Gândurile mele cu avânt de exod năvăleau puternic în tot trupul ca o vibrare electrică și porniri mânioase îmi atacau rațiunea. Cuvintele blajinului profesor de limba română îmi atingeau corzile sufletului ca o săgeată ce revenea din vid de fiecare dată când aveam senzația că s-a terminat ,,Nota 4... Domnule Rusz sunt profund dezamăgit de tine... Era o poezie facilă , ce s-a întâmplat ? ”
Priveam ca o masă amorfă foaia albă parcă decupată din primordial , semnată cu numele meu. De ce refuzasem să scriu ?
Am pornit pe drumul spre casă, lasând sub pașii mei firavi toată povara eșecului, niște lacrimi de adolescent abia intrat în lume. Mergeam haotic unde mă duceau gândurile, numărând casele fără număr ,,de-atâtea nopți aud plouând...aud materia plângând’’. ,,Hmmm oare colegii mei meschini nu au dreptate,ce înseamnă asta ? M-am așezat în toate chipurile posibile, am lipit urechea de pământ, ba chiar am întrebat un trecător dacă și el aude materia cum plânge... Și totuși ploaia cădea încă, se făcuse târziu, prea târziu ca să mă întorc pe același drum pe care nici nu îl mai cunoșteam.
,,Gara București Progresul’’ un decor îmbrăcat într-o melancolie profundă... ,,Stimați călători,trenul P 7007 pleacă în direcția... ’’ Era ultimul tren încărcat cu oamenii fericiți, navetiști obosiți cu dor de casă. Fluierul impiegatului puse garnitura în mișcare și o dată cu plecarea trenului, am remarcat ca mai există și alți oameni ghinioniști, atunci când un biet călător, ce abia își cumpărase bilet fugea în zadar după cei norocoși. Fantoma trenului dispăruse însă în noaptea cea mare.
Trecând peste acest incident și fiind foarte obosit m-am așezat cuminte pe un scaun roșu de la marginea peronului...Tristețea acelei zile îmi declanșase o stare de letargie. Începusem să repet cu accente grave același refren: „De-atâtea nopți aud plouând/ Aud materia plângând...”
- Da,materia plânge, rosti un glas stins, subțire și răgușit care îmi tulbură delirul.
Am întors capul și înaintea mea se afișa silueta călătorului,ușor difuză, din care am reținut strălucirea bizară a ochilor, captivi obositului trup. Albastrul lor imprima chipului o expresie de neputință. Era cel pe care-l văzusem pierzând trenul.
-Să îmi fie cu iertare,dar dumneavoastră auziți plânsul materiei ?
-Materia,iubirea,durerea,moartea toate plâng, se descompun fie că acest proces se întâmplă cu ajutorul apei, căldurii, pietrei sau plumbului...doar că nu este un ciclu complet,desăvârșit căci aproape de finalitate,de eliberare ele găsesc natural de undeva dintr-un spațiu nedefinit puterea de a relua spre infinit acest drum. Nu eram foarte strălucit la matematică și științele teoretice,dar îmi amintesc că am rămas uimit la o oră de botanică de universul acestor entități lacustre.
Un frig bizar pornise în mine. Oare era cu putință ? Citisem despre această mărturisire la o discuție recent publicată referitoare la poezia ,,Lacustră''. Înțelesesem. Am vrut să întreb pentru a mă convinge...
-Nu este nevoie să întrebi.
-Poezia... murmură călătorul este exact ceea ce se opune ciclului naturii despre care ți-am spus... un minus infinit care te obligă la război și fatalist la înfrângere,căci din lupta cu ea,niciodată nu izbăvești. Tabloul poeziei înseamnă mai mult decât sugestie,cuvânt sau simbol... el este un anume cod format din culoare,parfum,sunet și atingere prin care realitatea încearcă să își regleze imperfecțiunile.Iar eu ? Un simplu călător care pierde mereu trenul.
-De ce ? întrebai ușor mirat de acest lucru.
-,,Tălăngile trist tot sună dogit,și tare-i târziu și n-am mai murit ’’ aaăăâââ tinere vezi tu,pentru mine trenul reprezintă doar o fantasmă,întârzii ,,voit’’ pentru a nu-l prinde .El nu este salvare ci apare ca o iluzie a evadării precum visul ( ,,O vis ! O libertate’’) sau moartea ( Dormea întors amorul meu de plumb/Pe flori de plumb și-am început să-l strig’’) Am senzația că voi reuși de fiecare dată,însă
pe de-o parte mă tem că nu știu cum aș putea exista fiind salvat,iar pe de alta căderea din visul de plumb este substanța prin care se hrănește spiritul meu. Boala,natura astfel m-a construit și îmi asum condiția,însă ca orice om câteodată ,,îmi pare că am greșit cel mai rău’’
- De ce este însă atât de diferită poezia dumneavoastră ? Mărturisesc că nu prea o înțeleg.
Zâmbetul cald se amplifică din nou,iar răspunsul mă uimi.
- Sunt conștient de cum îmi primesc oamenii muzica
(Totuși o urmă de regret în voce îi întrerupsese aparenta bucurie.) Oamenii,cât i-am iubit eu pe ei...Poezia mea , nu este un algoritm bazat pe un sistem sau pe un schelet. Nu caut rime,nu stabilesc ritmuri după reguli scrise. Cuvintele bune,mai puțin bune sau uneori lipsite de ,,sens’’ curg din mine oarecum involuntar,spun asta deoarece în rolul meu de reporter al realității,filtrez mai întâi prin ego imaginile și apoi le transpun pe hârtie. Timida voce începu să recite apoi ,, Sunt solitarul pustiilor piețe’’
-Ah spațiul... de ce cavou,sicriu,parc,piață,oraș,iar apoi câmpie infinită?
-Am încercat,spuse călătorul,cu un accent melancolic, am încercat să mă adaptez într-un fel,să ajung la o anume egalitate cu natura...cavoul,spațiul închis imi provoca paradoxal sentimentul de mărire al universului și implicit a singurătății,câmpia albă,hâdă mă sperie...vastul gol,corbii și iar vine noaptea,și iar vine moartea...
- Domnule Andone care este numele dumneavoastră adevărat ?
- Ba-co-vi-a... murmură străinul,atât de apăsat încât am avut senzația că s-a supărat, ,,Bacău,amurg de toamnă violet,doi plopi’’...
-Unde este iubirea domnule Bacovia ? De ce se sugrumă iubirea în poezia dumneavoastră ? De ce nu iubirea ???
Ochii mici mă priveau tulburați
- Iubirea înseamnă consum,decădere,suferință... Scriu,iubesc mai frumos decât cei melancolici care încă speră... iubesc în culori și sunete, ,,vibrări de violet’’.
Mă simțeam atras ca un magnet de glasul stins,care parcă se elibera de sine sub povara întrebărilor mele... Trebuia sa înțeleg,simțeam că sunt aproape și că...
- Mă dor nervii ,viața în tropotul ei îmi atacă...
- Culorile ?
- Da...da...da...
- ,,negru profund,noian de negru / lunecau baletistele albe,amurguri violete,scântei galbene și desigur ninge gri... ’’ Acestea sunt cuvintele mele goale,simple... în ele sufletul meu găsește refugiu și sfârșit... Ahhh... Plumbul,minunatul cavou al Borzeștilor din Bacău... ce loc splendind... Vedeam cum vocea naște aripi de zbor,curând va pleca...
- E târziu tare,spusei.
- Mai avem atât de mers spre dimineața care parcă nu mai vine ,, In zarea grea de plumb,ninge gri... ’’
-Vezi tu,din plumbul topit rezulta galben,o culoare care se potrivește temperamentului meu... Negru și alb,de aici derivă universul... Restul sunt esențe... singura mea certitudine este negrul pe care îl cunosc prin alb și viceversa. Este o cale... către zi.
-Vă este teamă de moarte?
- Câtă suferință în trupul meu.. astăzi speram să mă angajez și eu... mi-au oferit un post de copist... Viața mă înspăimântă....
-Ai făcut bine că nu ai scris nimic,mi-ai resepctat singurătatea... Ce rost are să am complici într-o lume ca a mea ? Cine ar vrea să intre aici ? Și mai ales să ucidă tot prin inteligența ... ei știu totul...
Trupul firav,biruit de frig se ridică sigur de pe scaun. Paltonul lung îî acoperea întreaga durere,parcă nu dorea sa fie văzut de nimeni,nici chiar de el.
-Timpul meu se apropie...
,,Stimați călători trenul R 462 din direcția Sofia-Ruse-Giurgiu va sosi în stație la linia... ’’
Soarele izbăvea întunericul și trimitea săgeții de căldură și lumină peste lumea amorțită de somn.
-Domnule Bacovia,unde locuiți ? Mi-ar face o deosebită plăcere să mai discut cu domnia voastră...
Trenul victorios intră în cocheta gară, oamenii noi coborau din alte timpuri,bagaje și bagaje și veselie.
Locomotiva ofta prelung lăsând în urmă povara nopții pe care o trecuse-n zbor
În agitația de acolo,domnul Bacovia,absorbit în mulțime se pierdu ușor din ochii mei.
-Nu uita... vine în-tu-ne-ri-cul... ce întunecime...
Plânge, puzderie de lacrimi... viermi nevăzuți cădeau din oamenii noi.
Am plecat în frigul dimineții spre cămin...

Versuri dulci îmi răsunau în ureche pe când somnul greu îmi curpinse trupul...
,,Vai și va veni o vreme –
Când adormi-vom amândoi...
Și-nstrăinați prin cimitire...
Va plânge toamna peste noi’’

,,Ascultă,tu,bine,iubito...
Nu plânge și nu-ți fie teamă
Ascultă cum greu,din adâncuri...
Pământul la dânsul ne cheamă... ’’
- Bacovia înseamnă cea mai genuină experiență a unui suflet prins între două realități de unde nu se poate întoarce în niciun sens,Bacovia e dor și durere,e salvare și declin,și mai presus de toate, Bacovia este viață și iubire,rosti eu în fața profesorului și a colegilor, cu un entuziasm de care nu mă credeam capabil.
Eram mulțumit,relatarea mea chiar dacă nu le stârnea grozave impresii a reușit cel puțin să le tempereze râsul și poate mai târziu,Bacovia va prinde rădăcini și in sufletele altora. Atunci când vor fi mari,mari,mari precum o părere... În definitiv poetul nu trebuie să placă tuturor,însă merită respect. Așa este Bacovia,un om a cărui sensibilitate depășește granițele impuse de natură și de timp și de moarte...