În drum spre casă, trec prin parc. O bancă liberă sub un tei înflorit. Mă așez și închid ochii.

Mă văd la sfârșitul primului an de școală. Merg în grădină. Un tei înalt, cu tulpina groasă crește lângă gard. Tata îmi dă câteva crengi și îmi spune cum să adun florile.

În ziua următoare, plec singură în grădină. Mă urc pe gardul a cărui bază e din bolovani. Mă țin de barele de fier forjat și mă rezem de trunchiul teiului. Ajung pe stâlpul de la colțul străzii, unde se termină gardul. Încă puțin și ajung între două crengi. Mă așez comod. Am o ascunzătoare în frunzișul des, un loc înmiresmat, numai bun pentru a face planuri de viitor, un loc în care să nu fiu deranjată din meditație.

Din locul meu secret fac punct de observație. Vinerea, la Vișeu, e zi de târg. Vin oameni de pe Valea Izei, de pe Valea Vișeului și aduc legume, porumb, obiecte lucrate în atelierele proprii și animale. Dintre toate zilele săptămânii, vinerea e ziua cea mai aglomerată.

Într-o astfel de zi, eram în tei. La colțul străzii, s-au oprit două femei. Vorbeau de toate. Uneori, pentru scurt timp, li se alăturau alte femei. Am auzit o grămadă de lucruri care nu mă interesau. Mi se părea că bârfa nu se mai termină. Mă durea un picior și nu puteam să mă mișc fără să le atrag atenția „povestitoarelor”. Am mai rezistat câtorva „capitole”, dar a trebuit să mă mișc. Una dintre femei s-a speriat și puțin a lipsit să nu mă blagoslovească cu câteva vorbe urâte. Am avut noroc cu cealaltă, care era mai blândă și dotată cu simțul umorului:

- Păzi-ți treaba, Ilișcă! Copila îi mică, nu cred că o interesează ce vorbim. S-o jucat și s-o urcat în copac.

Am coborât și m-am dus glonț la tata să-i spun ce ispravă am mai făcut. Tata m-a sfătuit să fiu atentă, să nu cad. Știa că nu voi renunța la cățărat. Eram destul de băiețoasă.

Deschid ochii. Sunt singură, dar mă urmărește mireasma florilor de tei, iar amintirile se țin scai de mine.