agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-09-30 | |
Întrebări și răspunsuri
Nu-și amintea cum au scos-o de acolo. Doar că repeta întruna: „S-a tras asupra mea”. Un refren obsesiv. O, da, își amintea și fețele celor de la poliție, schimburile lor de priviri. - D-nă Beller, sunteți foarte tulburată ... - S-a tras asupra mea! - D-nă, am cercetat mașina dvs. pe toate părțile. Nu e nici urmă de glonț, nici măcar o zgârietură. Am cercetat amănunțit și zona asta toată și n-am găsit absolut nimic. Ar fi fost de altfel imposibil să nu vă nimerească de la o distanță așa de mică, dacă totul s-a petrecut cum spuneți. - Nu sunt nebună, insistase ea aproape plângând. M-au amenințat și s-au ținut de cuvânt. - Draga mea, au dreptate, îi șoptise Ada la ureche. M-am uitat și eu. Trebuie că ți s-a părut: ai fost extrem de tulburată de ce ți s-a întâmplat dimineață. Nu-și putea aminti ce căuta Ada acolo și de unde aflase de accident. Apoi urma partea voalată a clișeului. Amănunte care lipseau. Mai bine zis, decorul lipsea. Nu știa dacă scena următoare se petrecuse acolo, afară, în camera ei mai târziu, ori altundeva. Putea rememora însă durerea. Era vie, ca un câine ce-ți mușcă din carne. Vedea și acum groaza din ochii Adei când îi trăsese afară chiloții plini de sânge, când ceva se rostogolise din ei și pricepuse șocată că prietena ei avea un avort ... Da, Ada fusese gata să leșine, picioarele n-o mai susțineau și se lăsase în genunchi, pe jos. Exact atunci Ariel intrase în cameră. Așa să fi fost? Sau mintea ei încurca acum ordinea detaliilor? Da, așa a fost, era în camera ei și așteptau Salvarea. Iar el venise cu primul avion fără să știe nimic, doar chemarea ei mută străbătuse jumătate de continent și îl ajunsese din urmă. Trecuseră câteva zile de atunci, ori poate era numai una și ea își amintea că avusese o amară explicație cu Ariel. - A fost vina ta, numai a ta, de la început până la sfârșit. A spus el oare așa, sau concluzia era a minții ei ale cărei protecții dispăruseră sub puterea otrăvii din trup? - N-ai vrut să fii de partea mea, Sly, nici măcar acum, în ceasul al 12-lea. Ai preferat să fii complicele lor; asta ai fost de prima dată când i-ai lăsat să-ți facă rău: când ai lăsat răul să-ți intre în casă. - N-aș fi putut să-i opresc, n-aș fi putut să-i opresc, strigă mintea ei și nu-și dădu seama dacă strigase și în realitate. Și căzuse aproape instantaneu într-un somn adânc sub efectul sedativelor. Când se trezi avu impresia că-și revăzuse firul vieții cu o clarviziune uimitoare. Și se cutremura de ceea ce înțelesese acum. Și cât de necruțătoare era această judecată la care judecător era ea însăși! Da, visase ceva: un copil. Îl văzuse aievea. Dar nu era copilul ei și al lui Ariel. Era copilul ei cu Paul. O fetiță. Visul era atât de coerent încât și amănuntul acesta îl văzuse. Un amănunt perfect veridic. Nici o femeie n-ar fi putut concepe un băiat în violurile acelea înspăimântătoare. Și în visul ei fetița îi vorbise. „Ești vinovată. Tu ai spus da. De bună voie și nesilită de nimeni. Þi-aduci aminte?” Iar ea, admise, uluită, dreptatea și adevărul din vorbe. „Atunci i-aș fi putut opri. Aș fi refuzat pactul. Complicitatea.” Căci n-avea scuza de a fi crezut în iluzia iubirii. Nu, asta fusese doar în prima ei prietenie cu Paul. Povestea sordidă cu fata mioapă și urâtă, sedusă și abandonată, nu i se potrivea ei. Nu până la capăt. În momentul crucial, ea știuse că Paul n-o iubea. Și atunci, pentru ce spuse da? Ce fusese în mintea ei, ce îi anihilase atunci voința, judecata și instinctul de apărare? Ce o făcuse să cadă cu ochii închiși în acea fatală prăpastie? Și aici totul se întorcea la frică. Și la Laura. Se temuse de limba ei ascuțită, se temuse că ea și mama ei vor ajunge subiecte de râs copios în cartier și la facultate, îi fusese frică să suporte întrebările și ironiile nelipsiților clevetitori de la colț de stradă. Acela fusese păcatul originar, începutul tuturor relelor. În nesfârșitele discuții cu Ariel din ultima vreme – veritabile dialoguri între surzi – ea ridicase mereu în față preceptele Biblice. Dar ea le respectase cu adevărat, cu mult înainte de a ajunge unde se ajunsese? Conform acestora, ar fi trebuit să îndure martirajul batjocurii nedrepte, iar nu să caute adăpostul șubred al unei căsătorii fortuite. Iată că viața îi dovedea justețea acelor precepte. Nu frica de gura lumii ar fi trebuit să-i ghideze pașii, nu obținerea unei false onorabilități – jalnic țel al unei mândrii deșarte ce n-avea nimic în comun cu respectul de sine, ori cu respectul ce li se datorează acelor ce-și mențin spatele drept în mijlocul tuturor provocărilor. Un simplu nu spus atunci ar fi oprit caruselul. Mama ei n-ar mai fi murit, iar ea n-ar mai fi jucat rolul Medeei, omorându-și propriul copil nenăscut. Și nici avutul ei n-ar mai fost împrăștiat câinilor. Iar efectul secundar cel mai de durată, care venea acum să-i lovească fericirea și căminul fusese acela că își înarmase ea însăși dușmanii. Averea lui Răzvan Tănase nu începuse cu casa ei părintească furată – cu ajutorul lui Paul? Și nu ușurința cu care obținuseră asta îi încurajase să continue pe calea lor, calea fărădelegilor? Iar ea, care se temuse cândva de o prejudecată, care tremurase în fața unor cuvinte, acum se trezise față în față cu amenințarea unei puteri mai mare ca toate legile. Fusese așadar, exact în poziția în care Ariel susținuse cu tărie că nu trebuie să fii niciodată: a celui ce-și arată slăbiciunea în fața dușmanilor săi. Chiar dacă nu în sensul în care o spusese el – prin prisma crezului său de soldat, a viziunii lui de războinic, faptul în sine rămânea valabil. Firește, se putea întreba, dacă nu s-ar fi întâmplat toate astea, ar mai fi fost oare azi Ariel soțul ei? L-ar mai fi întâlnit? Atunci, din negura memoriei ieși la suprafață scena repartiției de la terminarea facultății. Da, își amintea clar. Fuseseră și câteva posturi la IMAT Timișoara. Cine știe, dacă necăsătorită fiind, destinul n-ar fi îndreptat-o într-acolo? Dacă ei și lui le era dat să se întâlnească, s-ar fi întâlnit oricum. Așadar în toți acești ani ea nu făcuse decât să se învârtă în cerc. Fugise de batjocură și se întorsese la batjocură. „Zâna” se transformase în „Perversa”, cea în care și copiii puteau arunca cu pietre chiar în prezența părinților, și pe bună dreptate. Da, batjocura. Numai că acum nu slava celui ce cu smerenie ar fi îndurat o nedreaptă prigoană o aștepta și nici răsplata de pe urmă a celor drepți ce trec prin asemenea încercări. Ci disprețul de rând ce li se cuvine celor ce s-au dat cu tâlharii. Suferința ei nu răscumpăra nimic, era ca moartea sinucigașilor. Iar pierderea celui de-al doilea copil, pedeapsa pentru neputința ei ultimă, pentru refuzul ei de a ieși din cerc. Vinovată de pierderea celor dragi și complice pasivă la toate relele, mai putea ea atunci sta alături de Ariel Beller Aranda, cel care în închipuire îi apărea ca Arhanghelul Mihail cu spada dreptății ridicată și înconjurat de aura unei divine neprihăniri? Mai putea recupera în vreun fel ceea ce mai rămăsese din viață sau clipa nemiloasei scadențe venise? D-na Tănase tocmai își băuse cafeaua de dimineață când Ada Telinschi intră în biroul ei. Un moment crezu că dăduse vreo comandă de care uitase, căci necunoscuta ținea în mână o pungă de hârtie cu ceva înuntru. Numai că blonda apariție înaltă de aproape doi metri ce răsucise butonul yalei și se sprijinea cu spatele de suprafața ușii avea un aer mai degrabă de walkirie acum coborâtă din Walhala decât de pizza-girl. Neputându-și lua ochii de la ea, Laura scăpă din mână ceașca. Habar n-avea cu cine stătea față-n față, dar nu putea avea dubii asupra intențiilor necunoscutei. Voi să-l strige pe secretar (d-na Tănase n-avea secretară ci secretar); își aminti însă că prin ușa capitonată nu iese nici un sunet. Apucă receptorul telefonului, dar străina, cu o mișcare de picior dibace, smulse firul din priză. Dădu să pună mâna pe celular, dar cealaltă, mereu cu un pas înainte, mătură cu latul palmei tot ce se găsea pe biroul d-nei senator, împrăștiind lucrurile pe jos. Acum se aflau față-n față, despărțite doar de birou. Laura se ridicase în picioare și se sprijinise de perete. Se uita la pumnii imenși și strânși ai femeii străine. Ada vorbi în sfârșit, cu glas scăzut și plin de dispreț. Cuvintele răsunau înfricoșător de clar. - Ar trebui să mătur podeaua cu tine, nemernico, pentru ce i-ai făcut prietenei mele. Și n-ai putea să mă împiedici! ridică tonul în timp ce cealaltă se înghesuise tot mai în perete. Dar mi-am zis că cea mai dură lecție e să-l pui față-n față pe cel care face rău cu răul pe care l-a făcut. Asta în cazul în care are vreo conștiință. Desfăcu punga de hârtie și scoase din ea o alta de plastic pe care o puse pe biroul d-nei senator. Înăuntru era ceva roz-violaceu, cam de mărimea unui șoarece și Laura avu impresia o clipă că era o păpușă de cauciuc. - Asta e ce i-ați făcut Silviei, tu și familia ta! Ea se holbă la creatura aceea cu formă umană miniatural schițată și când înțelese ce era, o expresie de groază de neînchipuit i se întipări pe chip și în acele clipe privirea Adei o radiografie până-n adâncul sufletului. Ceea ce era zugrăvit pe fața d-nei senator nu era nicidecum regretul pentru ceea ce știa că făcuse ori șocul pe care-l ai chiar când vezi așa ceva neimplicat fiind în vreun fel sau altul, ci doar o teamă paroxistică și abjectă pentru propria viață pe care o crezu în pericol. Cu gura strâmbată de spaimă, Laura privi în jurul ei pe birou. Negăsind nimic care să semene a armă, trase un sertar și scoase un cutter pentru hârtie. Dar mâna îi tremura așa de tare încât era îndoielnic că i-ar fi fost de vreun folos. - Să nu te atingi de mine, rosti ea și glasul păru că iese dintr-o grotă, nu dintr-o gură de om. Fără să se sinchisească de lama care-i juca dintr-o parte în alta precum un ștergător de parbriz, Ada se apropie de dușmana ei aplecându-se peste birou. Cuvintele se auziră distinct și măsurat. - Dacă ți-ai închipuit că poți să-i faci Silviei ce-ți poftește mintea ta bolnavă fără ca cineva s-o apere, să știi că te-nșeli amarnic. Și află că pe mine nu mă poți compromite într-un scandal cu pumni, cum ați făcut-o cu Ariel Beller, fiindcă eu sunt stăpână la firma mea. Iar dacă vrei să ne batem în averi și relații, să știi că eu am spatele la fel de asigurat ca tine și am la fel de mulți bani. Să te aștepți de aici încolo la tot ce poate fi mai rău. Și cu aceste cuvinte, descuie ușa și ieși din birou, lăsând-o pe d-na Tănase pradă unei crize de nervi imposibil de descris. Când se mai liniști, aflând de la secretar numele vizitatoarei sale, Laura spuse cu un rictus de ură în colțul gurii : - Vreau să-mi afli în 24 de ore cine este această Ada Telinschi. Tânărul se uită la obrajii pătați de dâre negre ai șefei lui : lacrimile spălaseră rimelul. Arăta ca o indiană vopsită în culorile războiului și el se abținu cu greu să nu zâmbească. N-avea vreun motiv special s-o simpatizeze pe Laura Tănase. Ba chiar, judecând după expresia feței lui s-ar fi zis că scena ce o intuia îi producea o ștrengărească plăcere. - Vreau ca în cel mai scurt timp firma ei să fie scoasă de pe piață. Vreau să afli cu ce se ocupă și ce vinde. - D-nă, spuse secretarul cu vioiciune, cine n-o cunoaște pe Ada Telinschi ? E patroana uneia dintre cele mai prospere firme de construcții din București. Cât despre clienții săi ... tânărul înșiră câțiva printre care Laura distinse numele unor adversari declarați ai soțului ei, personalități una și una, de temut prin avere ca și prin poziție. - În plus, tatăl ei are la Brașov un veritabil imperiu finanicar. Firma de la București e doar vârful de lance, perla coroanei. Cum Laura asculta cu tot mai multă ură, cu pleoapele mijite, el urmă : - Dacă a spus că se va răzbuna, ar fi bine s-o credeți. Să fiți mulțumită că fizic, nu v-a făcut nimic. Individa are centură neagră la karate și judo și umblă și cu revolverul în poșetă. Nu știți cum i se spune în lumea interlopă ? I se spune Siciliana. Acum vreo doi ani i-a atras în cursă pe unii care voiau s-o omoare. Se zvonește că l-ar fi împușcat pe unul din ei cu propriile mâini. - Și m-ai lăsat singură cu ea știind toate astea? întrebă Laura, nevenindu-i să creadă. - Mi-a spus că vă e prietenă, ridică el din umeri nepăsător, căci avea relații prea solide pentru a se teme că va fi dat afară. Asta fu intrarea Adei Telinschi în război. Râul începea din nou să-și adune apele. Dar era la mijloc și un paradox. Așa cum America luase partea Angliei după ce nemții bombardaseră din greșeală câteva case vechi din Londra, tot astfel se întâmpla și acum. Căci la acea oră a asasinilor în care se petrecuse tragedia, cavaleria grea nu pe Silvia o aștepta. După ce pacea se încheiase, dl. senator hotărâse să-i aplice o „pedeapsă” jurnalistei cu mașina întâmplător de aceeași culoare cu a Silviei. Căci Răul nu are onoare, nici cuvânt. Iată că viața adeverise pe deplin vorbele lui Ariel. - Două sute de mii, spuse omul de la benzinărie, privind ceasul. Ariel plăti și porni motorul. O dusese pe Silvia la Râmnicu Vâlcea, unde firma ei avea o casă de vacanță și unde chiar atunci aveau o lucrare de construcții începută. Ultimele săptămâni de zbucium și confuzie mintală o epuizaseră. Nici fizic nu se refăcuse – abia se ținea pe picioare și slăbise. Spera ca aerul curat s-o mai întremeze. Făptașii nu fuseseră prinși. Pentru simplul motiv că, din punct de vedere legal, fapta nu existase. Nici măcar paznicul de la ambasada coreeană, la doi pași de pod, nu auzise nimic. Silvia aproape că începuse ea însăși să se îndoiască de ce văzuse și auzise. Dar Ariel nu se îndoia. El găsise imediat explicația, singura logică și plauzibilă. O armă de jucărie, din acelea care fac oarecare zgomot – nici pe departe cât o armă adevărată, dar foarte convingătoare pentru cel în care simulezi că tragi, mai ales dacă acela e gata speriat. Probabil că cel ce provocase drama, odată prins, n-ar fi riscat o pedeapsă prea mare. Cel puțin din partea legii – în codul penal nici măcar nu exista articolul „Glumă macabră”. Și chiar dacă Ariel i-ar fi servit plata sub forma unui glonț adevărat, mâine altul ar fi fost angajat pe postul lui cu salariu și mai mare. Căci nu tentaculele ci capul caracatiței ar fi trebuit distrus. Dar nu poți să faci justiție când victima e de partea călăului. El unul obosise, își irosise toată energia în inutile înfruntări verbale, în nesfârșite pledoarii care n-au dus nicăieri. Oricât n-ar fi acceptat în vocabularul lui cuvântul înfrângere, trebuia să recunoască: nu-i rămânea decât să capituleze. Începuse să plouă. Ajunsese pe la jumătatea drumului între Râmnicu Vâlcea și Pitești, la poalele Dealului Negru. Se întorcea singur la București; urma să ia ultimul avion spre Paris. Da, simțea gustul acela amar al sfârșitului, un sfârșit fără luptă, așa cum nu simțise nici măcar atunci, cu atâta amar de ani în urmă, când ultimii săi camarazi își dădeau suflarea pe câmpiile înghețate, sub viscolul antarctic, nici măcar atunci când peste avionul său de luptă, pentru totdeauna rămas la sol într-un hangar de muzeu, se așternuse husa tăcerii și a uitării. Nu se îndoia că cei cu care Silvia se temea să se lupte se vor împiedica până la urmă în propriile lor mantii, în mantia orgoliului fără margini, a puterii lor fără cenzură. Răpuși de vicii, de plăcerile unei vieți trăite în exces, de plictiseala celui ce a trecut prin toate experiențele, ori sfâșiindu-se între ei ca dihăniile, își vor găsi sfârșitul sau decăderea. „Dar eu, eu, ce caut în toate astea?” El care fusese atât de moral. El care nu acceptase compromisul. Se lăsase ceața și mașina urca greoaiele serpentine. O atmosferă de plumb, înăbușitoare se interpunea între cer și pământ. Asta era tot ce vedea. Și mai erau și ele. Imaginile. Toată viața lui, toată suferința pe această lume se putea reduce la câteva imagini. Ca o casetă neagră ce deapănă povestea unei catastrofe. Fiul lui ridicând mâna și lovindu-l. Corpul fără viață ale soției sale Monique și al fiicei lui, la morga unui spital, pline de găuri umflate, ca niște mușuroaie de râme. O da, gândise atunci în mod absurd: „Dar gloanțele astea sunt prea mari pentru un copil atât de mic” și incapabil să plângă, izbucnise în râs ca un nebun. Hohotele lui răsunaseră sinistru săptămâni la rând pe coridoarele unei clinici private de recuperare. Iar acum o altă imagine completa înspăimântătorul mixaj. Fiul său de mărimea unui șoarece, alungat din pântecul matern, mort înainte de a se naște. „Trebuie să mă detașez. Hei, bătrâne, trebuie să iei nițică distanță de toate astea. Altfel o să se întâmple ceva rău”. Astăzi, pentru prima oară în cei peste 20 de ani de când urcase prima dată la volanul unei mașini, fusese gata să accidenteze un om. Pur și simplu ... nu îl văzuse. Treaba asta se întâmplase de dimineață, la o intersecție în Râmnicu Vâlcea. Omul era mai degrabă furios decât lovit și refuzând să fie dus la spital, nu încetase cu potopul de înjurături decât la vederea hârtiei verzi întinse de Ariel. „Trebuie să-mi revin, altfel o se întâmple ceva rău, rău de tot ...” Ceața se îndesise și toate mașinile își aprindeau farurile. Văzu la un moment dat ceva uriaș, venind drept din fața lui pe aceeași direcție, cu faza lungă străpungând negurile, probabil un camion. - Doamne, e nebun, o depășire în condițiile astea? mai apucă să gândească și în momentul următor luminile acelea gigantice umplură parbrizul. Silvia ațipise. Visul o luase în posesia lui și ea știa că trebuie să viseze până la capăt. Ea și cu Ariel mâncaseră în bucătărie și el plecase de puțină vreme. Ea rămăsese să strângă farfuriile și după ce le spălase cu grijă le așezase în dulap. Atunci pământul se cutremură, o vijelie cumplită sparse ferestrele și toate ușile se deschiseră. Farfuriile zburau care încotro și ea recunoscu farfuria lui Ariel. Știa ce înseamnă asta, știa că dacă s-ar fi spart el ar fi murit. Într-un joc de-a baba oarba disperat, plonjă după ea prin aer, se răscuci și în timp ce o urmărea toate celelalte se sparseră. Cioburile îi însângerau picioarele și mâinile dar ea prinse farfuria. Zăcea în mijlocul odăii cu sângele șiroind, dar farfuria se afla întreagă în mâinile ei. Exact atunci se trezi. Apucă celularul și selectă numărul, cu inima bătând agonic. Mașina zăcea răsturnată. El era în picioare, teafăr și cu acel sentiment de ușurare pe care-l ai după ce o catastrofă s-a consumat. În ultimul moment reușise să evite impactul fatal. Buba se spărsese și el aștepta acum poliția, când telefonul țârâi. - Silvia? Alo! Nu, nu s-a întâmplat nimic. Nu, repetă, absolut nimic. Și închise. Căci în acel moment hotărârea lui era luată. Autobuzul de Olănești opri și puhoiul de lume se revărsă pe cele trei uși. Majoritatea erau bucureșteni, din cele mai diverse medii, veniți în concediu, în stațiune. Coborî și Silvia printre ultimii. Se uită la ceas. Mai era puțin până când trebuia să se întâlnească cu Ada. Se așeză pe prima alee din parc, pe o bancă chiar la intrare, ca s-o poată vedea când își parca mașina și să-i poată face semn. Trebuia să apară din moment în moment. Ea și cu Mugurel Casian inspectaseră echipa pe șantier (se construia vila unui barosan local după proiectul lor). A, iat-o, a și sosit. Îi recunoscu BMW-ul roșu (după întâmplarea de pe Valea Prahovei în care îi fusese făcut praf primul ei BMW, dintr-un capriciu sentimental își cumpărase unul la fel). Se ridică și voi s-o strige. Dar Ada îi făcu semn să vină și să se urce. - Te duc într-un loc mai puțin aglomerat. O să-ți placă. Schimbarea decorului părea să-i fi adus Silviei ceva benefic. Încet-încet viața începu să revină în trupul slăbit și rănile inimii să prindă nițică crustă. O luară spre ieșirea din stațiune și Ada dădu drumul la CD-player. Acordurile muzicii lui Clayderman se revărsară din modernul echipament în timp ce Silvia studia coperta CD-ului ce avea într-o parte lipită o fundiță roșie din rafie. - Ce-i asta, “Ballade pour Adeline”? - Dar de la Casian. Cică în contul zilei mele care se apropie. - „ Cu ocazia împlinirii a 39 de primăveri” citi Silvia și o pufni râsul. La naiba, Ada, băiatul ăsta e amorezat rău de tine. - Ei ași! E amorezat de toate femeile, la modul teoretic. Cotiră pe o stradă asfaltată și luminată în timpul nopții, ce urca prin pădure. Lăsară în urmă vila prezidențială și merseră înainte. Din semi-întunericul pădurii răsări o construcție enormă, barocă, mai degrabă întinsă decât înaltă. Un spital ori o cazarmă trebuie să fi fost cândva aici. Acum clădirea era transformată în hotel și probabil centru de tratament, iar în fața ei dealul se deschidea și o pajiște superbă pe care se jucau copii și bunici lăsa loc unei vederi panoramice uimitoare. - Ei vezi, ți-am spus eu că te duc undeva unde o să-ți placă? - Ar fi fost și mai bine dacă nu erau ăștia – arătă ea cu mâna spre cei de pe pajiște. Cred că mult timp o să-mi facă rău să văd un copil jucându-se. - Lasă, Sil, spuse prietena ei, mângâind-o pe umăr, o să-ți treacă. Știu ce simți, și eu am simțit la fel ... Ada ar fi vrut nespus de mult s-o facă să uite, dar înțelegea cât era de greu lucrul ăsta. Se așezară pe o bancă, pe aleea din fața hotelului și Silvia începu să facă ordine prin geantă. Deșertă conținutul și începu să sorteze hârtiile. Ceea ce nu-i mai trebuia punea deoparte, într-o grămăjoară. Bilete de autobuz, cartele de metrou, ambalaje nearuncate la timp ... Dădu peste un carton plastifiat a cărui existență o enerva peste măsură în ultima vreme și îl scoase la vedere. Dar nu-l puse în grămăjoară ci îl azvârli, cu o țintă excelentă, direct la coșul de gunoi aflat la doi metri mai încolo. - Ce-i ăsta? exclamă Ada, uimită, întrevăzând o clipă fotografia Silviei pe cartonul ce zburase prin aer. - Permisul meu de conducere. Oricum nu mai aveam nevoie de el. N-o să mai conduc niciodată. Da, nu te uita așa la mine, am dovedit cu brio că nu-s în stare. N-am fost în stare să frânez ... atunci. Ada se sculă calm. Se duse la cutie și cotrobăind puțin, recuperă obiectul. Îl băgă în buzunar, se întoarse și se așeză lângă prietena ei. Nu spuse nimic pentru moment despre asta. Încercă să se gândească la un subiect de discuție inofensiv, dar Silvia vorbi prima. - Sunt un nimeni, Ada. Culmea e că i-am judecat cândva pe alții, care au greșit din aceleași slăbiciuni ca și mine. Da, viața mea s-a clădit pe o temelie de nisip – tot ce am avut la un moment dat: dragostea, fericirea, căminul. Am crezut sincer în aceste valori, dar n-am fost în stare să lupt pentru ele. N-am putut să lupt nici cu răul din mine, nici cu cel din afară. Nici atunci când era cât un ou, nici acum când din ou a ieșit ditamai dinozaurul. Și am mai avut și tupeul să spun sus și tare că eu nu fac compromisuri morale! Vocea îi era stinsă. Dar nu putea plânge. Lacrimile i se solidificaseră undeva, în piept și inima-i era ca o bucată de plumb. Simți o mână protectoare pe spate. - Silvia, nimeni nu poate fi judecat în afara contextului. Mai știi ce spunea nea Gabi? Fiecare ne naștem cu niște condiții inițiale. Silvia, nu cunosc pe cineva care să fi reușit cât ai reușit tu în niște condiții atât de potrivnice. Era normal ca ele să-și fi pus amprenta asupra ta. Era normal ca fiind crescută fără protecția unui membru masculin al familiei să devii prudentă și defensivă, să te gândești de două ori înainte de a răspunde la o lovitură. Teama nu e un lucru chiar atât de rău pe cât crezi: e și ea o reacție de autoapărare. Silvia tăcea, privind în depărtare. Asculta însă ce spune Ada. - Uite, continuă aceasta, și asupra mea și-au pus amprenta condițiile inițiale. Am fost un copil fără mamă; am crescut ca un băiețoi. N-a avut cine să mă înfrâneze, așa că a trebuit să facă asta singură până la urmă. Am moștenit o mare putere fizică, dublată de cea a banilor și a situației tatălui meu. Am avut toate șansele să ajung să fac uz și abuz de ea, fără nici o piedică. Dacă problema ta a fost lipsa puterii, a mea a fost excesul. Ei bine, poate că atunci când ți-am spus prima dată nu m-ai crezut, dar artele marțiale în esență asta te învață: cum să controlezi o asemenea putere. Și la acest control n-am ajuns dintr-o dată, ci pe parcursul unei vieți. Așa că, Sil, fiecare a trebuit să depășim condițiile inițiale. Și eu zic că amândouă am făcut-o. - Eu nu. Nu așa cum ar fi trebuit ... - Nu-i adevărat. Și oricum, viața nu se încheie aici. Va veni poate o clipă când ea îți va cere să faci un anumit lucru decisiv într-un moment crucial. Poate că încercarea de acum e pregătirea aceleia care va veni. - Armaghedonul, șopti Silvia. Bătălia finală. Răscumpărarea trecutului. Închise ochii. Bătălia finală și ... destinația finală. Să existe așa ceva? - Cu siguranță. Va fi în primul rând o bătălie cu tine însăți. Cu propriile tale inhibiții. Uite, Casian mi-a mai dat ceva. - Ce-i asta? - O carte. Se spune că îi poți pune întrebări. E cuprinsă în paginile ei toată înțelepciunea lumii. - Știu. Am auzit de ea. Pui întrebarea și pe urmă o deschizi la întâmplare cu o monedă sau cu un pai de orez. - Ce zici, îi pui o întrebare? - Nu, acum nu. Ar fi prea multe întrebări care-mi chinuie mintea. Am să pun când va rămâne una singură. - Eu da. Ada se concentră și strecură moneda înăuntru. Apoi luă cartea (era tipărită mărunt și încăpea în poșetă) și se ridică. - Mergem? întrebă Silvia. Nu te uiți la răspuns? - Nu acum. Se urcară în mașină și își puseră centurile. D-na Beller încercă – și reuși – să se detașeze mental de tulburarea ce i-o provocase discuția nu de mult încheiată. Părăsind aleea din pădure, se înscriseră pe șoseaua de Râmnicu Vâlcea. După nici 10 minute de mers, Silvia o văzu pe prietena ei că încetinește și trage pe dreapta. Nu apucă să se uite mirată la ea. Ada deschise portiera și ieșind, spuse: - Treci la volan! - Poftim? - Ce-ai auzit. - Ada, ești nebună ... Nu. - Ba da. Altfel n-ai să te hotărăști niciodată. - Ada, nu pot ... - Foarte bine. Ada ieșise și se reașezase pe bancheta din spate. Chiar se tolănise, prefăcându-se că se culcă. Silvia ieși și ea până la urmă, furioasă. - Ascultă, Ada, să știi că ne certăm. Știi că nu pot să conduc. D-na Telinschi zâmbi. - Dacă nu ne certăm mai rău ca prima dată, atunci e bine. - Zău că-mi vine să-ți dau o palmă, spuse Silvia uitându-se cruciș la ea; Ada nu dădea semne că ar fi vrut să renunțe la idee. Situația se prelungise absurd și ridicol. Câțiva reprezentanți ai sexului tare claxonară cu subînțelesuri la vederea mașinii trase pe dreapta. Unul, crezându-le în pană sau prefăcându-se ca atare, oprise chiar și se oferise să le ajute pe cele două doamne să iasă din impas. Ada se prăpădea de râs. Atunci Silvia se hotărî și se așeză la volan. - Foarte bine, tu ai vrut-o, spuse punându-și centura. Ce cauți lângă mine? Treci în spatele meu! N-am chef să te am pe conștiință. - Nici vorbă! Vreau să-ți arăt încrederea mea deplină. Apoi spuse pe alt ton, mult mai cald și mai afectuos: Silvia, nu-ți fie frică. Sunt aici. Dacă Doamne-ferește, e ceva, intervin eu, apuc de volan, trag frâna de mână ... Ce-a fost atunci n-o să se mai repete. Porniră; șoseaua se desfășura înaintea lor. Totul părea că decurge normal, traficul nu era aglomerat la ora aceea. Chiar aproape de intrarea în oraș însă avu loc o întâmplare care îi omorî Silviei aproape tot atâția neuroni cât un nou examen de conducere. De undeva de pe coclauri, apărut ca din pământ, îi sări în față un câine. Stătea exact în mijlocul șoselei. Voi să-l ocolească prin dreapta, dar el păru brusc decis să-și continue traversarea; încercă să-l evite pe la stânga; idiotul animal însă se răzgândi și se trase înapoi. Mai rămăseseră câțiva metri până la fatalul impact ce părea inevitabil și atunci Silvia, în disperare de cauză frână până la refuz, claxonându-l în același timp puternic. Mașina se opri milimetric și ea apucă să-l vadă pe nefericitul patruped, scăpat teafăr luând-o la goană peste câmpuri. Ochelarii îi săriseră de pe nas și Ada îi dădu la o parte părul ce îi venise în ochi și de pe care se prelingeau broboane mari de transpirație ce se formaseră instantaneu. Era albă ca hârtia. - Gata, Sil, a trecut. Ai reușit, spuse ea mângâind-o. Respectul tău pentru viață a învins. Să nu mai spui că n-ai reflexe. Þi-ai învins inhibiția asta. - N-aș fi putut îndura să-l văd mort. În toate actele de bunătate se află o doză de egoism. - Gata, acum a trecut. Trage puțin pe dreapta. - Þi s-a întâmplat vreodată? întrebă Silvia făcând întocmai, cu întreg trupul încă tremurând. - Ce, să omor un câine? Nu, m-a ferit Dumnezeu de așa o nenorocire. Mi-am accidentat însă destul de grav propriul cățel mai demult, la Brașov, când am scos cu spatele mașina din garaj. Din fericire a scăpat, dar asta mi-a servit drept lecție mai mult decât cea mai lungă suspendare de permis. Hai să vedem ce mi-a ieșit în „cartea întrebărilor”, o rugă Ada brusc după un moment de tăcere. Citește tu. Silvia o desfăcu în dreptul foilor unde intrase moneda. - „Când toate vinele vor fi ispășite și toate secretele împărtășite”. Cred că intuiesc care a fost întrebarea, spuse zâmbind. Dar Ada nu zâmbea. Arăta ca un copil care a primit o palmă. Noaptea se lăsase asupra orașului. Silvia, Ada, Edi și Casian se aflau la vila de vacanță undeva în apropiere de dealul Capelei și de pădure. Fiecare avea camera lui, deși Silvia găsea asta o risipă inutilă, cel puțin în privința a doi din ocupanții vilei. Camera ei se învecina cu a Adei printr-o terasă și cum mereu noaptea era momentul când o luau gândurile cu asalt, se hotărî să le ofere un decor frumos. În consecință, trase un scaun și se așeză pe treasă, privind stelele. Păreau că împodobesc brazii întunecați. Adia o boare de vânt dinspre pădure și perdelele de la geamul camerei vecine se mișcau ritmic. Ba nu, le mișca cineva. Silueta unei femei cu părul răvășit în cârlionți de aur pe umeri se ivi în prag. - Ce-i Ada, nu poți să dormi ? - Nu, nici tu ? - Hai atunci lângă mine. Adu-ți un scaun. Ada veni lângă ea și priviră noaptea. Era o noapte superbă, senină și luminoasă. Bâzâitul discret al unui avion se auzea din depărtări. - La ce te gândești, Sil ? o întrebă prietena ei. - La mine și la Ari, răspunse Silvia fără să-și desprindă ochii de la cer. Mă întreb dacă o să-l mai revăd vreodată. - Vai, Silvia, cum poți să spui așa ceva ? - Cred că ... în fine, n-are importanță. - Ce? - Cred că nu e în logica vieții ca noi doi să mai fim împreună. Probabil că nu-mi mai e dat să am copii și atunci e logic ca legătura noastră să se rupă. - De ce crezi asta? - Când pierzi un copil, e ceva ce se rupe în legătura dintre soți. Așa a fost și în cazul vostru. Acționează niște forțe invizibile și imprevizibile. - Nu, te-am întrebat de ce crezi că nu-ți mai e dat să ai copii. - Pentru că am irosit de două ori șansele vieții. Pentru că prima dată am comis un păcat cumplit. Și am fost în mod exclusiv vinovată. - Doamne, Sil, sute de femei fac avorturi și nu-și fac atâta sânge rău din asta. Există și păcate mai cumplite decât ăsta. Silvia o privi, fără să vrea surprinsă de patima arzătoare din glasul ei. Ada vorbea de parcă s-ar fi referit la ea însăși. Își aminti cum pălise când îi citise din „cartea întrebărilor”. Să fi fost vorba de „secretele neîmpărtășite”? - E vorba de un păcat pe care l-ai făcut tu? o întrebă ea, văzând că prietena ei nu se hotăra să vorbească. - E ceva ce țin în mine de 20 de ani. Ceva ce n-am îndrăznit să spun nimănui. - Și vrei să-mi spui mie, acum? - Cred că tu ești singura care ai înțelege. E o poveste lungă. Povestea abandonării unui copil. Ada tăcu un moment, ca și cum n-ar fi știut cu ce să înceapă. Apoi întrebă, ex-abrupto : - Silvia, ... tu la ce vârstă ți-ai pierdut virginitatea ? - Eu ?? Păi ... să tot fi avut vreo ... 24 de ani, cred. - Ei bine, eu aveam 17 ani când am făcut dragoste prima dată. În anul acela – ultimul de liceu – ne-am iubit în fiecare zi – în afara perioadelor „critice”. Învățam după masa, iar dimineața – când mătușa mea și vecinii noștri erau la servici – eram liberă. Nici nu mă puteam apuca de învățat până când Edi nu venea la mine ca să facem dragoste ... Știi, am fost într-adevăr o fetiță rea. Cel puțin din punctul ăsta de vedere. Silvia roși. - Duminicile și în vacanțe, adeseori iarba, covorul de frunze, ori pardoseala vreunui bloc neterminat ne-a fost pat. Ne-am iubit aproape fără întrerupere, cu frenezia începuturilor. Și totuși în anul acela nu s-a întâmplat niciodată să rămân însărcinată. Îmi cunoșteam corpul la perfecție. Găsisem în biblioteca mătușii Adela, o carte veche: se numea „Manualul lui Cupidon”. Fusese tipărită între cele două războaie și ortografia era cea veche, cu apostrof în loc de liniuță; trebuie să fi fost deliciul liceenilor acelor vremuri care o citeau probabil pe sub bancă, ori o vârau în coperțile manualelor de școală. Eram sigură că o citise și mătușa mea – și zâmbeam mereu când gândul ăsta îmi dădea târcoale – căci îi bănuisem dintotdeauna o tinerețe furtunoasă. Cartea fusese scrisă cu har; n-avea în ea nimic obscen, vulgar, era de fapt un interesant manual de educație sexuală. Așa că la cei 17 ani ai mei ajunsesem să știu totul despre poziții de maximă plăcere, despre tehnici indiene și japoneze ori despre metode contraceptive, știam cu mult mai multe decât știu, cu tot libertinajul și libera informație de acum, tinerii care încep de la 12-13 ani, mai degrabă fiindcă așa e moda decât dintr-o nevoie a trupului și care nu au altă cultură sexuală decât porcăriile pe care le văd prin filme. În anul care a urmat, Edi a plecat în armată, iar eu am intrat la facultate. În prima lui permisie, în decembrie am făcut dragoste din nou. Atâta doar că, fără să fi știut, perioadele mi se schimbaseră. Stresul examenului și poate abstinența de câteva luni îmi modificaseră metabolismul. Așa că am greșit calendarul și consecința a fost aceea de care se teme oricare fată; până să mă dezmeticesc bine, eram deja gravidă în trei luni. Atunci am intrat în panică; făcusem la viața mea nenumărate năzbâtii, prostii și răutăți cu care nu o dată îmi mâhnisem părintele. Dar știam că nici chiar el, cu toleranța și dragostea lui enormă pentru mine n-ar fi înghițit o faptă de o asemenea gravitate. Cel puțin așa am gândit atunci, cu mintea mea de copil speriat. Intuiam ce avea să urmeze: căsătoria fortuită, facultatea terminată cu chiu cu vai și amanetarea vieții mele. Nu-i puteam scrie nici lui Edi, căci și el ar fi insistat să ne căsătorim imediat. Eram prea tânără pentru a mă căsători și a fi mamă, abia împlinisem în vară 18 ani. Zilele treceau și eu nu știam ce să fac. Nu mă puteam decide să pun capăt sarcinii și de altfel nici nu cunoșteam pe cineva din București care să facă asemenea treburi. Atunci i-am spus mătușii Adela. Și i-am rămas recunoscătoare pentru vecie, căci ea nici nu m-a trădat, nici nu m-a împins să iau vreo hotărâre nechibzuită și nici măcar nu mi-a adresat vreun cuvânt de ocară ori reproș. A spus doar atât: „Lasă draga mea, că găsim noi o cale să împăcăm și capra, și varza, și lupul”. Nici pomeneală de obișnuita lașitate a rudelor de gradul doi care tremură îndată doar la gândul că vor da socoteală părinților odraslei a căror supraveghere și-au asumat-o. Așa că am continuat să merg la facultate, fără ca cineva să bănuiască ceva. Sarcina a devenit vizibilă abia prin iunie, lună la sfârșitul căreia am intrat în vacanță. Îmi băteam joc de colegii care râdeau de mine că m-am îngrășat. Am cumpărat chiar niște „ierburi” de la o tipă din grupă al cărei tată se ocupa cu terapii naturiste, zicând că în vacanță o să fac cură de slăbire. În august, când mi-a venit sorocul să nasc, eram deja în vacanță. Întâmplarea a făcut că la maternitatea unde mă internasem și unde lucra mătușa mea, se aflau în vizită, cu nu știu ce treburi, o pereche de medici americani, un el și o ea. Aflând că intenționam să dau copilul spre adopție, m-au întrebat dacă nu voiam să li-l dau lor. Nu știu cum au făcut, căci nu prea cred că legal era permis, sau poate că și atunci, ca și acum existau legi și excepții, excepții plătite cel mai adesea în valută forte. Cert e că am acceptat, neîntrevăzând nici o soluție mai bună, iar pe certificatul de naștere al copilului (am aflat mai apoi că a fost băiat) avea să scrie la părinți, în loc de Adelina Marcu și tată necunoscut, direct numele lor. Asta a fost. Așa mi-am dat copilul ... A urmat apoi furia laptelui și căderea psihică. Trebuia să mă duc la cursuri ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, trebuia să învăț și să mă prefac că mă distrez când în inima mea era o durere cruntă. Fumam și câte patru pachete pe zi și mătușa mea era peste măsură de îngrijorată. Am început să-mi revin abia prin primăvară, când Edi s-a eliberat din armată. Vreun an, un an și jumătate n-am mai avut relații intime. Continuam să ne întâlnim și să fim prieteni, dar n-am mai făcut dragoste ... Ada se opri și își așeză capul pe balustradă. Povestise până aici aproape fără să răsufle și Silvia nu voise să întrerupă torentul amintirilor. Da, povestea aproape că se depănase singură și ea acum, voind s-o desprindă pe Ada de durerea aceea ce năvălise din trecut, spuse pe un ton șăgalnic: - Va să zică așa, lupul cel firos n-a aflat nimic, căprița cea nebunatică s-a potolit pentru un timp, iar mica varză cu ochi și cu sprâncene a traversat Atlanticul. Și nu i-ai spus lui Edi niciodată? - Niciodată. Mătușa Adela a luat secretul cu ea în mormânt. Mi-a fost frică, da, ai auzit bine, frică. Poate că așa cum îți spuneam dimineață, la Olănești, mi-am depășit condițiile inițiale, dar inhibiția asta – nu. Și eu am ca și tine – o inhibiție. Una pe care am alungat-o în străfundul conștiinței în loc să încerc s-o înfrâng. - O, Ada, spuse Silvia mângâindu-i brațul, nu-i de mirare că între tine și Edi a fost mereu o barieră. Cred că tu ai înălțat-o. Ai făcut așa cum mi-a spus Ariel că au făcut compatrioții lui în război: ai minat terenul și apoi ai uitat unde ai pus mina. Știi ce cred eu? continuă ea cu oarecare înflăcărare. Cred că tu ai de luptat cu o rivală foarte puternică: tu însăți, cea din trecut. Trebuie să o înlocuiești pe acea femeie pe care Edi încă o mai iubește și o urăște deopotrivă. Aceea pe care a învinuit-o de moartea fiicei lui. Aceea care l-a spoliat la divorț. Aceea care l-a făcut gelos. Și aceea care i-a ascuns că mai are un copil. Ada, trebuie să-i spui! Trebuie să-l faci s-o iubească pe Ada cea de acum! Cea care și-a depășit condițiile inițiale. - Mi-e frică, Sil. Mi-e frică că abia acum s-ar putea termina totul între noi și nu ne-ar mai rămâne decât să ne urâm politicos tot restul vieții. Aș pierde și puținul pe care-l mai am. - Trebuie să riști. Măcar tu trebuie să poți ieși din cerc. - Mi-e frică, spuse ea și-și aținti superbii ochi albaștri asupra chipului blând și modest al prietenei sale. Atunci fața Silviei se acoperi cu o mască glumeață. Luă mâna Adei într-a ei și se prefăcu că îi ia pulsul. - Mincinoaso, spuse, abia dacă inima îți bate nițel mai tare. Ei, îi spui? întrebă ea reluându-și tonul serios. - Da. - Când? - Îndată ce găsesc ocazia potrivită. - Promiți? Bate palma. Ada ratifică pactul. Iar Silvia, uitând de propriile probleme, rămase cufundată în gânduri, privind cerul până când fu iluminat de primele raze. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate