agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1395 .



Weekend la Dover – 2010 (2)
proză [ ]
Note de călătorie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2010-11-05  |     | 



Sâmbătă

Astăzi ne-am propus două obiective importante, landmark-uri recunoscute ale Dover-ului. Primul este The Roman Painted House, casa romană pictată care amintește de istoria latină a Britaniei. Al doilea, este Dover Castle, castelul sau mai precis cetatea Dover-ului care are multiple valențe istorice, începând de la romani până la cel de-al doilea război mondial.
Părăsim faleza, luând-o pe Townwall Street, stradă ce se suprapune cu o porțiune din A20. La intersecția cu strada Maison Dieu Road (altă stradă istorică pe care o s-o luăm la pas mai târziu) cotim printr-o parcare și ajungem în Russell Street, unde fotografiez hanul The Castle Inn, o construcție veche, asimetrică, intenționat „dărăpănată” și cu multe obloane trase, de culoare gri. În continuare, mergem pe Russell Street până la intersecția cu Castle Street, de unde se deschide o splendidă perspectivă spre cetate. Casele georgiene din cărămidă maron-roșcată sau maron-kaki, cu clasicele ferestre și bowindow-uri albe, o străjuiesc de o parte și de alta. Union-jack-ul este arborat pe una din ele. În depărtare, în lungul străzii se profilează maiestos, pe o culme de deal, castelul. Parcă e o coroană pe fruntea stâncoasă a orașului. Imaginea asta mi se pare tipic britanică, e emblematică pentru prestanța pe care o asociez întotdeauna cu orașele englezești.
Noi o luăm în partea opusă, până ajungem la o piețișoară mică și aglomerată, o mică bijuterie urbanistică. Se numește Market Square și este aici chiar o piață cu vânzare. La o tarabă sunt expuse tot felul de genți. La alta, accesorii pentru păr. Urmează un stall cu produse tradiționale de panificație, printre care o interesantă „pâine cu țepi” ce reproduce forma unui arici de mare. Mai departe, pe Church Street, alte tarabe cu fructe și legume (pentru prima dată după mulți ani, văd păstăi de bame, din care iese o mâncare delicioasă!). Toate bunătățile Kent-ului sunt aici. E mare înghesuială. Din greșeală, V. e gata să se tamponeze cu căruciorul electric al unei doamne în vârstă, primind la schimb o privire și o replică mirat-intrigate: I thought you’ve stopped! Eu îmi pun farmecele la bătaie, zâmbesc și prezint scuzele de rigoare. Ne continuăm drumul. Nu ne mai întoarcem să vizităm muzeul orașului, situat într-un alt colț al pieței ci ne continuăm drumul înainte, pe Church Street. Ne oprim în fața bisericii parohiale St Mary the Virgin pe care o fotografiez oblic, în unghi strâns, nu am cum altfel din cauza îngustimii străzii și a imposibilității aparatului meu de a face zoom-out.
Cu harta în mână, tot rătăcim în labirint, până când ieșim, nu știu nici eu cum, printr-o fundătură, în fața unei parcări unde este obiectivul nostru: casa romană. O clădire modernă poartă inscripția că aici e locul cu pricina. După ce plătesc taxa de muzeu (3 lire de persoană) și intru înăuntru, mă lămuresc. Clădirea exterioară e un fel de “coajă”. Înăuntru se găsește, superb prezervată, casa romană, mai precis o secțiune în scări a celor 6 încăperi fără acoperiș, exact ca o machetă la scară naturală. Numai că este chiar originalul, nu o reconstituire. Istoria ei este simplă și ilustrează cât se poate de didactic faptul că sub picioarele noastre se află, pe straturi, îngropat tot trecutul material al omenirii, de la cel mai îndepărtat la cel mai recent. În anii 70, Kent Archaelogical Rescue Unit, o asociație voluntară de arheologi, descoperea o structură veche sub o grădină ce urma să fie transformată în spațiu de parcare. S-a dovedit a fi un așa-zis mansio, un fel de hotel oficial roman, construit pe la anul 200 d.Ch. în afara împrejmuirilor marelui fort naval Classis Britannica existent aici, la Dover sau Dubris, atunci, ca și acum, un important nod comercial și de comunicații, poartă a insulelor britanice. În anul 270 armata romană a construit un fort și mai mare, motiv pentru care o parte din mansio a fost dărâmată, iar alta îngropată în meterezele lui. Se vede și astăzi zidul care a tăiat casa în două. După care, în epoca medievală și în cea următoare, au existat locuințe deasupra ei. De unde însă faima sa turistică? Pe lângă faptul că este unul din puținele vestigii romane prezervate aproape intact pe teritorul Angliei, faima stă și în culorile pe care la prima vedere, nici nu le disting. O bătrânică simpatică și încă frumoasă, care face pe ghidul (e de fapt tot o voluntară) vine cu mine și îmi explică, în timp ce privim amândouă peste balustrada balconului circular destinat vizitatorilor. Îmi arată cărămizile vopsite în verde pe care se mai disting vag urmele albe ale coloanelor și contururile frunzelor de viță de vie, omagiu lui Bacchus. Motivul diluării culorilor îl reprezintă existența unor guri de scurgere care făcau legătura cu toaletele oamenilor care au locuit deasupra casei romane.
Tot legat de culori, de jur împrejurul casei sunt reconstituite câteva din artefactele de ipsos pictat, printre care două reprezentând femei în costum de bacantă. Și alte obiecte au fost dezgropate și expuse cum ar fi monezi, vase de lut, oase, obiecte de bronz. Aceste se pot șlefui de către vizitatori la un fel de mese de lucru, contra cost (!!).
Partea cea mai impresionantă o constituie însă hypocaust-ul, un sistem de încălzire ca o veritabilă centrală de apartament, situată sub nivelul podelei, din care s-au păstrat intacte focarul și urma canalelor de ventilație din pereții casei. Cu alte cuvinte, un hotel de cinci stele de acum 1800 de ani cu tot confortul actual!
De lăudat nu mai puțin e modul în care au știut britanicii să valorifice peste secole acest sit care a fost vizitat din 1977 de peste 500 de mii de vizitatori.


*

O luăm pe Pencester Road, după ce ne facem plinul la un supermarket din apropiere. Aici se află punctul terminus al autobuzului 15A care trece pe la Castel. Contrar ideii despre punctualitatea britanică, ne e dat să așteptăm vreo 20 de minute. Autobuzul are întârziere. Traseul lui este de la Deal la Canterbury, două orașe vecine Dover-ului și situate în părți opuse. Capătul de traseu se consideră însă aici, paradoxal, pentru ambele sensuri în același loc. Intru în vorbă cu un pensionar (poate și veteran de război) care îmi spune râzând că el nu plătește nimic (întrebarea mea fusese cât costă biletul) și că de-aia folosește extensiv acest mod de transport! Discut apoi cu o doamnă între două vârste, brunetă, care, auzind că venim de la Paris, remarcă oftând că probabil acolo e mult mai frumos ca aici. Diplomatic, răspund că sunt două genuri de oraș diferite, deși într-un fel are dreptate: după splendoarea Parisului și blândețea dulce a peisajului de țară din Isle de France (zona ce înconjoară capitala franceză) îmi e necesar un oarecare efort de adaptare estetică, ca să nu consider un dezacord frumusețea aspră și un pic rece, geometrică, a Angliei. Am descoperit în excursia asta, luând contact cu alte locuri și alți oameni, că sufletul e imprevizibil și poate avea maree ciudate în oceanul sentimentelor. Cu toate astea, mă consolez că și dacă, să zicem, într-o zi s-ar consuma de tot combustibilul pasiunii mele pentru Marea Britanie, tot aș veni aici cu plăcere. Tot aș considera-o un loc interesant de vacanță, tot aș iubi-o cerebral, deși la drept vorbind, clima ei nu încetează să mă sâcâie și să mă intrige, șubrezindu-mi sănătatea.
În fine, vine și autobuzul nostru, în sensul dorit (spre Deal) și care trece pe la castel (varianta fără A la număr merge tot la Deal dar pe altă șosea). Ieșim în Maison Dieu, după ce trecem pe lângă biserica St Paul, catolică, cu rozasă și fronton terminat în săgeată, înlocuind turla, apoi ne înscriem pe Castle Hill Road și începem să urcăm în serpentine destul de abrupte. Undeva spre vârful dealului, după ce lăsăm în stânga ramificația către Connaught Park, un imens spațiu verde amenajat, ne dăm jos. Fortificația se lasă spre dreapta iar noi ne întoarcem și coborâm puțin, prilej cu care admirăm o splendidă panoramă a Dover-ului și probabil a suburbiilor sale, ce ilustrează conceptul englez de sprawling city.
Pe măsură ce urcăm pe aleea ce duce spre intrarea în castel, mă arăt impresionată de modul în care arată. E fortificația – veche de pe vremea romanilor – cel mai bine conservată/restaurată pe care am văzut-o până acum (deși știu că în Anglia sunt multe asemenea construcții menținute impecabil). Intrarea e piperată, 14 lire de cap de adult cu o mică reducere pentru alte vârste. V. se supără, ar vrea să ne întoarcem, dar la rugămințile mele fierbinți cedează, mai ales că nu prea vedem prin partea locului ceva mult râvnit pe frigul ăsta: o toaletă! Intrăm în posesia unui prospect detaliat și a intrucțiunilor verbale complementare și ne îndreptăm spre poarta principală. Ni s-a explicat că biletul include accesul la galeriile subterane în care flota britanică de operațiuni (însărcinată cu evacuarea forței expediționare încercuite pe continent) își avea centrul de comandă în al doilea război mondial. Văd totodată pe prospect și alcătuirea de ziduri concentrice, cu două „insule” înalte de pământ în centru, unde se află părțile cele mai vechi ale fortificației. Cu alte cuvinte, cetatea este și ea un multiprodus al epocilor succesive, dar ele nu sunt îngropate, ca la casa romană, ci se dispun pe curbe concentrice de nivel. Și mă mai frapează ceva: văzând că în partea de sud a fortificației dealul se rupe brusc înspre țărm, realizez uimită, ce erau „chiliile de călugări” pe care le vedeam de pe faleză – nimic altceva decât ieșirea acestor faimoase tuneluri săpate pe dedesubt, în stâncă! Iar „ruinele” de pe creasta dealului erau dependințele cetății, prezervate intact, dar pe care neregularitățile terenului le făceau să pară niște dărâmături!
În timp ce urcăm panta către intrarea principală (Constable’s Gate) îmi aduc aminte de un filmuleț de pe Internet în care era prezentată istoria acestui loc. Unul din aspectele emblematice pentru epoca medievală (anul 1216) a fost o invazie, în cele din urmă respinsă, a prințului Ludovic al VIII-lea al Franței (organizată împreună cu unii feudali englezi împotriva regelui Ioan), invazie în care castelul din Dover s-a remarcat ca un obstacol de netrecut. După un asediu cu bombardament de catapulte (care a lăsat urme vizibile și azi în împrejmuirea exterioară), francezii au săpat un tunel pe sub poarta nordică slăbindu-i rezistența. Un apărător al castelului a văzut o unduire în suprafața unui butoi cu apă și a simțit vibrațiile. Hubert de Burgh, comandantul englez și oamenii săi au săpat un „contratunel” în speranța de a-i intercepta și opri pe atacatori. Ar fi urmat o bătălie pe orbește, în întuneric, dacă între timp aceștia n-ar fi ieșit la suprafață. Proptind tavanul tunelului cu stâlpi de lemn și incendiindu-i mai apoi cu șomoioage cu untură de animal, francezii făcuseră zidul să se prăbușească, năvălind în cetate. În lupta crâncenă care a urmat însă, au fost învinși de trupele regelui englez.
Intrăm și noi în interiorul cetății. După ce trecem de poartă, deasupra căreia se află locuința Constable-lui – mai marele castelului (funcția există și astăzi), mergem pe drumul indicat pe prospect către mult-dorita toaletă, aflată undeva în zidul de nord. Asta ne și face să alegem sensul de parcurgere: cel al acelor de ceasornic. În treacăt, văd o catapultă uriașă cu contragreutate („trebuchet”) expusă spre exemplificare și un „minicar” oprit la „stație” care te poate lăsa la diferite locații pe teritoriul imens al cetății. Ajungem în fine la toaleta amenajată în ceea ce se numește The Spur Casemate, unde se afla locul de încartiruire a soldaților din garnizoană pe la 1750. Nu pot să nu admir din nou modul în care este prezervat totul și grija pentru ceea ce reprezintă o moștenire a trecutului: „The English Heritage”, același nume purtând și trustul național care o gestionează și o pune în valoare.
Locurile sunt ideale pentru a face un film cu cavaleri, armuri și lupte. Parcă am fi într-o poveste. De altfel, dincolo de valoarea de muzeu a acestui obiectiv, există și o grijă pentru eveniment. Vizitatorii se pot întâlni cu „vrăjitoare” sau cu „fantome” și trebuie să aibă nervii tari ... (au existat, se spune și întâlniri reale ale vizitatorilor cu fantome, pe care inițial le-au crezut a face parte din show).
Ne oprim puțin și ne sfătuim. Ce să vizităm mai întâi? Eu aș vrea să mergem la galeriile de sub stâncă, V. propune o vizită la prima „insulă”, turnul medieval al lui Henric al II-lea, având propria lui împrejmuire. Accept. Se pare că aceasta era inima cu lacăt a cetății. Turnul în sine, numit și keep aduce puțin cu The White Tower de la Turnul Londrei. Este o construcție prismatică masivă, cu ziduri crenelate la vârf și groase de cel puțin 5 metri. Este înaltă cam cât un bloc cu patru etaje și din câte înțeleg, la vremea sa, o lucrare high-tech. Cea mai scumpă reședință regală din Anglia tuturor timpurilor (s-ar evalua în zilele noastre la 17 milioane de lire sterline), clădirea era prevăzută în premieră cu instalație sanitară și rețea interioară de țevi. Înăuntru văd o tipă cu pelerină care mestecă ceva într-un hârdău mare – e poate „vrăjitoarea” de serviciu? Sunt tot felul de expoziții în turn, se poate ajunge și în vârf, urcând pe o scară spirală. Dar oare merită efortul? Eu nu mă simt în apele mele, răceala cu care am venit de la Paris mi s-a agravat și îmi dau seama că nu sunt în stare să mai fac efort fizic. În fond, imaginea de ansamblu contează, detaliile se mai pot vizita și virtual. Acesta este avantajul călătorului de azi. În schimb, petrecem mult timp în muzeul militar din incintă, dedicat Regimentului Regal al Prințesei de Walles, înființat în 1992 și succesor direct a douăsprezece corpuri de armată ce și-au servit țara începând de la 1572.
Exponatele sunt de ambianță – uniforme și steaguri, material de luptă, arme, medalii, toate crează iluzia unei istorii însuflețite, a unor tablouri vivante, cu toate că sunt protagonizate nu de oameni vii ci de manechine. Îmi reține atenția sala dedicată „Războiului Burilor”, o conflagrație la cumpăna dintre secolele 19 și 20 ce a rămas în analele istoriei britanice prin rezistența îndelungată opusă de acești viteji locuitori albi ai Africii de Sud (iar în memoria istorică a omenirii, drept un exemplu de ticăloșie a imperialismului englez). Îmi reține atenția un „tablou de colț” în care personajul-manechin e un soldat de guerilă afrikaaner („bur”), cu Mauser-ul (pușca) în mână și al cărui cal este desenat pe perete, doar capul fiind în relief. Așezarea în colțul de perete aduce un efect special, sugerează parcă trecerea de la un secol la altul sau de la mod de viață la altul pentru acești oameni atât de încercați. Mai văd și un cort militar, de data asta englezesc, pe care îl împart un ofițer cu caschetă colonială și uniformă kaki și un copil de trupă. Ceva mai departe, un spital de campanie organizat într-o tranșee din Primul Război Mondial. Dintr-o vitrină ne privește în uniforma sa bleumarin cu accesorii roșii „sergentul de recrutări”, un personaj fără de care, se spune, armata britanică n-ar mai fi fost ea însăși. Un afiș oval ne explică de unde vine expresia „to take the King’s (Queen’s) shilling” semnificând a accepta să prestezi serviciul militar. Sergentul de recrutări era acela care oferea acest „earnest money”, un fel de gaj la încheierea contractului de fidelitate al recrutului cu armata (id est cu regele sau regina). În alt loc, putem să încercăm să gravăm o monedă cu un model pe care-l putem alege din mai multe cu ajutorul unei mașini al cărei mecanism cu roți dințate este lăsat la vedere.
Întorcându-ne spre contemporaneitate, ne oprim asupra unui soldat-simbol al anilor noștri, în uniformă de camuflaj, cu goggles (ochelarii de protecție) trași peste cască, cu SA80a2-ul (pușca) sprijinită între o mână și un buzunar al hainei. Pe un perete al dioramei sunt imagini de pe câmpurile de operațiuni iar pe geamul din sticlă sunt marcate punctele fierbinți de pe harta lumii (printre care și insulele Falklands).
În fine, pe un panou citim o istorie a actualului regimentului printre ale cărui conducătoare onorifice (de sex femin) s-au aflat regretata Lady Di și (surpriză!) regina Margareta a II-a Danemarcei.
Părăsind muzeul și împrejmuirea keep-ului, ne dăm seama că este prea târziu să mai vizităm tunelurile de sub stâncă. Mi le pot reconstitui cu ajutorul imaginației și al lecturilor. Într-o carte pe care am recomandat-o recent spre traducere, „Never Surrender” a autorului britanic Michael Dobbs, o parte din acțiune se petrece la Dover. Acolo se relatează într-un stil plin de suspans despre efortul de 9 zile al amiralul Betram Ramsay și al staff-ului său, care-și stabiliseră aici cartierul general, îndrăznețul plan de evacuare al soldaților britanici încercuiți la Dunquerque. Operațiunea a fost botezată „Dynamo” nume de cod sugerat – se pare – de dinamul care era folosit pentru a produce electricitate în aceste galerii. Îmi pot imagina panorama țărmului și a portului Dover văzute de pe aceste înălțimi ca și instalațiile portuare din Calais, arzând (se vedeau de aici). Renunțăm, de asemenea, la a vizita a doua insulă de istorie veche, care conține un far roman și o biserică saxonă. În timp ce părăsim castelul, mai admirăm o dată Doverul așezat pe dealuri (dealuri veritabile, nu o câmpie înaltă cum crezusem inițial).
S-a lăsat un frig de gheață în plin iulie. Ajungem anevoie la stație, situată undeva în spatele castelului, la intersecția dintre A258 și un drum către White Cliffs. În timp ce așteptăm autobuzul, o amintim în discuție pe regretata Mădălina Manole, care s-a sinucis de puțin timp declanșând un scandal imens.
Autobuzul ne lasă în fața parcului Pencester Garden. O luăm pe Maison Dieu Road, strada încărcată de istorie pe care am aminitit-o ceva mai devreme. Numele, francez (în traducere Casa Domnului) i se trage de la o clădire medievală, un fel de casă de oaspeți unde poposeau pelerinii de pe continent în drum spre Canterbury, oraș situat foarte aproape de Dover, pentru a se ruga la mormântul martirului canonizat Thomas Becket. A fost înființată de același Hubert de Burgh, pe care l-am pomenit ca vajnic apărător al castelului în timpul asediului. Actualmente este denumită Old Town Hall (vechea primărie) și se află în cealaltă a parte a străzii în raport cu parcul. Noi însă mergem spre centura sudică a orașului. În drum vedem câteva clădiri care merită atenție, cum ar fi casa de oaspeți East Lee, o casă victoriană din cărămidă roșie care a aparținut în secolul 19 artistului local William Henry East. Pe partea cealaltă a străzii, fotografiez clădirea care adăpostește Dover Community Association, o organizație non-profit care derulează activități sociale și culturale. După ce trecem de Castle Hill Road (pe care doar ce am urcat și coborât cu autobuzul), Maison Dieu se continuă cu altă stradă, Woolcomber Street (în traducere literală, strada pieptănătorului de lână), pe unde am venit de dimineață. După ce fac o poză în lungul străzii prinzând în cadru indicatoarele către Deal și Canterbury respectiv Folkstone și Londra, și un colț din Dover Leisure Center, o clădire cu alură de sală de sport, traversăm Townwall Street și am ajuns acasă.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!