chirurgia.
M-am dus la doctorul Ionescu.
-Ce este, băi mortule?
Ionescui era colonel cu trei stele, de acum.
-Tovarășe colonel, cum este posibil ca din punct de vedere chirurgical, după șase luni, atunci când eram declarat „apt combatant” acum să fiu declarat „apt limitat?
-Cine te-a examinat?
-Eu știu! Uitați-vă la parafă!
-Sună-mă mâine!
-Dar mâine merg la Comisie!
-Vino de dimineață la mine.
A doua zi am ajuns la Ionescu la ora șapte și jumătate. În timpul nopții fusese un accident colectiv, cu mai mulți soldați și Ionesco opera fără odihnă.
Venise ora să mă prezint la Comisie. Sora șefă de la chirurgie a luat fișa și a dus-o la secretariatul comisiei.
Istoria se repeta. „ Poate că nu îmi este dat să mă îmbrac din nou în haine militare!”
Viața cu Mariana intrase întrun ritm, aparent, normal. Scandalurile porneau din nimicuri. Atitudinea mea împăciuitoare și dornică de liniște a făcut-o să fie din ce în ce mai insolentă.
Întro sâmbătă seara am avut o ceartă teribilă. Eu mî abțineam să nu nu ridic tonul și să sperii fata.
Duminică de dimineață, devreme, m-am trezit la ușă cu soacra mea, cu mama ei și cu sora Marianei.
Nici nu au intrat bine pe ușă și m-au luat tare:
Ce băi, nemernicule, sunt banii ei! Tu muncește ca să ai! Ea face ce vrea cu banii ei! Mă, ai și tupeu.
Apoi soacra mea, nervoasă:
-Tu vrei să faci ce vrei tu cu casa mea?
Vocea ei nu era solitară ci se suprapunea peste vocile celorlalte trei femei.
Florentina deschisese ușa de la cameră și se uita îngrozită.
Am încercat un dialog și să le explic că viața întro familie normală nu este asta, că...
-Băi nenorocitule, tu nu ai avut mamă, nu ai avut tată! Te-au crescut bunicii, de milă. Þi-am dat-o pe fata asta ca pe o floare și tu îți bați joc de ea?
Taică-su a fost activist! Dacă trăia el nu mai suflai tu în ciorba ei! Te omor!! băi animalule!
În aceeași clipă, soacra, a sărit cu pumnul ridicat, asupra mea și alături de a și celelalte.
Pentru o fracțiune de secundă m-am gândit să le iau la rând, cu pumnii și cu picioarele. Eram foarte nervos. M-aș fi descurcat , fără probleme, dar le puteam răni grav.Din subconștient a reapărut gândul divorțului și faptul că și acest eveniment putea fi încă o probă.
M-am ferit, apărându-mi capul cu mâinile și femeile au prins curaj și ai tăbărât pe mine. Am început să urlu și am ieșit, cu ele agățate de mine, pe holul blocului. Vecinii au deschis ușile. M-am lăsat să cad pe jos cu ele deasupra mea și ele continuau să mă lovească cu pumnii și picioarele amețite de furie și neânțelegând de ce nu ripostez.
Vecinii au strigat la ele și, în cele din urmă, m-au lăsat în pace. Abea atunci am început să strigat-Nu vă e ruține să săriți la bătaie la mine în casă? Plecați! Criminalelor!
Vecinii le-ai însoțit cu nenumărate cuvinte urâte acompaniate cu „huo!!!”
Au plecat toate trei. Florentina stătea în ușa apartamentului și plângea scâncind: „tati, tati al meu!”
La serviciu aveam liniște. Mai cumpăram țigări străine din piață, mai un nesscafe, mai un coniac albanez.
Învățasem să mă chibzuiesc și banii ce-i câștigam să asigure partea mea de cheltuieli.
Mariana a plecat , din nou, la un curs la Făgăraș. Florentina stătea cu mine zi de zi dar drumul la grădiniță era lung. Am învățat-o să meargă cu autobuzul și cu alte mijloace de transport în comun.
Veneam repede acasă, de la serviciu, iar dacă eram nevoit să întârzii, vorbeam cu micuța la telefon.