Avea un ochi de sticlă, mușcat de-o sclipire într-o parte.
Dacă ar fi avut și-o mână de sticlă, poate că ar fi aruncat pietricele în fântâna pe care o vedea acolo jos, departe, cu ochiul lui pictat verde închis. S-ar fi putut coborî pe frânghia găleții, nod cu nod, până acolo înăuntru. Ar fi putut să vadă în sfârșit cine face cercuri apei când dă el cu pietre, cine îi tremură gândurile când e singur, și mai ales cine face ecoul ăsta care vorbește-ntunecat, cu glasul lui la capăt de cumpănă.
O răcoare se înălța pe dinăuntru, un murmur vag de vânt zbătut închis, râvnind la spații largi de joacă.

Shaheen. Parcă ieri se ivise pe pervazul vecinilor, cu doi ochi de sticlă. Râdea întruna, pușculiță roz incasabilă, mereu pe-același pervaz, mereu zornăind cu gura în sus. Amândoi cu cerurile pe dinăuntru, ea cu râsul pe geam, el viu ca o tulpină verde, gata să se cațere iederă pe întunericul ei ca să vadă de unde râde.
Știau amândoi de piețele din deșerturile de vest, unde nisipul avea puls și aorte, tendoane aspre de tătari și oaze sângerii înclinate la apus, acolo unde arterele așteptau cu gurile flămânde, pândite de seringi zvelte de pradă. Râvneau să îl topească și să-l sufle-n sticlă verde cățărătoare, să-l poarte cu vrejuri și cârcei la fiecare încheietură, cu șeile gata puse pe fiecare din cele patru puncte cardinale, cu galopul zvâcnind mugurii pe părți. Din marginea de sticlă a orizontului se măcina nisip nou pentru amândoi. Ea mai casantă, și pentru el mai multă sticlă.
- Mai râzi o dată, i-a spus ciungul, cu ochiul viu lipit de dunga prin care se vedeau câțiva cenți.
Ea însă nu zornăia fără mâini care s-o zgâlțâie.
Iar el nu îi apuca niciodată hohotele altfel decât cu dinții, apoi le dădea capul pe spate, le împrăștia ca pe țăndări, le număra unul câte unul.
Cu umerii lăsați vulturește peste comoara lui și cu ochiul înecat de lucirile cenților risipiți pe piatră, ciungul, șchiopul, chiorul ăsta, avea destul ca să meargă pe jos până acolo, la orizontul cu piață și ceas de granit.
Shaheen, pușculiță incasabilă tâlhărită de prin vecini, se rotea de colo-colo zornăind sec între vârful bocancului și toiagul de măr care trebuia să o rostogolească până în piața nisipurilor de vest. Acolo ar fi dat-o seringilor de pradă într-un zvâcnet în care iubirea lungită la soare pe grumazul ei retezat în două și numele strigat de un corb de hârtie din ce în ce mai aproape de soare, l-ar fi grăbit să-și pună ultima gleznă, ultimul ochi și ultima încheietură de carne pe marginea tăioasă a orizontului și să apese-o dată tare, cu toată puterea, așa cum văzuse demult pe-un afiș luminos, că poate ieși sânge din orice.