agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-10-06 | |
Moartea unui înger
15 Aprilie 2001 Sarcina Silviei se apropiase de a șaptea lună. În fiecare zi era tentată să-i scrie lui Ariel, dar amâna mereu, căci nu știa cum s-o facă. Burtica o făcea să se miște greu. Venea totuși regulat la birou. „Secția de soft” era amenajată în apartamentul de pe Dacia, dar ea trecea zilnic pe la sediul principal, cel vechi, unde se întâlnea și discuta cu clienții. O ajutase zilele acestea pe Aida Poienaru să se angajeze la firma unor prieteni; povestea fostei secretare de la IREEN o impresionase adânc. N-o răbdase inima să-i întoarcă spatele ca prima dată, acum când ea venise din nou să-i ceară ajutorul. Se pare că – lucru ciudat – în urma șocului, mintea tinerei femei se limpezise în mod miraculos: memoria, care fusese dușmanul ei din copilărie începea să se apropie de parametrii normali. Actualii patroni erau foarte mulțumiți cât de repede se pusese la punct cu cerințele noii ei slujbe. Ca de obicei, în acea zi Silvia își începu dimineața cu cele două ore la vechiul ei birou. - Ce fac englezii astăzi? o întâmpină Edi vesel, cu un gest de amfitrion în timp ce ea urca scările, iar el cu Ada coborau la parter. - Nu știu, n-am ascultat buletinul de știri, îi azvârli ea peste umăr, fără să zăbovească. - Oh, eu mă refeream la englezii din firmă ... continuă Edi zâmbind, dar Silvia nu mai auzi, căci ajunsese sus. - Lasă, n-o mai tachina, îl dojeni Ada, dându-i o palmă ușoară pe spate. I-a fost și-așa destul de greu să se împace cu ideea. - De ce? Doar nu poate divorța de ea însăși. Sângele e sânge. Micuța lady Fountleroy , rosti el cu emoție. Cu-adevărat finețea făpturii ei te duce cu gândul la un trandafir englez, rătăcit pe plaiurile mioritice, continuă, punându-i Silviei fără să știe, o poreclă ce urma să dăinuiască de-a lungul anilor ce aveau să vină. Dar lui Edi îi mai ieșise un porumbel din gură. Când spusese despre „englezii din firmă”, habar n-avea că încă unul se afla la acea oră în cabinetul secretarei de la TelinConstruct. Domnul William Lacey venise pentru afacerea lui cu Ada și o aștepta așezat confortabil pe un fotoliu, când dădu nas în nas cu d-na Beller. Inevitabilul moment al reîntâlnirii celor doi sosise, iar întrevederea fu de un comic sec inimaginabil – privită din afară, firește. Aflând mai multe despre afacerile respectivului domn cu Ada și cu firma lor, Silvia uită de recenta ei pocăință în ceea ce-l privea. Erau mai aproape visul și amintirile neplăcute. De data asta însă fu rândul ei să încaseze o usturătoare palmă morală. Exprimându-și mirarea că interlocutorul său colabora cu „dușmanul” în deplină cunoștință de cauză și subliniind că era pe deplin încredințată că „anumiți oameni” nu fac niciodată acte filantropice, Silvia primi următorul răspuns: - Am considerat, d-nă Beller că dușmănia dintre noi e trecătoare. De altfel, de aici încolo cred că se cuvine să fim prieteni: nădăjduiesc că mi-am răscumpărat „vina” față de dvs. În plus, sper că îmi veți acorda acel dram de simpatie atât de binevenit între compatrioții în exil. Cinci minute mai târziu tânăra mămică dădu buzna în biroul asociatei sale. - Cum ai putut Ada Telinschi, să-mi faci mie una ca asta? - Ce anume, draga mea? Ce s-a întâmplat? - Nu face pe nevinovata! Pentru ce i-ai spus lui William Lacey despre mine? - Iubito, dar nu mi-am închipuit că e secret. M-am gândit că el ne poate duce spre adevăr. - Nu vreau să-i cer ajutorul lui. Ada o privi lung și atent. - Nici n-am intenționat asta. Am vrut să-i dau un test psihologic. Am aruncat o pastilă, ca să văd cum reacționează. Dacă vrei, îi spun că totul a fost un bluf. Că bătrâna profesoară s-a înșelat și că pista a fost falsă. Silvia n-avu ce spune. Nu găsi nici o replică, deși simți că era ceva conspirativ în atitudinea prietenei ei. „Ce caută individul ăsta de fapt în viața noastră? Și ce îmi ascunde Ada?” Cert e că relația ei cu Sir William deveni întrucâtva mai cordială. Vrând-nevrând, se întâlneau la TelinConstruct cam de două ori pe săptămână. Într-o zi, la terminarea programului, el o abordă într-un stil mult mai neconvențional decât o făcea de obicei. - Silvia, spuse el, aș vrea să-ți adresez o rugăminte personală. Ea tresări; de mult nu-i mai spusese pe nume. De la acea aniversare a lui Ariel de la Snagov, ultima lor petrecere acolo. - Am un bun prieten care necesită găzduire, continuă dl. Lacey. Voi fi plecat pentru mai mult timp în Anglia și nu îl pot lua cu mine. - ...? - E vorba despre un prieten necuvântător. Știu că d-tale îți plac câinii. Din acea zi, Panther, un doberman negru, nervos, cu ochii lucitori și având într-adevăr ceva din aerul și agilitatea unei pantere, după cum îi sugera și numele, avea să împartă cu noua lui stăpână provizorie micul apartament din centru. Cât despre relațiile dintre cei doi, ei bine, deși Silvia iubea enorm patrupedele, trebui în curând să admită că proverbul „cum e turcul, și pistolul” era adevărat. Faptul că de multe ori câinele împrumută din trăsăturile celui care îl crește nu era doar o figură de stil. Ați analizat vreodată pe stradă asemenea cupluri om-câine? Cățelul unui individ gras din cale-afară, e și el în general o matahală care abia se mișcă. Cel al unui om nervos și pus pe harță e la rândul lui agitat și agresiv. Cum poate fi atunci câinele unui tip antipatic ca Sir William decât tot la fel? „Javră nesuferită, neprietenoasă și sălbatică”, îl gratula Silvia în gând de câte ori încerca să-l mângâie sau să pună mâna pe el, iar dobitocul se trăgea înapoi, înțepenindu-se pe cele patru picioare și uitându-se urât la ea. Avea un dar de a se strecura pe unde nici nu gândeai și o viteză uluitoare. Aveai impresia că l-ai lăsat în balcon și dădeai să intri în bucătărie, când îl vedeai că el e acolo, ajuns parcă prin aer, înaintea ta. Locul său predilect era însă în fața debaralei, pe micul hol de la intrare, acolo părea el că se simte perfect. Nu-ncăpea îndoială, era un câine ciudat, la fel de ciudat ca și stăpânu-său. În acele nopți și zile, Silvia era tot mai frământată de un gând care nu-i dădea pace. Cine era de fapt Sir William? Și de ce părea că ... îi acordă o atenție specială? Noapte de noapte se trezea și rămânea de veghe multe ore. Sarcina o apăsa și se ducea tot timpul la toaletă. Gândurile veneau iar și iar ca niște muște sâcâitoare. O idee începu să îi dea târcoale. Într-o noapte se duse și deschise ușa debaralei. „Pantera” se trezi, scoase un mârâit scurt și i se vârî printre picioare, intrând înăuntru. Fără s-o bage în seamă, Silvia luă de pe rafturi, unul câte unul, borcanele cu compoturi, castraveți și gogoșari, sticlele de ulei și apă minerală, apoi pungile cu zahăr și făină și le stivui afară, pe covor. Pe urmă demontă cu răbdare rafturile și stelajul metalic. Când peretele din fund rămase virgin, dădu la o parte perdeaua din catifea ce acoperea ușa interioară care despărțea cele două apartamente gemene. Odinioară, înainte de naționalizare, fusese pur și simplu ușa dintre încăperile aceleiași locuințe. Și în clipa aceea gândurile iar prinseră să vorbească. „N-am mai cunoscut pe cineva cu tenacitatea și îndârjirea ta. Asta ai luat-o de la tatăl tău.” „Și de la mama mea?” „Curiozitatea și pasiunea cunoașterii. Intuiția”. Asta spuse Ada. „Aici sunt obiectele mele cele mai de preț. De o valoare personală inestimabilă.” „Nu vă temeți de furt?” „N-ar fi posibil. Afară e cabina paznicului care nu lasă pe nimeni necunoscut înăuntru. Iar aici în bloc, toți ne știm de mulți ani”. Asta spuse Sir William. Între ce spusese unul și ce spusese altul era o ușă. O simplă ușă. Între ea și obsesia ei nu era decât o veche clanță Fanem. Cu un set de bricege și scule pentru desfăcut conserve la dispoziție, și o voință de neclintit Silvia își zise că era imposibil să nu rezolve această problemă de lăcătușerie, chiar dacă va sta acolo, pe vine, până în zori. Dar nu dură atât de mult; clanța cedă și ușa ce nu mai fusese deschisă de peste 40 de ani se mișcă cu scârțâit de balamale neunse. În acea clipă „Pantera” care în tot acest timp adulmecase cu urechile ciulite trase un urlet triumfător și se repezi în partea cealaltă, mai mai s-o dărâme pe tânăra femeie, care păși la rândul ei peste granița interzisă și aprinse lumina. De acolo începea imperiul lui Sir William, cum s-ar zice, un colțișor din Imperiul Britanic. Ba nu, era însuși imperiul lui intim, sufletul lui, locul în care nimeni altcineva nu pătrunsese niciodată, căci dl. Lacey nu primea vizite aici. Ușa corespundea în bucătăria apartamentului vecin. Din fericire nimic n-o blocase dinspre acea parte. Silvia păși, privind în jur fascinată. Aspectul moral al chestiunii n-o preocupa pe moment. Era o chemare mai presus de rațiune, o ispită căreia nu i se putuse opune. Ceva parcă se dedubla în ea, căci un glas străin și necruțător șoptea: „Așa, cu bocancii în sufletul tău, Sir William, așa cum ai făcut și tu altora, nu?” În timp ce cealaltă Silvia, cu o uimire aproape religioasă, ca și când ar fi fost într-un sanctuar, înregistra involuntar fiecare detaliu. Apartamentul acesta era mult mai mare și altfel compartimentat. Din bucătărie intrai direct în sufragerie, iar de acolo, într-o cameră mai mică, a cărei ușă era deschisă. Câinele se tolănise pe o sofa care ocupa un colț al camerei. Ochii și dinții îi străluceau. Gâfâia mulțumit și își mișca coada, ironic parcă. Silvia privi în jur. Era un fel de bibliotecă, ori birou de studiu. Unul din pereți era acoperit de jos până sus de tablouri, schițe în creion și picturi în acuarelă. O vitrină cu diverse obiecte de colecție, destul de nonconformiste – în dreapta. Pe alt perete erau rafturile cu cărți și într-un colț o stivă de discuri de vinil. Un pick-up. Un aparat video. Plutea ceva ciudat în aer, în lumina roz ce venea din lustra de pe perete. Ceva ... da, ceva tineresc și cu patina vremii în același timp. Părea într-adevăr camera de lucru a unui tânăr student, nu biroul unui bătrân rigid și ațos ca Sir William. Dar nu a unui tânăr din zilele noastre. Ci a unuia din generația Silviei. Timpul părea că încremenise prin anii 80. Întoarse un disc: ABBA. Apoi altul: Stevie Wonder. Avu intuiția că obiectele acelea erau ale lui Clive, fiul lui William Lacey, cel ce se sinucisese în 1984, la doi ani după războiul din Falklands. Cel peste al cărui mormânt dăduseră întâmplător la Portsmouth. Încăperea se voia probabil o replică a camerei lui de acasă, din Anglia. Se apropie de peretele cu tablourile și își focaliză privirea pe un sketch în creion, primul din ciclul de șapte, cele mai de jos. Îl recunoscu pe amiralul Nelson, cu șorț de bucătărie, gătind. Apoi studie un altul, în care i se păruse de la distanță că era desenată o regină pe tron. Dar nu, trăsăturile femeii îi erau binecunoscute Silviei, da, era Doamna de Fier a Angliei, Margaret Thatcer. Chipul îi era surprins într-un moment de concentrare, de suferință, iar când pricepu de fapt despre ce era vorba, Silvia fu zguduită de un acces de râs isteric. Tronul era de fapt un scaun de WC! Urmau celelalte schițe în care erau reprezentate diverse personalități britanice, din istorie ori ale momentului respectiv, în atitudini și ipostaze care mai de care mai nostime și mai omenești. Întoarse unul din desene pe spate: „Demitizarea eroilor” – acesta era titlul ciclului. Probabil că tinerii de vârsta lui își manifestaseră revolta împotriva tradiționalelor reguli, convenții și mituri lăsându-și plete, tunzându-se la chelie ori făcându-și coamă în păr. El și-o exprimase în felul lui, tăcut, plin de haz, subtil. Dar de unde știa ea care era felul lui? Cum intuise dintr-un singur contact vizual cu opera minții lui, adevărata-i fire? Tot învârtindu-se prin cameră, văzu pe masă un caiet legat în piele. Alături era o cutie cu scrisori vechi. Întoarse prima pagină a caietului. „Clive Lacey – « Jurnal de bord »” . Erau însemnările lui, din anii copilăriei până aproape de data morții. Se așeză pe scaun și începu să citească ... Clive se născuse la Londra. Din fragedă copilărie rămăsese orfan de mamă. După un timp, tatăl său se recăsătorise cu o rudă îndepărtată a primei lui soții, și fiul locuise împreună cu mama vitregă la Portsmouth, orașul ei de origine. Acolo își petrecuse el primii ani de școală iubind marea mai mult decât cifrele și – ca orice copil poate – libertatea mai mult decât principiile inoculate cu voce gravă și degetul ridicat. Cât despre dl. Lacey, acesta fusese un tată mai mult absent, mereu plecat în călătorii de afaceri pe cele trei continente. O dovedeau și zecile de scrisori trimise de copilul de atunci și pe care Sir William le păstrase cu plic cu tot. „Jakarta ... Sydney ... Los Angeles ... Caracas ... Cairo” citi Silvia pe ștampila poștei. „Aș vrea să fim împreună anul acesta de Paști.” „Tăticule, mi-ai promis că mergi cu mine la Londra, la Baterea Hotarelor ”. „Poate că de Crăciun vei fi cu noi ...” Erau zeci de scrisori de genul ăsta, de zeci de pagini, adunate de-a lungul vremii. Erau și câteva ale lui Sir William, trimise fiului, puține, jalnic de puține ... Două-trei fraze scrise între două avioane, două trenuri ori două conferințe. „Sper că îți faci lecțiile și o asculți pe mama”. Relația tată-fiu perpetuase pe aceeași linie și în anii adolescenței lui Clive. În rarele momente când erau împreună pentru mai mult timp, tatăl își hărțuia neîntrerupt fiul, împuindu-i capul cu tot felul de idei și ambiții contrare firii lui, răpindu-i liniștea și făcându-l mereu să se îndoiască de propriile concepții și idealuri. „N-am putut dormi toată noaptea gândindu-mă la ce mi-ai zis...” Dar în jurnalul lui, Clive nu-l încrimina. „Tata a avut o copilărie nefericită. Ca mai toți copiii ce au deschis ochii asupra războiului, a suferit traume adânci. Mi-a povestit de multe ori cum în 1940, fugind cu autobuzul de la niște rude de la țară, unde fusese trimis, și-a găsit casa părintească un morman de ruine. Nu e ușor să suporți asta când ai doar opt ani” „Viziunea aceea, își zise Silvia tulburată peste măsură. Viziunea pe care am avut-o atunci, pe podul Hungerford, când evenimentele de la Belgrad erau atât de vii în mintea mea. Dar ce legătură are asta cu mine?” În momentul următor fu brusc cuprinsă de furie: ceea ce făcuse Sir William în timpul conflictului din Yugoslavia i se părea un act cu atât mai criminal cu cât venea din partea cuiva ce cunoștea ororile războiului. Citi mai departe. „Prin eforturi proprii, tatăl lui, bunicul meu a refăcut și sporit averea familiei, iar tata a ajuns, pășind pe urmele lui cine e astăzi.” „Numai că eu simt că am un alt drum. Afacerile nu sunt pentru mine”. În paginile cu amintiri din viața de licean, Silvia regăsi uluitor de mult din propriile experiențe. Ca și ea, Clive avusees un persecutor „principal” și mulți alții, mărunți. Datorită chipului său ușor efeminat (Silvia nu găsise nici o poză a lui dar și-l putea închipui: blond – ochi albaștri – mai mult spirit decât mușchi) – acel mic ticălos – ca inteligență – la limita normalității, îl numea tot timpul „Fetița”, ori „Domnișoara Lacey”, iar ceilalți colegi subscriau cu râsul lor la batjocură. Și individul se simțea dator din când în când să-i pună câte o piedică, ori să-i administreze vreun ghiont în coaste. „Într-o zi când Barry a venit din nou să mă provoace, i-am spus: - Dovedește tu că ești bărbat. Haide, ce mai aștepți? - Ia să-l vedeți, a zis acesta fălos din cale-afară, o să se pișe pe el de la primul pumn” Și individul lovise o dată, apoi încă o dată, pe urmă în neștire. - Apără-te nemernicule, fecior de târfă, îmi tot striga cu gura plină de spumă. L-am lăsat să-și termine treaba”. Când cel numit Barry obosi de atâta lovit, rămânând cu pumnii vineți în aer, Clive cu sângele curgându-i din nas și de pe frunte, zâmbise liniștit. - Ai dovedit că ești bărbat, spuse. Toți au văzut. De atunci nimeni nu mai râsese la glumele individului, și nimeni nu-i mai spunea lui Clive „fetița”. Câteva săptămâni mai târziu, tânărul Lacey își dovedise curajul și bărbăția, cele adevărate salvându-l de la înec chiar pe același Barry pe o mare agitată în care nici unul din colegii lui n-ar fi îndrăznit să înoate. „Am refuzat să preiau ștafeta răului” își încheiase el istorisirea și Silvia rămase uimită în fața unei asemenea rezolvări a unei probleme de viață. Imediat, gândul o duse la Ariel. Ar fi adoptat el o asemenea soluție? Nu, el era adeptul ripostei și luptei. Poate ar fi fost în stare să facă și el precum autorul jurnalului, dar ar fi făcut-o cu un calcul precis, pentru discreditarea adversarului. El era un soldat înnăscut. Fusese mai degrabă neîndurător cu semenii lui. Și la fel fusese și viața cu greșelile sale. Și totuși, el și Clive Lacey aveau multe în comun. „Demitizarea eroilor”. Și unul și altul considerau noțiunea de erou relativă și iluzorie. În fiecare zi, după orele de servici, Silvia revenea în „camera lui Clive”. Nu-i spusese nimic Adei, ori lui Edi, ori altcuiva. Și tot nu găsise curajul să-i scrie lui Ariel. Îl visa în unele nopți. Vise erotice, răscolitoare. Era singurul lucru care o distrăgea de la noile ei gânduri. Vechea dorință – noua obsesie. Aceștia erau parametrii vieții ei. Nu „îndrăznise” să ia jurnalul la ea în casă. Citea întotdeauna așezată la masa unde îl găsise. „Panther” o însoțea mereu, complice tăcut. Se obișnuiseră unul cu altul. Silvia ajunsese la partea cea mai concentrată, mai misterioasă și mai profundă a jurnalului. Această experiență trăită în războiul Atlanticului de Sud. Dar întâi de toate, cum de optase Clive Lacey pentru Royal Navy? Asta nu scria în jurnal, dar Silvia bănuia: era vorba probabil, într-un fel sau altul tot de Sir William. Un straniu mod de a îmbina „onoarea”, „datoria” și „principiile”, cuvintele ce stăteau mereu pe buzele neînduplecatului său părinte cu libertatea pe care ți-o găsești uneori în mijlocul pericolului. Ori poate că era o chemare pentru dragostea lui de mare, pentru curajul său de a o înfrunta, ori cine știe? Mama lui vitregă murise și poate că, asemeni Silviei, voise să se desprindă de amintirile și durerile trecutului. Începutul conflictului îl găsise la Gibraltar, unde nava sa participa la niște exerciții militare. Pe 2 aprilie când s-a transmis știrea invaziei, mulți se întrebau unde sunt Insulele Falklands? Unii credeau că sunt pe undeva prin nordul Scoției și întrebau ce naiba căutau argentinienii acolo?” Ea își aminti ce spusese Ariel, atunci la Snagov, când îi avusese ca invitați pe fostul său camarad și pe soția lui. Atunci când plecase cu gândul alături de ei în trecutele aventuri războinice. Da, Ari spusese că în copilărie cei din generația lor fuseseră îndoctrinați de mici. Iată că adversarii habar n-aveau de respectivele insule, posesiuni britanice! Asta nu-nsemna că mândria națională nu reacționase prompt la provocare. „Când i-am văzut pe cei din garnizoana noastră din Falklands puși cu fața la pământ cu toții am gândit: - Lucrurile astea nu vor rămâne așa.” Chiar în aceeași zi nava lor fusese „deturnată” de la manevrele de pace obișnuite și trimisă pentru a lua parte la recucerirea insulelor. „Mergeam să apărăm un principiu, acela că nu vom permite nici unui dictator să-și impună regimul său prin forță unor compatrioți de-ai noștri, fie ei și aflați la capătul celălalt al lumii și necunoscuți până mai ieri. Era vorba de a ne opune agresiunii împotriva unor victime fără apărare, de același sânge cu noi”. - Interesant, murmură Silvia. Principiile ... mereu principiile. Am putea trăi însă fără ele? Însemnările păreau a fi făcute după război. Era clar că referirile se făceau la trecut și erau privite prin perspectiva celui ce rememorează. „Aș minți dacă aș spune că nu mă temeam de moarte. Dar nu atât de moartea mea, căci la urma urmei asta tot trebuia cândva să se întâmple. Face parte din viață, cu alte cuvinte. Nu, mă temeam mai ales de cum voi suporta moartea cuiva de lângă mine. Dar ce înseamnă viața ta, ori a altuia pe lângă adevărul pe care îl aperi? Poate că tata avea dreptate: ce înseamnă viața în comparație cu principiul?” Urma apoi o descriere „day-by-day ” a evenimentelor. Nu numai a experiențelor trăite personal, din perspectiva limitată a unui om pe o navă a unei flote. Era oarecum o vedere de ansamblu. Timp de aproape o lună se mai sperase încă într-o soluție diplomatică. În acest răstimp fuseseră recucerite niște insulițe mai mici, dependințe ale arhipelagului Falkland numite Georgia de Sud. Faptul că trupele argentiniene situate aici se predaseră fără luptă dăduse un timp speranțe că la fel vor merge lucrurile în insulele principale. Dar nu fusese așa, și în prima zi a lunii mai începu războiul, războiul adevărat. „1 mai. Nava noastră detașată împreună cu Săgeata și Perseverența (două nave surori) pentru bombardarea portului Stanley. Am văzut un avion argentinian doborât din greșeală de propria lor artilerie. S-a prăbușit în mare ca o minge de foc. Trei avioane Mirage ne-au atacat. Săgeata a replicat cu Oerlikon-ul ei de 20 mm.” În zilele imediat următoare avură loc două evenimente care pecetluiră definitiv soarta celor din corpul expediționar: negocierile de pace fură torpilate odată cu vasul General Belgrano, întâmplare în care își pierduseră viața circa trei sute de marinari. Nu mai rămăsese așadar, decât calea războiului. Doar două zile mai târziu, pe 4 mai avea să vină riposta adversarilor: faimosul atac cu rachete Exocet, primul, cel ce dusese la scufundarea distrugătorului Sheffield. „Din câte am înțeles ulterior, a fost vorba de o eroare umană în apărarea noastră. Un tragic « gol de portar ». Iar cel care a fost în avionul atacator și-a câștigat gloria mondială. Greșeala unuia l-a făcut erou pe altul. Așa să fie întotdeauna?”. „Ariel”, gândi Silvia ca lovită în inimă. „Dar el nu s-a considerat niciodată un erou. Doar un om care și-a făcut datoria”. „Oare cum arată acest om? Și cum s-o numi? Nu mi-l pot imagina”, continuase Clive. Tânăra femeie simți o contracție puternică în abdomen. Simpla pomenire a numelui tatălui îl făcuse pe fiu să se miște. Citi mai departe. Până pe 14 mai operațiunile militare nu avansaseră prea mult, singurele excepții fiind scufundarea unui vas argentinian de aprovizionare și capturarea altuia – presupus a fi fost trimis în misiune de spionaj. Pe 15 mai, nava lui Clive fu desemnată să bombardeze o mică insulă din apropierea viitorului punct de debarcare pentru a neutraliza avioanele Pucará avându-și baza acolo. Cei ce finisaseră treaba fură trupele SAS debarcate în secret. „7:45. Bombardamentul terminat. Ne retragem la 29 noduri. 14 aeronave distruse pe insulă.” Tot cu misiuni de acest gen fuseseră însărcinați până pe 21 mai, ziua „Z”, ziua debarcării. Câteva mii de soldați britanici stabiliră un cap de pod într-un punct numit San Carlos, undeva la 50 de mile vest de capitala insulelor și cumva diametral opus acesteia în raport cu strâmtoarea ce despărțea în două arhipelagul. „Ideea era ca punctul de debarcare să fie suficient de departe de garnizoana din Stanley, pentru a preîntâmpina o ripostă masivă. De acolo, trupele noastre urmau să traverseze regiunea muntoasă către capitală, un fel de poartă din spate”. Și într-adevăr, capul de pod fu realizat și trupele plus echipamentul debarcat în siguranță. Se pare că acesta fusese momentul decisiv al războiului, ocazia ratată de argentinieni. Căci în loc să se concentreze asupra trupelor debarcate – în acest moment de maximă vulnerabilitate – atacul aviației argentiniene fu îndreptat asupra navelor de luptă ale flotei expediționare. Da, Silvia își amintea, și Ariel spusese asta cândva, demult, când vorbiseră despre război. Asta nu însemna că experiența lui Clive și a celor ce se aflau în apele golfului San Carlos nu fu mai puțin terorizantă. Val după val, avioanele inamice îi atacaseră. Zburau la mică înălțime, aproape la rasul apei, pentru a înșela sistemele de detecție ce activau automat rachetele antiaeriene ale englezilor. Multe bombe căzură asupra navelor britanice – de altfel golful avea să-și capete renumele de „aleea bombelor”. „Cred că pot înțelege lucrurile astea. Am trăit și eu o experiență asemănătoare de câteva ore”. În ziua debarcării, o navă britanică fusese scufundată și alte două grav avariate. Apoi, pe 25 mai, ziua națională a Argentinei, un alt atac trimise la fund două nave – una din ele fiind acel prețios cargou cu echipament militar de care îi pomenise soțul ei când vorbise de cea de-a doua misiune a lui. În acele patru zile, o mulțime de vase britanice fură lovite. Din fericire însă pentru englezi, circa jumătate din bombele lansate de argentinieni nu explodaseră. Vizavi de asta, BBC-ul făcu o gafă de proporții, anunțând știrea cu pricina în gura mare și practic servind inamicilor pe tavă o informație prețioasă. Totuși, se pare că aceștia n-o folosiră. În plus, în acele înfruntări, argentinienii pierdură peste 40 de avioane; practic, balanța războiului se înclinase ireversibil. Și totuși, lucrurile păreau că se văd diferit din Anglia, de către opinia publică ori poate că întotdeauna civilii sunt înclinați să vadă jumătatea goală a paharului. Mai ales politicienii. Dacă Ariel Beller îi pusese la zidul infamiei pe militarii ce ajunseseră să facă politica Argentinei, se pare că nici Clive Lacey n-avea o părere prea bună despre politicienii de acasă puși în situația să ia decizii în alte războiului. „Maeștrii în a câștiga electoratul prin orașele și comitatele Angliei, aveau și acum nevoie în ochii lumii de o ... victorie. O victorie imediată, strălucitoare și vizibilă. Una bună pentru propagandă”. Așa avu loc, la sfârșitul lui mai, o bătălie terestră, destul de stranie ca logică militară – în opinia lui Clive – pentru ocuparea unei limbi de pământ numită Goose Green (în traducere liberă – Islazul Gâștelor) unde se afla ce-i drept un aerodrom de campanie, dar care nu părea prioritatea nr.1 în drumul către capitală. În fine, după o luptă neașteptat de dură, parașutiștii britanici ocupară aerodromul și așezarea, spre mulțumirea cârcotașilor de la Londra. De aici înainte, atenția se concentră asupra marșului către Port Stanley, căci trupele fură nevoite să înainteze pe jos, cu piciorul, prețioasa încărcătură de elicoptere pierzându-se odată cu nava ce le transportase. Ocupând poziții în munții din apropierea capitalei, englezii puteau începe asaltul final. Un „al doilea val” fu debarcat în alt punct al insulei, mai aproape de Stanley astfel încât să completeze manevra de încercuire. Și, deși o întârziere în execuție permise aviației inamice să incendieze cele două nave folosite în acest scop, era clar că soarta războiului nu mai putea fi întoarsă. Numele unor piscuri muntoase precum Mount Longdon, Two Sisters, sau Mount Harriet, intraseră în istorie ca tot atâtea bătălii. Și la fel și Regimentul 3 Parașutiști ori Comandourile 42 și 45 ale Infanteriei Marine Regale, învingătorii. Ori Gărzile Scoțiene, Regimentul 2 Para, sau soldații Ghurkas, trupele nepaleze vestite prin ferocitate. Artileria navală susținuse în tot acest timp ofensiva. Clive Lacey fusese detașat pe țărm asigurând legătura radio pentru ghidarea tirului: luase parte la ultimele bătălii din munți. Apoi intrase împreună cu trupele victorioase în Port Stanley și rămăsese până după capitularea adversarilor. Și Silvia citi o descriere a ultimelor 36 de ore ale războiului, sărind peste pasajele de o cruzime insuportabilă cum era cel despre un soldat care călcase pe o mină antipersonal, ori cel în care era redat un incident „friendly-fire” (iată că li se întâmplase și englezilor!) sau priveliștea trupurilor mutilate după bătălia și bombardamentul care urmase. Dar rămase ca pironită când întâlni în ultimul episod al luptei ceva din propriile ei obsesii; o fărâmă dintr-o veche conversație din trecut, o conversație a ei cu bunul părinte Gabi. Și readusă în discuție de curând de Ada. „Din acel punct aveam o perspectivă panoramică. Port Stanley era la picioarele noastre. Vedeam clar de tot șirurile de case din lemn, una după alta. Am ajuns la destinație, mi-am zis. Destinația finală. Mai târziu, aveam să aud că un altul, văzând aceeași priveliște ca și mine, ar fi spus: - Doamne, pentru asta am străbătut 8000 de mile și am luptat 72 de zile? Nu știu dacă e banc ori nu. Dar eu am avut atunci o revelație. La începutul campaniei, când am plecat la drum mi-am zis că viața înseamnă nimic pe lângă principiu. Acum înțelegeam că de fapt au aceeași valoare. Sunt la fel de importante – ceea ce ești dispus să sacrifici și lucrul în numele căruia faci sacrificiul. Două monezi perfect echivalente. Am înțeles cât de prețioasă e viața ...” Când își reveni din surpriză și tremurul ce o apucase i se potoli, Silvia citi mai departe. Pe 10 iulie nava lui Clive reveni în Anglia după mai bine de 100 de zile pe mare. Vă puteți imagina cum își întâmpinaseră cei din Portsmouth „the conquering heroes” întorcându-se. Tânăra femeie putea avea o reprezentare vizuală. Putea vedea aievea faleza și portul înțesate de lume, putea vedea marea de stegulețe în cruce fluturând în bătaia vântului. Ea însăși venise cândva pe acel drum de ape, mulți ani mai târziu. Frumusețea acelei veri a anului ’82 fusese că nu toate navele sosiseră în același timp, așa că locuitorii Portsmouth-ului și a altor porturi ale Angliei trăiră nu una, ci mai multe zile de sărbătoare, de efuziune și de mândrie națională. Firește, erau și vase care nu se vor mai întoarce niciodată. Firește, a fost și durere. Și Silvia se pomeni întrebându-se prostește, oare care părinte fusese mai nenorocit, cel care primise undeva de cealaltă parte a Atlanticului vestea morții fiului în deruta generală a înfrângerii, ori unul din tabăra învingătoare care în durerea lui trebuia să suporte și veselia explozivă a celor din jur? Oricum, William Lacey nu se situase printre niciunii pomeniți mai sus. El făcea parte dintre norocoșii ce se puteau bucura și de întoarcerea fiului și de triumful mândriei naționale. Nenorocirea avea să-l lovească ceva mai târziu. Deocamdată și viața și principiul erau salvate. Comandantul navei lui Clive nu permise marinarilor să coboare de pe vas îndată ce această acostă; în schimb familiile fură invitate la bord și punțile sobre se umplură de veselie. „Sunt mândru de tine ca părinte, ca bărbat și mai ales ca britanic, spusese William Lacey, în deschiderea speech-ului său și îmbrățișându-și fiul. „Iar eu sunt fericit că te revăd, tată”, răspunsese Clive cu o modestie timidă. „Ați arătat lumii întregi că nu suntem o putere de mâna a doua. Că nu se poate glumi cu noi”, continuase Sir William și Silvia și-l putea imagina vorbind cu emfaza binecunoscută. „Așa s-a încheiat odiseea noastră, concluziona Clive. Odiseea Atlanticului de Sud”. Cititoarea jurnalului putea avea acum o reprezentare completă a războiului. Îl cunoscuse prima dată prin ochii lui Ariel, apoi prin povestirile lui Ricardo Gomez, camaradul său. Acum iată, istorisirea lui Clive Lacey le completa pe amândouă. Avea o imagine din ambele unghiuri. Legat de asta, ceva o tulbura și o neliniștea în același timp. Ceva legat de modul ei de percepție. În nici un moment nu simțise vreun impuls de mândrie deșartă, vreo fală a sângelui ce-i curgea prin vene. Nu făcea parte din acel „noi”, atât de bine subliniat de W. Lacey. Și totuși se stabilise între ea și cel ce așternuse cuvintele o stranie și inexplicabilă conexiune. După momentul întoarcerii, puține pagini rămăseseră până la sfârșit. Sfârșitul jurnalului și al vieții autorului său. Revenit la îndeletniciri pașnice, Clive se dedică într-adevăr vieții, vieții adevărate, simple și normale. În anul ce urmase războiului, o cunoscuse pe Nancy, o tânără americană ce venise cu părinții în excursie în Anglia. O dragoste curată îi făcuse să-și jure credință unul altuia și lucrurile mergeau către o binecuvântată căsătorie. În ciuda piedicilor de tot felul, printre care și – de acum notoria – manie a lui Sir William de a strecura mereu câte un băț printre spițele roții – cei doi se logodiseră. Tatăl său considera mariajul „nepotrivit”, dar Clive își puse în practică teoria cu viața și principiul. Numai că o întâmplare nefericită de cu totul alt gen venise să le amâne planurile de nuntă și să le întunece bucuria. Era vorba despre un fost camarad al lui Clive, un bun prieten ce suferea efectele unei adânci depresii nervoase „post-war”. Era năucit de obsesii, amintiri, flash-back-uri ce se repetau cu precizia cu care revin durerile dinaintea nașterii. „Mă gândesc la oamenii care au participat la războaie lungi, de ani de zile. Am senzația că pentru aceia, constanța pericolului a avut un efect de rodaj. Ochiul se acomodase cu atrocitățile. Mintea se obișnuise. Dar noi, noi am trecut la puțin timp prin două șocuri brutale: acela de a fi aruncat în mijlocul vâltorii și acela al dispariției ei bruște. S-au întâmplat prea multe în prea puține zile.” În cele din urmă, prietenul lui Clive își pusese capăt zilelor dând drumul la gaze și asfixiindu-se. „Oare nu am avea cu toții 1000 de motive să ne pierdem mințile? Ori să luăm hotărâri disperate? Cine crede că tot ce am așternut în aceste pagini pot exprima tot ce am trăit și văzut? Cea mai mare parte a lucrurilor va rămâne pe veci, nespusă. Cele mai multe vor veni peste ani să ne lovească atunci când ne vom aștepta mai puțin. Dacă nu cumva asta a și început ...” Acesta era sfârșitul jurnalului. Restul, Silvia îl recompuse dintr-o scurtă și amară corespondență purtată între William Lacey și părinții lui Nancy. Cu puțin timp înainte de data în fine stabilită a nunții, Clive plecase pe mare cu o ambarcațiune ușoară, cu vele. Singur. Era o zi de vară senină a anului 1984. Marea era calmă și pe cer nici un fir de nor. N-avea să se mai întoarcă niciodată. Doar trupul său eșuat pe o plajă le fusese redat celor ce-l cunoscuseră. Era imposibil ca un înotător destoinic ca el să n-o scoată la capăt. Ipoteza sinuciderii era singura care stătea în picioare. „Dar cum, cum a putut cineva care prețuia viața atât de mult să ... se înfiripă primul gând în mintea Silviei. Dar cu nea Gabi cum a fost atunci când s-a aruncat în hăul de sub el? El nu prețuia viața? Și totuși?” „Să fi fost din nou câinele războiului?” Așa numise părintele nălucirea ce i se arătase atunci. Din nou? Nu, asta se petrecuse înainte ... „Sau fusese altceva la mijloc?” Silvia rămăsese nemișcată, fără să poată înghiți. Era în acea stare în care inima copleșită de durere așteaptă lacrimile spre ușurare. Dar lacrimile nu veniră. Ci așa cum se întâmplă uneori când norii se adună pe cer, în loc să izbucnească ploaia, soarele atotstăpânitor se ivește dintre ei. Da, în acel moment copilul se mișcă și ea simți un dor năpraznic, o dorință de viață copleșitoare. Un dor năpraznic de Ariel, care pentru ea era viața. Era ca și cum toate dorințele retezate ale celor dinaintea ei ar fi răbufnit, ca și cum dragostea neîmplinită a celor ce muriseră aștepta prin ea un soi de răzbunare. Se ridică. Panther ciuli urechile și o urmă. Silvia intră la ea în apartament și deschise calculatorul. Ada și Edi coborâră din mașină. Se aflau într-o scurtă vizită la părinții ei. Urcaseră până în Poiană. Dis de dimineață, când se întâlniseră la serviciu, Silvia le dăduse o veste uluitoare și extraordinară. - I-am scris lui Ariel, spusese ea îmbujorată și cu ochii radiind. I-am spus că aștept un copil. I-am spus cât mi-e de dor de el ... Și cât de mult vreau să fim din nou împreună ... Cred că de mult nu mi-am mai descărcat sufletul așa cum am făcut-o acum. - Oh, în sfârșit, ți-ai lăsat mândria la o parte, o tachinase Ada, luând-o pe după umeri. Era și timpul, de altfel. El ce-a zis ? - Ei, stai așa ! Nici măcar n-am primit confirmarea de recepție. Când e rețeaua aglomerată , pe serverul din Germania stă câteva ore – o zi chiar – în coada de așteptare până ajunge la destinatar, răspunsese Silvia râzând. Iar ei se urcaseră în mașină și o porniseră la drum. În mai puțin de trei ore erau în Poiană. Era o frumoasă zi de aprilie, caldă și fără vânt. Mai erau pâlcuri răzlețe de zăpadă printre copaci, unde soarele nu pătrunsese. O luară pe jos, prin fața complexului comercial, trecând de „Poiana Ursului” și ieșiră în drumul vechi al Brașovului. Cotiră pe o alee laterală ce ducea spre un pâlc de vile și spre pădure. Pe ultima, cea mai din fund n-o știau. Se opriră s-o admire. - Ia te uită, spuse Ada, zici că-i o fortăreață, cu zidurile astea de doi metri. A cui o fi? - A vreunui ștab care nu vrea să împartă cu restul lumii nici măcar ... o priveliște, își dădu soțul ei cu părerea. Aveau să se lămurească în curând și asupra identității proprietarului și asupra ... priveliștilor. Dincolo de vilă, drumul se înfunda, continuându-se cu o potecă de picior ce cotea pe lângă gardul acesteia, afundându-se în pădure. La un moment dat, mergând, auziră niște zgomote ciudate; un fel de chirăituri, ca a unor cățeluși care se hârjonesc. Curioasă, Ada, o luă prin frunziș, trăgându-l de mână pe Edi. Dând crengile la o parte, rămase ca înțepenită și iubitul ei aproape că se ciocni de ea, pentru a se opri și el la fel de uluit. În fața lor era un soi de poieniță, luminiș sau văioagă, cum vreți să-i spuneți, ce dădea în spatele vilei cu pricina și era înconjurată din celelalte părți de pădure. - Vezi și tu ce văd și eu sau am înnebunit? îl întrebă Ada pe Edi, care stătea ca la dentist. S-a mutat „Casa Păpușilor” la Poiana Brașov? La vreo zece metri în fața lor, „domnișoara” Ana-Maria Tănase (mai vechea noastră cunoștință) își împărțea cu generozitate trupul între doi „băieți cu ochi albaștri”, probabil bodyguarzii tăticului. În timp ce unul se înfrupta din farmecele micuței, celălalt făcea „de șase”, aruncând priviri în toate direcțiile, dar mai ales spre vilă de unde, după părerea lui, venea probabil pericolul principal, și firește, fără să-i observe pe cei doi spectatori de zile mari care urmăreau scena ca la televizor. Cât timp stătură ei, rolurile se inversară de vreo două ori, iar Edi exclamă în surdină: - Vai, ce scabros! Nici măcar n-a împlinit 13 ani! - Mă mir că n-au chemat și ursul, făcu Ada, râzând încet. Apoi, lovită brusc de inspirație, smulse de la gâtul lui Edi camera video și începu să filmeze, zoom-ând la maximum. - Ce faci? șopti acesta uimit. - Imortalizez momentul pe peliculă. Îi fac niște prim-planuri de senzație. S-a zis cu cariera ei de manechin și fotomodel! Sau de star de televiziune. N-o să mai fie vedetă, decât poate de publicații porno, continuă cu o răutate rece. - Vai, Ada, o dojeni Edi, după ce își făcură loc din nou printre frunze ieșind la potecă, nu-i decât un copil. - Copil? răspunse ea indignată. Un copil care-i strigă mătușii sale „Perverso”? Un copil care-i terfelește pe adulți cum îi vine la gură? Care face sex în grup cu servitorii casei? Îndată ce ajungem la București, îi și dau caseta la ziar, conchise d-na Telinschi, băgând prețiosul aparat la loc în husă. De acum înainte o să simtă pe pielea ei ce înseamnă să fii pe bună dreptate „Perversa”! Silvia reveni în „camera misterelor”. Era ultima noapte pe care o mai putea petrece aici. Sir William urma să se întoarcă iar ea trebuia să șteargă orice urmă a prezenței sale. Și să sigileze pasajul secret. În lungul șir de zile petrecut în fața foilor scrise, îl descoperise pe Clive Lacey. Nu mai avea acum nici un sentiment de culpabilitate. O ciudată efuziune și înțelegere se stabilise postum între ei. Da, dacă la început Silvia avusese senzația că violează intimitatea cuiva, acum senzația dispăruse complet. Știa că el voise așa : ca jurnalul lui să fie citit de alți ochi decât cei ai tatălui său. Simțise asta. Cineva care să-l iubească și să-l înțeleagă. Era un desen, pe ultima pagină. Reprezenta un piedestal de pe care statuia lipsea. O mulțime curioasă contempla cu venerație piedestalul și inscripția ilizibilă de pe el. Undeva, în spatele acestuia, căzut la pământ, se ascundea pudic, bustul. Îi făcea complice cu ochiul unei fetițe, care neobservată de nimeni, îi dăruia o floare. Un mesaj cifrat. Dar ea îl înțelesese. Numai că își amintea că de fapt căutase altceva. Pe tată, nu pe fiu. Îl căutase pe William Lacey. Omul din spatele figurii de ceară. Nu îl găsise nici de această dată. Nici măcar la această analiză microscopică nu dăduse peste el. Sau poate că acesta era el cu adevărat. Figura de ceară. Trist și dezamăgitor adevăr. Totuși, ceva o împiedica să plece, ceva o făcea încă să mai caute. Dar ce căuta oare? Se sculase din somn, tulburată de un vis neclar. Apoi își dăduse seama că Panther dormise la picoarele ei. Era prima dată când se întâmpla asta, ca și cum între ei s-ar fi stabilit un soi de complicitate tacită. Iar acum, el își ciulise urechile și își mișca întruna ciotul de coadă, ca și când ar fi vrut ca ea să spună ceva. - Ia spune-mi, ce mai caut eu aici ? îi împlini Silvia dorința. Și tu în locul meu, ce-ai mai căuta ? „O explicație la excentricitățile lui din prezent? O justificare la împietrirea lui din trecut?” Poate că da. Și una și alta. Niște fotografii ar fi fost poate edificatoare. Imaginea spune uneori mult mai mult decât cuvintele. Nu găsise nicăieri o fotografie a lui Clive. Ori a lui Sir William. - Ascultă, unde-și ție stăpânul tău pozele? îl întrebă în glumă pe cățel. Se uită în jur și zări o cutie pe unul din rafturile cu cărți. Poate aici. Inima i se acceleră brusc. Răsturnă conținutul: chitanțe, facturi, mai vechi și mai noi. Pe fundul cutiei rămăsese însă ceva lipit. Da, era într-adevăr o fotografie. Silvia o întoarse. Părea veche judecând după calitatea și felul hârtiei, de cel puțin 30-35 de ani. „Fotografia asta e de-o vârstă cu mine” se pomeni ea zicând. Era făcută undeva la mare. Personajele erau cu spatele. Un bărbat și o femeie, alergând spre linia îndepărtată a orizontului. Mână în mână și împrăștiind valuri de stropi păreau că se afundă în nemărginire. O evadare din lumea reală, terestră. Oare acel bărbat era el, Sir William? Fotografia nu era datată și nici locul nu era scris pe spate, ori vreun nume. Și totuși, el o păstrase, pe fundul unei casete, pe sub straturile de acte contabile. Să fi fost până la urmă aceeași, și stratificarea inimii lui? Oare acum ea găsise în sfârșit, ceea ce căuta? Se simțea tulburată. Dar nu era doar emoția reușitei. Avea o stranie senzație de „dejà-vu”. I se părea că mai văzuse undeva o asemenea imagine. Firește, toate peisajele marine seamănă între ele. Dar ei i se părea că nu în realitate îl văzuse, ci într-o altă fotografie, geamănă cu aceasta. Căci femeia i se părea cumva, cunoscută. Dar mintea refuza să concentreze toate informațiile într-un singur loc, acum și aici. Refuza să rememoreze o altă scenă, de demult, când ea scotocise în podul casei părintești, la scurt timp după ce o recăpătase miraculos. De multe ori o pâclă protectoare ne ascunde un adevăr de neîndurat. Până când vine un moment în care suntem deplin pregătiți să-l acceptăm. Silvia puse la loc totul în cutie. Scrisorile le reașeză în plicuri, iar plicurile în cealaltă cutie, cea de pe masă. Închise jurnalul. Cuvintele redeveneau prizonierele paginilor. Gândurile se întorceau între coperți. „Adio, Clive Lacey”. Dar el se transferase, într-un fel, în ea. Va rămâne veșnic viu. Stinse lumina. Blocă din nou ușa, dinspre partea ei. Dacă ar fi vrut, Silvia i-ar putut fura sufletul lui William Lacey. Așa cum de demult, din bătrâni vine vorba că dacă iei ceva, un obiect al cuiva, dintr-o casă, iei cu tine sufletul acelei case. Dar ea nu voise să-l fure. Îi era suficient că într-un fel sau altul l-a descoperit. În ce mai rămăsese din acea noapte dormi profund și fără vise. Ada și Edi sosiră în București pe la prânz. Îi găsiră pe toți adunați în biroul Mirelei, secretara de la TelinConstruct. Pe fețele lor se putea citi că se petrecuse ceva groaznic. - Silvia ! țipă Ada. Unde e Silvia? Doamne Sfinte, i s-a întâmplat ceva? O priviră cu toții, fără să îndrăznească a răspunde. - A primit acum vreo oră o înștiințare de la ambasada Franței din Belgrad, vorbi în sfârșit Geo. Vocea îi răsuna stins dar surprinzător de clar în acea tăcere încremenită ... - Un avion cu destinația Paris s-a prăbușit la câteva minute după decolare ... Domnul Beller se afla la bord ... Nu s-au găsit supraviețuitori ... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate