M-am ciocnit de-o ascuțime albastră, poate că umbra unui pom, la un colț. Þinea o scoică întinsă în care zdrăngăneau metalic două luciri. Mi-am frecat asfințitul din ochi cu nisip dar n-am reușit să fac diferența între o lucire de cinci lei și una de zece bani, așa că i-am pus zece bani în scoică, cu un zornăit subțire, timid, ce mirare că lumina cade cu zgomot! Umbra s-a răscolit toată, s-a lungit amenințător peste mine să mă-ncolacească cu iz de canale și-a suflat odată două vorbe de s-o țin minte și să mă fac dune-dune de-oi mai trece pe-acolo. Am fugit val-vârtej, am turbionat în drum niște scântei (s-au răsucit cu reproș în urma mea că "uită-te pe unde mergi!" și "mai domol, că nu dau tătarii!"), și când nu mi-a mai ajuns vântul să mă risipesc, m-am rezemat obosită de-un miros de rășină arsă. Apusul mă durea rău în ochiul cu nisip și-am zis că dacă nu îmi reușesc faptele bune cu sclipici, să aprind măcar câte o lumânare umbrelor pe care le cunosc, vii și duse. Știam după murmurul tânguirilor că cele vii sunt în stânga și cele trecute în dreapta. Sau era invers? Am aprins un mugure și l-am înfipt în stânga, am mai aprins un mugure și l-am înfipt în dreapta. "De ce dai taică foc la flori?" a tunat ceva de sus, o voce știrbă de cupolă. Și mi s-a făcut rău, că între degetele de la mâini mi s-au prins două pietre și tot scoteam scântei de ciudă că în loc să bucur umbrele le-am încurcat pe alea vii cu alea duse și le-am aprins mugurii invers. Am căzut în genunchi, m-am julit pe treptele de la intrare, știam că de aici se poate zbura dacă îți iei avânt cum se cuvine, dar se pare că nu mi-am luat, poate din cauza confuziei pe care mi-a generat-o cupola fără dinți: care flori?!

Lumina mă julea încet, nisipul îi trecuse de genunchi și mai urca.

Cu mâinile întinse în față, mi-am măcinat pașii cu greu și m-am tot împuținat până în fața ușii de unde știam că iese lumina.

O umbră cu halat alb, subțirică și ghidușă, mi-a deschis larg și mi-a șoptit încet în melcul prins de ureche, ca să aud cu spirale până la ultimul fir de nisip din subacvatica locului: "Domnul doctor e ocupat... vine imediat!". Mi se pare că-l văd cum din miezul ferestrei râcâie bucăți roșii și le așează aliniate frumos pe-o tăviță, sâmburi. Umbrele mulțumesc frumos și pleacă vesele cu câțiva sâmburi în plus, eu aștept și mă nisipesc de nu mă mai cuprind clepsidrele așa, neîntoarse.

Și îmi spun că până-mi vine rândul să vadă ce se întâmplă cu ochiul meu, o să mă fac movilă. Așa că îi las plicul ca nu cumva să mă uite și să iau rândul de la capăt, și mă duc la fereastră să-mi răcoresc puțin culorile scrijelite cu pietre. Mă rezem obosită de zid și simt cum ceva lângă mine se trage oțărât deoparte: o pendulă de granit răstignită cu bătăi mărunte de secundarul ei veșnic, usturându-ne pe toți cu scântei eterne la fiecare împiedicare în vânt. Clipesc la ea în cruce și mi-este tot mai somn... lumina mă juleste-ncet, nisipul i-a ajuns până la gât și tot mai urcă.

Mai apuc să aud cum umbrele încep să răsucească cheița ferestrelor spre mine, vor porni din nou să se rotească încet, ca un lan de floarea soarelui în sala de așteptare.