*

La hotel, după o masă copioasă (bate de departe faimoasa French Cuisine de care am rămas la Paris profund dezamăgiți), urmărim BBC One. Sâmbăta seara se transmite Tonight’s the Night, sinonimul englez al Surprizelor. Spre deosebire de Zâna noastră, Făt-Frumosul britanic, John Barrowman pe numele său, prezintă o emisiune mult mai echilibrată, care pune accent pe umor și pe show, nu pe lacrimi. Adică vreau să spun că emoțiile sunt gestionate cu mai multă discreție. E poate în firea națiunii engleze. Iar surpriza este autentică, nu se joacă teatru. În această seară, moderatorul, care este și un îndrăgit actor, dansator și cântăreț, s-a travestit pentru a aduce în platou o însoțitoare de zbor, împlinindu-i dorința de o viață de a cânta în duet cu Michael Bolton. Printre alți „surprinși” se mai numără un ofițer de poliție care va cânta în West End și doi copii bolnavi de cancer respectiv leucemie, care au strâns o sumă importantă pentru copiii asemenea lor. Dorințele lor de a-și întâlni idolii – Miley Cyrus și jucătorul de cricket Kevin Pietersen se împlinesc tot aici și acum.




Duminică

Servim micul dejun englezesc. La meniul continental masa e frugală. Nu poți alege carne ci numai brânzeturi, unt, gem și tot felul de fulgi de cereale. Noi în schimb servim un mic prânz format din ouă ochiuri, un cârnat (cam flasc), fasole bătută (excelentă, are bobul mic și decojit plutind într-un sos roșu cu mult bulion), ciuperci fripte, bacon, roșii coapte și opțional – porridge. Acesta din urmă se servește cu lapte și cu miere și este un fel de terci alb, cu granulație mare, foarte sățios (stodgy e adjectivul englez potrivit pentru a-l descrie). În plus, putem lua orice de la meniul continental.
După ce ne alimentăm (sunt în continuare, foarte răcită, iar V. a luat răceala de la mine) ieșim pe faleză. Încep să mă gândesc la alte orașe britanice. Îmi amintesc de Portsmouth, unde faleza este dominată de fortificații, plaja fiind o mică fâșie în spatele lor. Aici ar fi fost inutile, castelul care domină înălțimile ar fi zădărnicit orice tentativă de debarcare. Mă gândesc însă, făcând haz de necaz, că nici măcar nu era nevoie. Cred că orice invadator al Britaniei ar fi fost dat gata de climă, de capricioasele diferențe de temperatură din cursul – uneori – al aceleiași zile.
O luăm înspre portul de ferryboat-uri, de unde vom pleca mâine înapoi pe continent și culeg patru pietre rotunjite, șlefuite de mare, să rămână ca amintire. Una este cenușie ca ardezia, două sunt cărămizii și una albă de calcar. Efectul general de culoare al plajei este cărămiziu, de aceea am ales două în această culoare pentru a modela compoziția.
În răstimpul cât zăbovim pe o bancă, auzim undeva pe stradă … un tare și răspicat „ce p[...] mea” … rostit într-o românească inconfundabilă. Drept pentru care mă întreb retoric (fără să mă mai surprindă realmente) dacă o exista un colțișor din lumea asta unde să nu ne întâlnim compatrioții (la Londra am auzit românește. La Portsmouth la fel. Și la Paris. Până și într-un mic orășel din Elveția. Și încă nu e tot …)
Ne întoarcem pe plajă. Mai admir o dată palmierii și florile din fața zonei rezidențiale. Ajungem până în capătul lui Marine Parade. De aici încolo faleza poartă numele de Waterloo Crescent. Vedem într-o piețișoară clădirea clubului de yachting a “celor cinci porturi” (Royal Cinque Ports Yacht Club). Numele amintește de Confederația celor Cinci Porturi, întemeiată în Anglia acum vreo mie de ani și din care făceau parte Hastings, Romney, Hythe, Dover și Sandwich.
Dincolo de piețișoară e o altă clădire albă, perfect simetrică care dă falezei un splendid aer de stațiune maritimă victoriană. Ieșim printr-o stradă laterală în oraș. După ce mergem în paralel cu linia coastei ajungem la un sens giratoriu (roundabout) și avem posibilitatea să traversăm șoseaua printr-un pasaj subteran. Îmi atrage atenția un restaurant numit “Carpathian” cu alte cuvinte “Carpatinul” care servește însă … specialități ungurești! Ieșim din pasaj într-o stradă liniștită, pietonală și ajungem tot mergând înainte în Market Square. Nici pomeneală de forfota de ieri. Azi fiind duminică, tarabele și standurile au dispărut. Suntem la capătul puterilor. Ne așezăm pe o bancă în fața uriașului billboard electronic pe care “curg” tot felul de reclame. Pescărușii au invadat orașul, țipetele lor mă asurzesc. Sunt când tânguitoare când sacadate, ca un râs drăcesc, absolut sinistru. E drept că nici nu mai am la inimă specia ca atare de când am văzut că în București, în iernile grele, cu zăpadă mare, aceste păsări atacă și mănâncă porumbeii. Cumpăr dintr-un mic magazin arăbesc suveniruri culinare pentru cei de acasă, niște delicioase napolitane cu cremă caramel și ciocolată aerată, cu mentă. După care ne întoarcem.


*
În seara asta BBC One ne încântă cu un ciclu numit Country File. Doi simpatici „exploratori” Ellie și Adam trăiesc diverse experiențe, iau interviuri și învață meșteșuguri locale în diverse regiuni rurale ale Angliei. Astăzi, cei doi poposesc în orășelul Holmfirth din Yorkshire, în nordul Angliei. Aici s-a filmat The Last of the Summer Wine, un film probabil foarte cunoscut. Adam învață să taie copaci, tehnologia locală prevăzând să se facă un fel de „amorsă” în trunchiul copacului (o crestătură în V) pentru ca după tăierea tulpinii pe toată circumferința, aceasta să capete o mișcare de pivotare care să direcționeze prăbușirea copacului către un anume punct sigur. Ellie filmează lacurile îngălbenite de mâl (e vreme de secetă) și ne spune că seceta favorizează rodirea viței-de-vie. Apoi cei doi se urcă pe o bicicletă tandem și vizitează un loc de extracție al pământului de ars după care învață tehnologia închegării laptelui și se întrec cu cofetarii locali în a coace o delicioasă „curd tart”, o prăjitură cu brânza dulce rezultată din acest proces.
Ne dedulcim și noi la masa de seară cu niște frigărui în miniatură (ca aperitiv) și cu un delicios și consistent hamburger. Chelnerul care ne servește e un puști frumușel și simpatic care seamănă cu Harry Potter. Eu am o ținută care – fără să vreau – pare foarte formală – cu costum negru și pălărie cadrilată. Inutil să spun că răceala m-a făcut să mă îmbrac așa, cert e că îmi dă un aer un pic ciudat și probabil trecem drept niște străini extravaganți.
Fotografiez din cameră faleza, at night după care ne facem bagajele și ne verificăm biletele. Mâine vom fi la Paris.


Luni

Ne luăm rămas bun de la hotelul Premier Inn. În treacăt fie spus, și aici avem două compatriote, două fete simpatice, una este dacă am înțeles bine șefa recepției, cealaltă este șefă de sală (manager) la resturant. Conversăm cu cea din urmă în dulcea limbă românească. Asta ne face să ne simțim mai ca acasă.
După care începe epopeea îmbarcării, la care cred că am slăbit din cauza stresului câteva kilograme bune. Ne ducem cu bagajele în portul de pasageri, V. rămâne într-o modernă sală de așteptare în incinta gării maritime unde sunt ghișeele câtorva companii de traversare a Canalului, automate de răcoritoare și un fast-food. Eu mă duc să caut reprezentanța companiei de autocare National Express de la care am cumpărat pe Internet biletul și care e undeva în exterior. O găsesc și obțin cele două boarding-pass-uri. Și de aici începe agitația. Cum nu stau prea bine cu listening-ul, cel mai greu lucru la English, întreb de zece ori până pricep și tot nu am încredere că am auzit bine. În afara clădirii gării portuare sunt două puncte de îmbarcare în autobuze, A și B. Trece un timp până mă dumiresc că acelea sunt pentru „pietoni”, adică pentru cei care se îmbarcă direct de ferryboat, după care coboară la Callais. Până atunci, tot am impresia, pe măsură ce mai trece un asemenea autobuz și ne apropiem de ora scrisă pe bilet, că am ratat îmbarcarea. Am ieșit cu bagajele afară, împreună cu alți turiști. Din câți întreb, nici unul nu merge la Paris ... Mă tot frământ ce se întâmplă cu autocarul nostru, apoi aflu că nu pleacă de aici ci că vine de la Londra și e deci normal să aibă întârziere. Apare însă altă problemă: din câte înțeleg, el nu va trage nici la peronul A nici la peronul B ... Dar unde? Disperarea mea e mărită de un National Express care trece în viteză îndreptându-se spre oraș. Acesta să fie? Atunci înseamnă că l-am pierdut. Perspectiva rămânerii aici pentru încă o zi îmi dă fiori pentru că asta înseamnă să pierdem avionul spre România. În fine, sosește cu adevărat autocarul nostru, pe care scrie Eurolines și care circulă doar pe teritoriul Angliei sub licența National Express.
Trage într-un loc liber din parcare și noi dăm năvală. Se pare că suntem singurii pasageri care se urcă de aici. Înăuntru? Șoc. Autocarul e plin, abia găsim două locuri libere care nu sunt unul lângă altul ci vis-a-vis. V. trebuie s o trezească pe „colega” care doarme peste amândouă scaunele drept pentru care se scandalizează – ce-i ăsta măi frate, autobuz de refugiați? Pe interval sunt sacoșe, pe sub scaune adidași, toată lumea are picioarele scoase din încălțări. Din fericire însă, nu miroase.
Toate rasele și națiile par a avea reprezentare. În față avem patru pachistaneze (sau indience), în spate un mulatru și o mulatră care vorbesc franțuzește. Mai în față sunt niște asiatici iar „colega” mea este o foarte tânără englezoaică, o frumusețe tipic britanică, English rose, cu părul blond roșcat și trăsături delicate.
Până să ne dezmeticim autocarul pornește, se rotește pe bretelele suspendate și ... al doilea șoc. În loc să mergem către cheiul de îmbarcare ne trezim că ieșim spre oraș, parcurgând atât de cunoscuta pentru noi Townwall Street. Se pare că mergem, cel puțin așa spun indicatoarele, spre Londra. Nu cumva am greșit autobuzul? Nu, mi se confirmă că merge la Paris. Încep să înțeleg: ne îndreptăm spre Folkstone pentru a trece prin Eurotunel. Totuși găsesc paradoxal faptul că aflându-ne în port, șoferul a ales totuși celălalt mijloc de transbordare. Mie îmi convine de minune, odată pentru că ne prelungim contactul vizual cu pământul Angliei și altă dată pentru că vreau s-o văd și pe-asta: cum o fi să treci pe sub Canalul Mânecii? Curios e că nu mă mai doare despărțirea de Anglia, așa ca alte dăți. Poate pentru că ea e prezentă constant, de mai bine de un an, în viața mea de la București, prin legătura pe care o țin săptămânal cu British Council. Sau poate fiindcă e altfel cu mijloacele de transport terestre decât cu avionul, care te smulge brutal din îmbrățișarea pământului. Dar, trebuie să recunosc, mai este și altceva la mijloc. Sunt fericită că mă întorc la Paris care mi s-a întipărit în suflet ca un pol magnetic al frumuseții și al plăcerii de a trăi.
Ajungem la Folkstone, unde aflăm de la șoferul care de data asta e un bun vorbitor de engleză (totuși îmi dau seama că e și el străin, cred că rus) că avem o scurtă pauză pentru necesități firești – pentru că trenul pleacă din jumătate în jumătate de oră. Trenul? Va să zică, vom fi urcați pe tren? Nu știam că Chunnel-ul este un punct de acces exclusiv feroviar.
Între timp, facem vama. În autocar se urcă ofițeri având pe umăr ecusoanele jandarmeriei franceze – ha, gândesc, iată că acum s-a inversat situația, avem o mică intruziune a cocoșului galic pe teritoriul englez. Ne-au luat pașapoartele și așteptăm să ne fie restituite. Curând șoferul se întoarce cu ele teanc și începe să ne strige ca la catalog. Cu ocazia asta aflăm ... că nu reprezentăm numai noi România în autocar. Mă simt jenată amintindu-mi de ieșirea lui V. Care va să zică, nici aici ...
În fine, minunea tehnică a traversării începe. Autocarul se înscrie pe unul din cele pe puțin zece „peroane” aflate între tot atâtea linii de cale ferată. Și vedem trenul special, care se numește le (!) shuttle. Primul și ultimul vagon au o trapă de acces pentru vehicule care se ridică în plan vertical, ca o ghilotină. Instrucțiunile pentru conducătorii auto sunt înregistrate și redate sonor în engleză și franceză, dar și printr-un un sistem vizual, paralel – un afișaj electronic pe pereții laterali ai trenului. Șoferul din capătul coloanei este instruit să avanseze prin interiorul trenului până la primul vagon. Ceilalți opresc în spate după care li se recomandă să pună schimbătorul de viteze în treapta de parcare. Se mai recomandă ca în vehicule să se deschidă geamurile și trapele. La noi se oprește motorul și în consecință, aerul condiționat. Dar nu avem ferestre care se deschid, așa că șoferul deschide ușa. Se poate circula prin interiorul trenului. Câțiva se dau jos. Pe fereastra vagonului mai vedem un pic lumina zilei, după care se întunecă. Urechile ne avertizează că suntem la adâncime. Autocarul se zgâlțâie când și când. Trenul merge. La un moment dat urechile și fereastra ne spun că ieșim la suprafață.
Totul a durat treizeci și cinci de minute. Față de o oră și jumătate cât am făcut la ducere e o adevărată performanță. Ieșim într-un alt câmp de linii depărțite prin sârmă ghimpată. Suntem la Coquelle, lângă Calais, unde ia sfârșit cel mai scurt periplu britanic de până acum. După alte cinci ore de mers, vom fi ajuns la aeroportul Charles de Gaulle, apoi după încă o jumătate de oră, din nou în Cité Lumière. Dar aici începe și se termină o altă poveste.