Afară ploua de puteai să-ți bagi degetele-n ochi. Nu că asta cu degetele e din aia cu întunericul. Atunci ce rămâne de făcut?... Reluăm:
Afară ploua cu găleata (așa e bine!). Unchiul Fedea, cu desaga pe umăr, de parcă l-ar fi încovoiat patru draci, alerga de rupea pământul spre mica haltă de la marginea orașului, ce avea și o sală de așteptare. Înăuntru nu se afla suflet de creștin, doar un evreu cu o pălărie mare, neagră pe cap, îmbrăcat într-un costum negru, cămașă albă cu cravată tot neagră, cu niște ochi mici și iuți, ce parcă încercau să se ascundă în spatele ochelarilor mici și rotunzi cu niște lentile foarte groase. Ce îl miră pe unchiul Fedea erau părul lung, creț de culoarea mătăsii de porumb, când porumbul încă are dinți de lapte și perciunii extrem de mari.
«Ia numa uită-te la îsta cum arată! De l-aș întâlni noaptea aș face-n gaci de frică», dar uitându-se mai bine la ovreu, era cât pe ce să-și tragă un pumn în cap. «Dacă îsta nu-i rabinul Maiorovici, atunci eu nu-s unchiul Fedea din Fedorivna…», și apropiindu-se de rabin îl salută scoțându-și pălăria de pe cap:
– Lăudă-ă-ă… ga-hă, ga-hă, gh-gh-gh-m… Bună ziua domnucule rabin!
– Să de-a Dumnezeu! – zâmbi șiret rabinul.
– Potop domnucule rabin, potop nu alta!
– Da de unde ești dumneata unchiule? – se interesă rabinul.
– Din Fedorivna domnucule rabin, din Fedorivna! Sunt unchiul Fedea din
Fedorivna! – repeta unchiul Fedea, știind foarte bine că evreilor le plac fedorivnenii, deoarece aceștia, trăiesc în foarte bună înțelegere cu ei.
– Din Fedorivna zici că ești unchiule? – se bucură rabinul.
– Din Fedorivna domnucule rabin, din Fedorivna, unchiul Fedea din Fedorivna.
Am intrat să mă ascund de ploaie și pe urmă o iau cu Dumnezeu încet spre Fedorivna, până diseară mai e mult…
– Da de ce nu mergi unchiule cu trenul? – întrebă mirat rabinul.
– Ehe!... Să fi dum’ata sănătos domnucule rabin! Trenu’ face cinci lei, cin-ci lei
domnucule, cin-ci!... De unde să am eu cinci lei? – aproape plânse unchiul Fedea.
– Uite îți dau eu cinci lei ca să nu mergi pe jos! – spuse rabinul întinzându-i
unchiului o bancnotă de cinci lei.
– Să vă de-a Dumnezeu sănătate domnucule rabin și fericire și… și… – nu-și mai
termina unchiul Fedea urările, căci de afară se auzi fluieratul locomotivei.
Rabinul ieși, unchiul după el, dar nu se îndreptă spre tren ci o zbughi pe după haltă unde se afla bufetul lui nea Ilie.
Ehei! Cu cinci lei unchiul Fedea bău o «țuică bătrână» și, uitând că e în ziua de Sfânta vineri, înfulecă și patru mititei.
– No, apăi amu aș mere pe jos la Budapeșt și nu la Fedorivna să nu mărg! – spuse
unchiul și făcându-și semnul crucii porni spre casă.

* * *

A doua zi, trecând pe lângă cârciuma lui Duvid, unchiul Fedea își aduse aminte ce mici gustoși mâncase la nea Ilie și i se făcu poftă de o halbă de bere.
«Poate reușesc să-l păcălesc pe Duvid și mi-o da o bere pe barbă. Da zgârcit mai e, cum intri te și întreabă de bani, nu ca Leiba și Șulim care îți dau oricând, da amu nu m-oi duce până-n celălat capăt al satului pentru o bere. A si cea si!» – hotărî unchiul intrând în cârciumă.
– Nu știu ce să zic Fedea!... Dumneata ești cam greu la datorie!... – se cam îndoia
Duvid.
– Până mâine domnucule Duvid, am acasă! Am cinci lei, că mi-o dat rabinul
Maiorovici ieri la Sighet în haltă când o plouat. Tare bun vom rabinul!
– Ți-a dat rabinul cinci lei?! – aproape strigă Duvid.
– Da, mi-o dat. Da-i-ar Dumnezeu…
– De-mi adunci mâine bancnota de la rabin eu îți dau pe ea două și nici berea nu ți-
o trec în cont, ba îți mai dau una!
– Da de ce mâine?!... – sări ca ars unchiul Fedea. – Amu ți-o aduc domnucule
Duvid, amu mintenaș, ozon-perț îs îndărăt cu bancnota! – și golind pe nerăsuflate halba cu bere, fugi la bătrânul Măgură să ceară cinci lei împrumut.
Duvid învârti bancnota pe toate părțile, o mirosi de câteva ori și foarte mulțumit o puse în sertar de unde scoase alte două bancnote a câte cinci lei fiecare și i le întinse unchiului.

* * *

A treia zi, ieșind din biserică, unchiul Fedea pipăind bancnota de cinci lei primită de la Duvid, se întâlni cu Șulim care îl luă în primire de cum îl văzu.
– Nu te supăra unchiule Fedea, dar așa om prost ca dumneata nu am mai văzut de
când sunt!...
– No, că apăi de ce grăiești așe domnucule Șulim?... – întrebă mirat unchiul Fedea.
– E drept că ți-a dat rabinul cinci lei?
– Da mi-o dat. Da-i-ar Dumnezeu…
– Și tu i-a vândut lui Duvid pe zece! Puțin, puțin unchiule Fedea, eu îți dădeam un
pol pe ei!
– No, că apăi după cum văd domnucule Șulim, dum’ata chiar mă crezi prost…
cum era să-i vând lui Duvid bancnota primită tom’na de la rabinul Maiorovici?... Ha-ha-ha… I-am vândut alta, să se bucure ca bolundul de țurțur. Uite bancnota de la rabin, nu aș da-a-a-o nici pentru doi poli! – scoase unchiul bancnota și o învârti pe sub nasul lui Șulim.
– Da cât ceri pe ea? – îi sclipiră ochii evreului.
– Ehe, fără cinzeci de lei nici să nu te gândești la ea domnucule Șulim.
Astfel vându unchiul Fedea bancnota primită de la Duvid lui Șulim pentru cinzeci de lei, apoi a treia zi, alta lui Leiba pentru șaizeci, iar a patra zi fu chemat la sfatul popular pentru a da socoteală, căci ovreii nu erau atât de supărați că unchiul îi trăsese pe sfoară, cât vroiau să știe care dintre ei deține bancnota rabinului.
– Spune unchiule la care din ei bancnota! – spuse distrat primarul care îndeplinea
rolul de împăciuitor.
– Apă-ă-ăi la niciunu’!
– Cu-u-um! Da unde e? – întrebară în cor comercianții evrei.
– No, apăi am cheltuit-o chiar atunci, la birtul lui nea Ilie!