Gavril își sărută pe frunte soția încă adormită. Cu gesturi precise își încheie butonii și coborî la bucătărie să-și pregătească o cafea nu prea tare, cu un pic de lapte. Pe la ora 10 avea o intervenție dificilă, dar asta nu îl emoționa foarte tare pe renumitul chirurg. În timp ce privea cum șuvoiul cremos și parfumat îi umplea cana, I se păru că aude pași pe sub fereastră. Dădu să iasă în curte, dar pe ușă năvăli, mai-mai să îl dărâme un tip mărunțel, îmbrăcat într-un palton gri, demodat, cu pălăria trasă pe ochi. Respira sacadat, privind suspicios împrejurul lui, ca un om urmărit.
- Sonia doarme? Întrebă el scurt.
- Bună dimineața și ție, i-o întoarse Gavril musafirului neașteptat, care nu era altcineva decât bunul său prieten, Dima, profesor de literatură la universitatea din oraș.
- Nu mă lua așa, te rog, continuă surescitat vizitatorul. Vin la tine ca la un dumnezeu, ca la ultima mea speranță. Dima se lăsă pe un scaun, ștergându-și sudoarea de pe frunte cu mâneca hainei. Nu mai pot! Te implor, ajută-mă!
- Sssst! Mai încet, Sonia doarme încă, încercă să-l potolească Gavril. Ce-i cu tine, omule, ce ai pățit?
- Nu știu de unde să încep… e atât de greu… s-ar putea să ți se pară o nebunie… Dar, în sfârșit, este o nebunie ceea ce mi se întâmplă!... Uite cum stau lucrurile: M-am hotărât să scriu. Dă-mi voie să-mi desfac haina că simt că leșin, spuse Dima în timp ce își descheia paltonul.
- Vrei ceva de băut?
- Apă… Am simțit că trebuie să scriu, continuă Dima după ce sorbi din pahar. Mi-am cumpărat cele necesare: caiete noi, creioane, pixuri colorate, ba chiar mi-am luat și o mașină de scris și hârtie, multă hârtie…
- Aha…, și care e problema? Întrebă Gavril curios.
- Problema e că nu pot. Nu pot să încep, nu reușesc să scriu nici măcar un rând.
- Prietene, îl întrerupse Gavril, de ce crezi că te-aș putea ajuta eu? Eu, doar știi, că nu sunt decât un chirurg și nu am scris altceva în viața mea decât lucrări de medicină și nicidecum literatură. Aia e altceva… Îți trebuie inspirație, talent… lucruri de astea…
- Ba da, doar tu mă poți ajuta, continuă Dima la fel de încordat, ajung și la asta. Am încercat o data, de două ori, de mai multe ori să încep. M-am gândit că scrisul ăsta nu se face chiar la întâmplare așa că mi-am făcut un orar de lucru. Plănuiam să scriu în fiecare noapte patru ore. Știi, noaptea e liniște, nu te deranjează nimeni… intri în atmosferă. Așa că mă culcam pe la zece și puneam ceasul să sune în jur de ora unu. Cafea, veioză cu lumină discretă, la masa de lucru, caiet nou, mirosind a hârtie proaspătă, creioane ascuțite… Totul era pregătit.
- Și, nimic?
- Nimic, răspunse Dima dezamăgit. Nici măcar un cuvânt… „Poate că nu azi”, îmi zic. Inspirația nu vine, așa, la comandă. Să am răbdare. Adorm cu greu. A doua noapte, aceeași poveste: nimic. Și totul s-a repetat vreo săptămână la rând. Trezit, cafea, caiet, creioane, veioză, uitat pe pereți și… nimic. Îți închipui că ziua, la cursuri eram frânt. Nu reușeam să mă concentrez, vorbeam numai baliverne și studenții au început chiar să râdă de mine crezând că sunt îndrăgostit sau așa ceva.
În drum spre casă, în metrou, am avut timp să analizez ce nu merge. Concluzia a fost că trebuie s-o las baltă și să-mi văd de viața mea. Scrisul nu e o haină pe măsura mea. Așa că am strâns caietele, creioanele și mașina de scris într-o cutie și le-am urcat în pod. Au fost vreo două zile de liniște răsuflând ușurat că am încheiat afacerea asta.
După câtva timp, mă trezește pe la miezul nopții un tropăit. Sar din pat, apuc bâta de baseball de pe raft, știi tu, aia cu autograf, și fără să aprind lumina, pornesc să caut intrusul.
Liniște.
„Poate că mi s-a părut” zic. Las „arma” din mână și mă pun la loc, în pat, cu urechile ciulite.
Nimic.
Încet-încet mă liniștesc „Sigur mi s-a părut.” Încep să adorm și cum eram așa în starea aceea de plutire când nici nu ești treaz dar nici adormit pe deplin, aud din nou un tropăit mărunt, ca și cum cineva se plimba încolo și încoace cu pași grăbiți. Nu deschid ochii, doar îmi ascut auzul. Zgomotul venea de undeva de sus, de deasupra capului meu, credeam eu. Îmi fac curaj și strig: „Cine e acolo?!” Aștept… „Cine e? Ieși la lumină! Știu că ești acolo!” Mai aud încă odată tropăiturile alea nesuferite și simt cum cineva îmi respiră în ureche. Am înghețat… Am paralizat de frică. Dar cu toate astea mi-am dat seama de un lucru ciudat, dacă poate fi ceva mai ciudat decât un ins care îți respiră în ureche la miezul nopții pe întuneric: respirația asta nu venea din afară ci tocmai invers, de parcă intrusul era în capul meu. Îmi iau inima în dinți și întredeschid ochii, pregătit fiind să zăresc profilată pe perete umbra hoțului.
Nimic.
Sar din pat și aprind veioza. Nu era nimeni. „Am înnebunit…Am halucinații… Așa îți trebuie Dima, dacă pierzi nopțile visând cai verzi pe pereți!” Furios mă duc la baie, mă spăl pe față, mă duc la bucătărie, beau un pahar de lapte. Sting luminile trântesc ușa după mine și mă pun în pat. Îmi trag pledul peste cap și cu ochii strânși mă forțez să adorm…
„Leneșule!” îmi șoptește intrusul în ureche. Tac. „Pierzi timp prețios!” Tac. „Scoală, pune mâna pe creion și scrie!” îmi porunci pe un ton aspru intrusul. Tac, poate dispare. Fierb de mânie, dar tac în continuare. „Taci, atâta știi să faci. De fapt doar asta știi să faci: să taci, să nu spui nimic, să te închizi în cochilia ta de melc de pământ, doar-doar nu te-o zări nimeni. Dormi, mănânci, mergi la muncă, povestești studenților imbecilitățile scrise de alții, vii acasă cu sentimentul călduț al datoriei zilnice împlinite, îți mănânci cina fără gust și mergi la culcare. Totul atât de mecanic, de impersonal, de gri. Ai devenit un robot, o mașină programată să execute ceea ce gândesc alții pentru tine. De fapt e mai comod să gândească alții pentru tine!”
„Până aici!”, zic. Mă ridic în capul oaselor și aprind lumina. „Unde ești? Ieși să te văd! Ai chef de discuții existențiale la miezul nopții? Poftim, să vorbim! Oricum mi-a sărit somnul.” Intrusul îmi răspunse obraznic: „Aaaa știi și să te înfurii! Înseamnă că nu ești chiar atât de bleg precum pari! Trebuie să te dezamăgesc, dar nu mă poți vedea. Mă poți auzi doar, pentru că eu sunt piticul din capul tău. Și apoi nici nu e nevoie să ne vedem. Știi doar că aparențele înșeală de cele mai multe ori și s-ar putea să mă tratezi cu superioritate văzând diferența dintre noi. Să lăsăm lucrurile așa cum sunt. Tu, trebuie doar să asculți ce spun eu pentru că eu știu ce spui tu!” Simt că amețesc. Ce pitic… ce-s prostiile astea, sigur ceva nu e în regulă cu mine… „Calmează-te, vorbi piticul, totul e așa cum trebuie să fie aici sus.” Și îmi bătu demonstrativ în țeastă, pe dinăuntru. „Bine, zic resemnat, cine ești și ce vrei de la mine? Hai să terminăm repede că mâine am o zi grea.” „Ai, pe naiba, îmi râse piticul în nas (dacă pot spune așa). Mâine încep examenele și tu trebuie să stai opt ore pe un scaun și să asculți inepțiile mucoșilor ălora cu pretenții de viitori intelectuali. Ai să-ți iei fața ta de „dur” și ai să-i pici o treime dintre ei. Mare scofală! Foarte creativ!” și se porni piticul pe un râs pițigăiat și mărunt care făcu să-mi vibreze creierul ca o gelatină.
„Gata, am strigat de durere, gata, că mă înnebunești!” Piticul se opri pentru o clipă și apoi izbucni din nou în râs. Se opri brusc și cu o voce calmă, aproape misterioasă îmi șopti: „Lasă prostiile astea. Scrie! TU TREBUIE SÃ SCRII!” Am simțit un fior rece pe șira spinării. „Nu! Asta nu! Am încercat. Am vrut să fac asta. Mi-am luat tot ceea ce trebuie, mi-am făcut un plan, un program, un orar și…. rezultatul a fost un mare NIMIC! Nu iese, nu pot, nu știu cum fac alții, cum scriu alții de parcă toate cuvintele sunt acolo în vârful peniței lor. Ei nu trebuie decât să le întindă pe foaie, fără să le mai gândească, fără să transpire, fără să-și bată capul cu sensul lor. Toate ies singure și se potrivesc atât de bine unele cu altele încât nimic nu mai trebuie modificat.
Dima se ridică de pe scaun și începu să se plimbe nervos . Gavril îl privea înmărmurit neștiind cum să reacționeze la tot ceea ce auzise.
- Prietene, spuse el într-un târziu privindu-și ceasul, e cam târziu pentru mine. Trebuie să plec. Vino cu mine și vorbim pe drum...