Al doilea război al lui Ariel Aranda

Sunt momente în viață când împrejurările ne obligă să ne redefinim, ca oameni. Se întâmplă să urâm un anumit model și să ne trezim că am ajuns noi înșine să-l întruchipăm. Marile crize ale omenirii declanșează uneori asemenea crunte reevaluări. Pentru Ariel Beller, declanșatorul fusese un război ce pentru el durase câteva zeci de ore. Pentru soția lui, avea să fie marea tragedie ce s-a petrecut sub ochii noștri, în 1999. Ceea ce va fi fost numit de „principialii” noștri politicieni evenimentele din Yugoslavia.
În acea profundă criză sufletească în care avea să intre pe măsură ce bunului simț sănătos al poporului nostru i se răspundea cu „eu nu sunt președintele Yugoslaviei”, Silvia avu impresia că acum se vedea în oglindă pentru prima oară. Așa cum era, așa cum devenise în acești ultimi doi ani. Ani în care trăise exclusiv pentru sine. Paradoxal, durerosul adevăr îl resimți ca pe o palmă tocmai într-o împrejurare care pe o alta ar fi făcut-o să nu-și mai încapă în piele de mândrie. I se propusese să dea un interviu la rubrica „cariere” a unei reviste mondene. Exact în aceeași zi începuseră să cadă primele bombe și ea se trezise brusc, ca după o beție cu narcotic.
Ce ajunsese în ultimii ani decât un funcționar plătit cu zeci de milioane? O gospodină îndrăgostită de soțul ei care la birou analiza din când în când câte un contract, participa la licitații și negocia lucrări la care alții munceau cu sudoarea frunții. Devenise exact modelul pe care-l ura ea cel mai mult, cel idolatrizat de societatea de consum. Femeia „puternică” care produce hârtii pentru firmă, bani pentru sine și mai nimic pentru societate. Genul Laurei Tănase.
De doi ani nu mai scrisese un rând de cod; nu mai trăsese o linie la planșetă. Nici măcar nu mai coordonase vreun proiect important. Deși se putea spune că acum culegea roadele eforturilor anterioare, în fapt se amăgea pe sine într-o facilă și liniștitoare dolce vita , doar arareori tulburată de vreo spaimă egoistă.
În această criză a adevărului, Silvia începu să fie necruțătoare cu sine și cu alții. Vechiul ei spirit de luptă se trezise la viață. Cel din anii de renegare și suferință. Cel ce o făcuse cândva să renunțe la taioarele bătrânești, să-și dezgolească mijlocul și să ia viața în piept.
Când – a doua sau a treia zi de Paști – fu comis primul masacru, intenționat după părerea multora, trenul acela de persoane surprins de avioane în plină zi pe un pod de peste Dunăre, ea avu o izbucnire cruntă și necontrolată. La prima ședință de lucru de la ACAB de după eveniment, îi trânti lui Sir William rapoartele pe masă și ieși din sală, sub pretextul unei bruște stări de rău, sub privirile contrariate ale colegilor ei români, francezi și britanici. Ariel era și el prezent.
Cum la București era sediul întregului grup de investiții pentru sud-estul Europei, participau de asemenea la întrunire și câțiva reprezentanți ai unor întreprinderi din Bulgaria și Turcia, aparținând trustului ACAB.
Situația era, fără-ndoială, privită destul de serios. Ședința fu un fel de consiliu de război. Domnul Lacey urma să plece de urgență în Anglia la o întrunire excepțională a consiliului de administrație, apoi va fi prezent la o întrevedere cu înalții oficiali NATO și în sfârșit, va vizita o tabără de refugiați din Macedonia (se alocaseră și niște fonduri în acest sens).
În timp ce la sediul ACAB se discutau gravele probleme legate de evenimente, Silvia se plimba în neștire, pe străzi. Se duse la ea în cartier, în cartierul unde se născuse, în cartierul unde mama ei murise și ea fusese ani de zile „perversa”. Se afla chiar pe acel pod al destinului pe care stătuse cu mai bine de zece ani în urmă, la o altă răscruce a vieții ei. Atunci, după provizoria despărțire de Paul, voise să se arunce în apele negre, acele ape care voiseră odată să o înghită și din îmbrățișarea cărora scăpase printr-o minune. Voise atunci să desăvârșească ceea ce destinul începuse. Atunci fusese primul viol moral. Și totuși ea supraviețuise, în schimb mama ei căzuse în acest lac fără fund și ea retrăi acum groaza acelor ore când văzuse cadavrul umflat și desfigurat. I se părea ciudat că de-a lungul anilor imaginea nu-i mai revenise niciodată în minte, un straniu efect de placebo alungase acea amintire în străfundurile conștiinței.
„Sunt prea tulburată ca să analizez acum”, își zise.
„Ba da, acum! Acum, căci tot ce se întâmplă pe lumea asta de la un capăt la altul are legătură și noi nu alegem momentul când ceea ce vrem să uităm vine din urmă ca un val uriaș și ne răstoarnă”, îi șopti un alt gând, devastator și negru.
Ce legătură logică putea însă să fie între ceea ce se petrecuse atunci și criza pe care o trăia acum? Era oare aceasta din urmă consecința îndepărtată și imprevizibilă a primeia? Putuse ea la vreun moment oarecare să tragă de frâu, să îndrepte calul destinului spre un alt punct? Trebuise s-o facă și n-o făcuse? Mai era pe traiectoria ei firească sau ceva o abătuse? Și Ariel simțise oare la fel când după război aflase de misiunile secrete ale camarazilor lui care aruncaseră din avioane – în anii cruntei represiuni – oameni nevinovați în apele Atlanticului?
Poți fi vinovat când faci parte dintr-un sistem, de vinovăția sistemului însuși? Furia ei de astăzi, manifestarea de la ședință fusese o copilărie. Ea însăși, ca chieff officer în structura unei firme vestice, era parte a angrenajului. Și când faci parte dintr-un angrenaj, ori angrenezi, ori îl părăsești definitiv. Orice cale de mijloc e un compromis, dar oare e viața altceva decât un compromis?
Nu mai avea răbdare. Scoase celularul din geantă și îl sună pe Ariel. Răspunse mesageria. Ședința nu se terminase. Îi lăsă mesaj că îl așteaptă acasă, la vechea ei casă unde nu mai veneau decât din când în când ca să facă curățenie și să petreacă câte o noapte în patul în care se iubiseră prima oară. Și cu pași mari porni într-acolo. Intră în dormitor, se întinse, își scoase pantofii și așteptă.
Pe la amiază el veni. O îmbrățișă tăcut și vreo jumătate de oră stătură așa, întinși pe pat, fără să spună nici un cuvânt. Apoi Silvia vorbi prima. Repede și cu glas scăzut, ca la o spovedanie.
- Facem parte dintr-un sistem profund imoral, Ariel, tu și cu mine. Un sistem monstruos, fără logică și fără milă. Ca o ghilotină mecanică. Azi m-am înfuriat pe mister Lacey. Am văzut în el tot ce e mai cinic, mai inuman și mai ipocrit în civilizația occidentală, uitând că eu însămi, ani de zile, am fost admiratoarea acestei civilizații. Ai citit „Cei patru cavaleri ai Apocalipsului”?
- Da, de mult, când eram copil.
- Mai ții minte ce spunea el, autorul? Că vinovată e ideologia întotdeauna. Acei „herr professor”-i care de la catedrele lor au propovăduit moartea înainte ca roboții în uniformă s-o semene pe unde au trecut.
- Da. Era vorba de primul război mondial. Toate începuturile și sfârșiturile de veac, de cel puțin trei secole încoace, au fost însângerate. Ca și cum veacul care vine s-ar naște din suferință.
- Nu-i putem opri nicicum? Pe acești apologeți ai „necesarului” genocid industrial și al celui direct uman, „colateral”, „inevitabil”?
- Poate doar să încercăm să limităm consecințele. Cel puțin ale „genocidului industrial”. O să mă gândesc.
Adormiră, îmbrățișați și îmbrăcați; somnul ei fu agitat și vorbi în vis.
Câteva zile mai târziu, Ariel o întrebă, telefonându-i la birou:
- Cunoști în Belgrad ceva similar IREEN-ului nostru?
- O, da. Un institut care are în componență și o fabrică de echipamente pentru automatizări. „Miroslav Hașici”. Am și cunoscut câțiva specialiști de acolo la o conferință. Am vorbit atunci despre o posibilă colaborare. De ce mă întrebi?
- Mulțumesc pentru informație, se limită să răspundă Ariel.
La vreo săptămână după această discuție, dl.Beller intră într-o dimineață în biroul ei cu un dosar sub braț și îi întinse un formular de delegație.
- Completază-l, spuse. Mergem la Belgrad.

Ziua se anunța frumoasă. Trecuseră de podul peste Dunăre de la intrarea în oraș. Ea privise cerul, ca și când s-ar fi asigurat la trecerea unei străzi. Nu-i venea totuși să creadă că era război.
- Mergem să vedem institutul și întreprinderea, îi explicase Ariel Silviei, după ce făcuse toate demersurile necesare. Războiul n-o să țină o veșnicie. Nici embargoul. În momentul în care totul se normalizează ar putea fi o oportunitate extraordinară pentru investiții. Am putea face cu „Miroslav Hașici” ceea ce am făcut cu IREEN-ul. Și oricum ar evolua lucrurile sârbii își vor aminti că am fost reprezentanții primei și poate singurei firme vestice care am venit aici pe timp de război. Asta ne va asigura o prioritate sentimentală absolută. Știi, uneori asta contează enorm în afaceri – să poți specula sentimentele altora.
- Ești un parșiv! exclamase Silvia entuziasmată. Un parșiv pe care îl iubesc nespus, adăugase cuibărindu-i-se la piept. Și Sir William a înghițit pilula?
- Bineînțeles. I-am telefonat în Anglia și am vorbit vreun sfert de oră. I-am trimis și o documentație. A mers pe mâna mea. M-a considerat întotdeauna cel mai bun Investment Manager al său. Tot ce i-am propus să cumpere s-a dovedit extrem de profitabil. În sfârșit, i-am spus că în tot cazul, nu semnăm nimic deocamdată. Ne facem doar o părere și îi contactăm pe reprezentanții lor. E doar o formulare de intenție. Nu ne obligăm cu nimic. Vom vedea ce vom face mai departe la sfârșitul războiului. Dar știrea va ajunge la înaltul comandament NATO și întreprinderea va fi scoasă de pe lista obiectivelor tactice. O să-ți salvezi prietenii, adăugase cu glas scăzut.
- Frumos joc, recunoscuse Silvia, pe care încă o mai uimeau resursele nebănuite ale minții bărbatului ei. Un joc dublu. Totul stă perfect în picioare, totul are logică.
- Ceea ce e frumos la jocul ăsta e faptul că ne vom folosi de imoralitatea unui sistem – cum îi spui tu – ca să facem un lucru moral. Fără să trădăm pe vreuna dintre părți.
- Și „umanistul” ăla de mister Lacey? Ce figură a făcut când i-ai spus că o să mergi chiar tu?
- A recunoscut și el că n-aveam pe cine să trimit în misiunea asta de speriat copiii. M-a întrebat dacă merge și „d-na Beller”. Când i-am spus că da, a ținut să-mi atragă atenția să am grijă de tine. I s-a părut că arătai foarte „unwell ” ultima dată când v-ați văzut.
- Ce să spun, făcuse Silvia, râzând de-a binelea, l-a apucat dragostea pentru mine! N-a înghițit gogoașa că m-a lovit diareea atunci, în timpul ședinței.
Urmase apoi stabilirea itinerarului și programul vizitei. Aveau evident, să aleagă drumul cel mai scurt de la graniță până în capitala Yugoslaviei. Merseră așadar până la Timișoara, cu mașina condusă de șoferul personal al lui Ariel, Gemms Cassidy. Aici îl luară pe cel de-al treilea membru al delegației, un inginer din conducerea IMAT-ului și devotat prieten al lui Ariel, din clipa sosirii lui în România. La ora șapte dimineața se aflaseră în vama de la Stamora-Moravița. De aici fuseseră preluați de reprezentanții institutului sârb. La întoarcere, dincoace de frontieră, Cassidy îi va aștepta cu mașina, pentru a-i duce înapoi la Timișoara. Era important ca totul să se termine în aceeași zi. Dacă până la căderea nopții vor fi înapoi, atunci teoretic, nu se expuneau nici unui pericol. Firește, nu ezitase o clipă să-l însoțească pe Ariel. I se păruse o supremă dovadă de iubire din partea lui să o ia cu el – oricât de paradoxal i-ar părea cuiva care n-a iubit niciodată. Căci cum i-ai putea cere să vină cu tine în imperiul fricii și al morții unei ființe de care nu te leagă nimic? Aveau să fie împreună în fața primejdiei. Deocamdată însă, aceasta era doar ipotetică, iar cvasi-normalitatea situației în care se aflau, se impunea ca realitate. E drept, primirea lor fusese rece. Directorul institutului care se afla în cealaltă mașină care îi „escorta” abia le întinsese mâna. Aveau desigur, toate motivele să se poarte așa cu reprezentanții unui stat al alianței și al unuia clientelar. Firește că ei nu puteau cunoaște intențiile lor adevărate, iar delegații de la ACAB n-aveau cum să le mărturisească în clar.
Se îndreptau acum spre centrul capitalei. Silvia își închipuise că vor găsi un oraș în stare de șoc, pustiu, cu oameni grăbiți și speriați; așa cum arăta Bucureștiul, după mineriade, cam așa era în imaginația ei. Dar se înșela și realitatea avu un efect tonic. Mijloacele de transport circulau normal, era aglomerație și lumea părea cea dintr-o zi de lucru obișnuită. Și gândul o duse la acele boli perfide în care organismul se zbate noaptea în zvârcolirile febrei pentru ca ziua el să arate ca și când ar fi normal și sănătos.
Institutul se afla în cartierul Novi Beograd – acolo era de fapt secția de cercetare – proiectare. Birourile erau în centru – făcuseră acolo un scurt popas, iar secția de producție era undeva la ieșirea din oraș, înspre aeroportul Batainița. Ajunseră în sfârșit la destinația călătoriei. Își reîntâlni prietenii de la conferința din București (îi mai erau oare, prieteni?) și discutară; despre un sistem SCADA la o centrală binațională de pe Dunăre; despre un anumit releu pe care îl producea IREEN-ul și implementarea unui soft în colaborare, la sfârșitul războiului. Toate astea i se păreau atât de îndepărtate și ireale, ca și când ar fi fost dintr-o altă lume. Se duse la un moment dat la toaletă; cineva adusese un sul de hârtie igienică cu Clinton și Blair imprimați pe ea; Silvia rupse o bucată și o împături ... o va păstra ca amintire ... Apoi vorbi cu o doamnă, o cercetătoare despre cu totul altceva decât tehnica; conversația se desfășura în engleză; erau singure pe culoar; cel pe care îl bănuia a fi securistul institutului îl însoțise pe Ariel; Silvia asculta, bariera aparentei răceli se topise; află detalii șocante, cu atât mai mult cu cât erau povestite pe un ton normal, aproape liniștit: cum orașul trăise clipe de teroare luna trecută când fusese distrus complexul petrochimic de la Pancevo; atunci vânturile care bătuseră dinspre vest împrăștiind norii acizi și ploaia care diluase otrăvurile au salvat Belgradul; cum animalele de la grădina zoologică erau înnebunite de spaimă – soțul ei lucra acolo, era biolog; multe din ele își mâncaseră puii abia născuți; printre ei un exemplar rar de tigru siberian; sute de ouă plesniseră din cauza suflului exploziei; poliția patrula în jurul grădinii ca să împuște animalele periculoase dacă cumva gardul era distrus; în sfârșit îi povesti Silviei cum cei de aici făceau „cordoane umane” noaptea în jurul întreprinderii formând un zid viu cu trupurile lor. Atunci Silvia nu mai putu îndura: nu știa dacă Ariel ar fi fost de acord sau nu, dar ea îi spuse femeii despre adevăratele lor intenții; își dădu cuvântul că totul se va aranja: nici o bombă nu va lovi „Miroslav Hașici”. Pentru asta se aflau aici ...
La scurt timp se înapoiară Ariel și domnul de la IMAT, care văzuseră cealaltă secție. Vizita se încheiase, ca și partea oficială a misiunii lor. Dl. Beller transmise prin e-mail un scurt raport d-lui Lacey. Le mai rămânea partea a doua, care era una personală. Aveau să meargă până în centru, unde dl. Muncan – așa se numea timișoreanul – își dăduse întâlnire cu fiul său Mircea, student la litere și poet, aflat aici de două săptămâni, cu toți colegii lui. Vorbiseră cu o zi în urmă pe celularul unui prieten al acestuia, un ziarist. Era două și jumătate. La patru, cei de la institut vor trimite o mașină care îi va duce până la graniță.
În Piața Libertății se întâlniră într-adevăr cu Mircea, ce părea o copie în miniatură a tatălui său. Era însoțit de prietenul jurnalist. Luară masa cu toții la un restaurant pe care cei doi îl cunoșteau și care avea un patron român.
Tânărul împărțea camera de hotel cu prietenul - acreditat corespondent de război - și le povesti despre nopțile petrecute pe acoperișul hotelului; erau acolo mulți români, reprezentanți de presă ori simpli entuziaști. Urcau cu toții, de cum începea alarma aeriană, expunându-se riscului de a fi măturați ca niște foi de hârtie de suflul exploziilor. De câteva ori stătuseră toată noaptea împreună cu alte sute de oameni pe unul din podurile de peste Dunăre, cu binecunoscutele ținte prinse în piept și cântând. Nu se cunoșteau între ei, dar își simțeau mutual prezența în întuneric și frica dispărea în acel imens eu colectiv. Silvia îl asculta uimită, privindu-l din când în când cu coada ochiului pe soțul ei. Era antrenat într-o discuție cu celălalt tânăr, ziaristul; acesta povestea ceva despre modul în care atacaseră avioanele americane cu câteva zile în urmă: o manevră spectaculoasă menită să inducă în eroare antiaeriana sârbă. Ariel părea în elementul lui: urmărea spusele băiatului cu o sclipire admirativă în privire și un interes pur profesional.
Sosise ora când trebuiau să plece. Silvia și Ariel o luară puțin înainte și așteptară. După câteva minute apăru și dl. Muncan cu fiul său și prietenul lui. Tatăl avea lacrimi în ochi.
- Nu vrea să vină cu noi. Spune că nu i s-au terminat banii și că mai stă. Maică-sa o să se îmbolnăvească de spaimă ...
O luară pe o stradă laterală și ajunseră într-o piețișoară, nu departe de locul de întâlnire. Cei doi tineri îi însoțeau. Ceea ce aveau să vadă aici avea să-i lase Silviei o impresie adâncă ... și să influențeze desfășurarea ulterioară a evenimentelor. Pe caldarâm erau înșiruite șase corpuri, acoperite cu pardesie ori haine. Nu complet. Unora li se vedeau picioarele. Erau și picioare de femeie. Muriseră probabil noaptea trecută. Fuseseră scoși de sub dărâmături. Lumânările ardeau la căpătâiul lor și câteva femei plângeau sfâșietor. Grupuri de oameni asistau la scenă. În timp ce ea privea fără să poată spune un cuvânt, un tinerel firav și mititel de statură se desprinse din grupul în care stătuse și văzându-i pe cei cinci (aveau să afle ulterior că era chiar un coleg al lui Mircea), dădu un țipăt. Recunoscându-l probabil pe Ariel din ziare ori de la televizor (ACAB-ul fusese destul de mediatizat la Timișoara), se năpusti cu pumnii asupra lui, pentru ca o clipă mai târziu să fie tras înapoi și mustrat cu asprime de ceilalți studenți români.
- Asasinule, iudă ce ești! Ai venit să vezi ce ispravă au făcut ai voștri și să te bucuri. Asasinilor, asasinilor! repeta întruna înnebunit, smucindu-se în mâinile prietenilor lui ca un cal care vrea să rupă zăbala și scuipând în direcția d-lui Beller.
Ariel avu suficientă bărbăție să nu riposteze. Își șterse doar cu batista, foarte calm în aparență, saliva de pe gulerul costumului.
- Un civil reacționează altfel în fața morții decât cineva care a luptat într-un război, explică el sumbru, fără să se adreseze cuiva anume. În fața morții altuia, vreau să spun.
„Acea milă neputincioasă care se transformă într-o furie turbată îndată ce e găsită o persoană care poate fi socotită vinovată. Cineva concret care poate fi învinuit. Altfel, moartea e un criminal anonim”, continuă în gând.
Zece minute mai târziu erau în mașina care îi ducea înapoi spre graniță. Vorbiseră de altfel să îi lase în Vârșeț, la piața de benzină, unde dl. Muncan urma să-și revadă o soră căsătorită aici. Până la frontieră aveau să se descurce pe cont propriu. Tot drumul îl parcurseră în tăcere. Silvia nu se mai „asigură” când trecură pe pod. Privea impasibilă apele Dunării ...
Nici nu-și dădu seama când ajunseră în orășelul de lângă graniță. Ce spusese șoferul de la „Hașici” când își luase la revedere? Ce spunea dl. Muncan? Pe la ureche îi treceau frânturi de fraze românești; erau ultimii traficanți care plecau. Sosise de curând și urma să plece din nou în cursă un autobuz de Belgrad. Atunci se hotărî brusc. Apucă bridele genții de voiaj.
- Eu mă întorc la Belgrad, spuse ridicându-se în picioare. Ariel o privi vexat.
- Mă întorc, nu înțelegi? ... Dacă am fi plecat cu o oră mai devreme, dacă n-aș fi văzut ce-am văzut, aș fi putut acum să trec frontiera ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar acum nu mai pot pleca. Nu pot pretinde că n-am văzut ce-am văzut. Nu mi-aș ierta vreodată dacă aș pleca pur și simplu.
Ariel se uita la ea.
- Ești nebună, spuse el într-un târziu. Putem fi arestați ca spioni. Ori linșați pe stradă. Ca să nu mai spun de ... restul.
- N-are importanță, răspunse ea. Dacă vrei, poți să rămâi.
Și plătind biletul, urcă în autobuz. Fără să ezite o clipă, el o urmă.

Ariel se dovedise filosof fără voie când spusese că civilii reacționează straniu în fața unui măcel profesionist executat. Tinerelul din Timișoara fusese un exemplu. Silvia era altul. Puțini se mai comportă normal în asemenea situații. De altfel, aceasta era și ecuația problemei, făcea parte din scopul nedeclarat al întregii acțiuni. Cât despre Silvia, gestul ei se putea traduce ca o întoarcere a obrazului celuilalt. Fusese lovită și acum „răspundea” la lovitură. „Mie nu mi-e frică”, părea să țipe prin toți porii.
Se cazară la același hotel cu tinerii din Timișoara și cu jurnaliștii români. La ora 21 „confrații” lui Ariel – pentru a-l cita pe atacatorul său – dezlănțuiră teroarea. Se întâlniră de altfel cu toții pe acoperiș. Tânărul cu pricina părea acum rușinat și spășit, cu toate că Ariel se comportă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Sunt cunoscute la ora actuală relatările românilor care au împărtășit acele clipe. Se știe de asemenea că podul de peste Dunăre din apropiere fusese vizat de mai multe ori de rachetele de croazieră lansate de navele din Mediterana. Dacă vreuna și-ar fi atins ținta, toți cei prezenți pe acel acoperiș ar fi zburat ca niște porumbei. Silviei și soțului ei le fu dat și lor să trăiască o asemenea viziune a morții. În acele puține secunde, o mie de gânduri îi populară Silviei mintea. Se întrebă de ce să se prindă cu mâinile, dar nu întâlni decât trupul vânjos al lui Ari. Își aminti prima lor întâlnire de la Timișoara, ca și cum viața începea de acolo. Aproape simultan, îi văzu pe Ada și pe Edi împreună din nou și pentru totdeauna; poate că în acele momente dorințele cele mai adânci ies la suprafață; sau poate că știuse mereu că marile tragedii au rol de catalizator: moartea mamei nu precipitase ruptura ei definitivă cu Paul? Ori moartea lui Paul – căsătoria lor? Dacă ei doi ar fi murit, era convinsă că prietenii lor și-ar fi jurat credință veșnică în emoția durerii.
Dar nu venise vremea să moară nimeni. Nemilosul ceas nu sunase încă. Racheta se stinse cum se sting artificiile de anul nou și căzuse probabil inertă și inofensivă. Vreo defecțiune tehnică ori mijloc de contracarare electronic. Spaima acută trecuse. Dar lacrimile îi curgeau pe obrajii de culoarea hârtiei. Ariel înțelese. Curajul ei din timpul drumului și de acum nu era decât o bravadă. Dar oare nu asta e prin definiție curajul? E o sfidare a fricii, nu o absență a ei. Un om impasibil și indiferent nu poate fi curajos. Curajos e cel ce face un lucru de care se teme.
Luă atunci o hotărâre:
- Gata! spuse. Coborâm.
Și luând-o înaintea ei, o ajută să coboare scara de pe casa liftului, apoi scările de beton din interior. Ajunseră în cameră. Era trei fără un sfert și un zgomot infernal. Se făcuse frig și nu era lumină; nici apa nu funcționa. Aveau însă măcar, iluzoriu, sentimentul de adăpost. Auzi un scâncet ca de copil în întuneric. El scoase nelipsitul său remediu din buzunar.
- Cine vrea o bucățică de ciocolată?
Zâmbind printre lacrimi și suspine, ea reuși să o apuce cu limba înțepenită.
- Mi-e frică. Mi-e frică, repetă ea.
- Știu. Și mie mi-e frică.
- Þie?? I se părea un sacrilegiu ca lui să-i fie frică, suprema ofensă personală ce i se putea aduce ei ca femeie.
- Nemernicii, scrâșni ea. Nemernicii dintre nori ... Fac totul ca la carte ... Fără să riște nimic.
El o privi ciudat, fără să răspundă, de parcă ar fi fost pălmuit.
- Ba da, riscă ... spuse în sfârșit. Riscă ceea ce riscăm și noi ... propria viață.
- ... Au să plătească oare ... vreodată? Dacă nu acum?
- ... Poate ... Fiecare după măsură. Poate că într-o zi vor trăi pe propria piele ceea ce le-au făcut altora ... oricum, știi bine, există alții cu mult mai vinovați.
„Fiecare după măsură! Da! Asta era! Desigur! Viața are o logică incredibilă”, gândi el ca și când ar fi avut o cumplită revelație.
O explozie zgudui văzduhul și geamurile zăngăniră, întregul pământ se zgâlțâi ca la cutremur. Ea îl cuprinse în brațe, își înfundă capul în haina lui. Îi simți bătăile inimii și se liniști.
- M-ai mințit adineauri, când mi-ai spus că ți-e frică.
- Nu.
- Inima îți bate normal.
- Și a ta bate la fel.
- Cum faci să te stăpânești? Și pentru ce o faci? Pentru ce nu lași totul să iasă la suprafață? E un orgoliu de militar?
- E un orgoliu de bărbat, răspunse el și surâse.
O altă explozie cutremură pereții și ea spuse cu o fervoare stranie:
- Hai să mergem. Să coborâm în stradă.
Nu mai putea îndura teroarea așa cum erau, închiși în colivia de beton, suspendați între pământ și cer ... așa fusese atunci, în avion, demult ...
- O să mergem pe pod. Ne amestecăm cu ceilalți ... Ne pierdem în acel ocean uman ... în acel eu colectiv ... teama o să dispară ... repetă ea inconștient cuvintele auzite de la cei ce mai trecuseră printr-o atare experiență. - Poate că avem întâlnire cu moartea, urmă.
- Știi în cât suntem azi?
- Azi? În 3 ... adică în 4 mai.
- Exact cu 17 ani în urmă plecam în prima mea misiune de război. Dacă vreunul din noi are întâlnire cu moartea, acela sunt eu, spuse și zâmbi. Cum mai putea?