agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2178 .



Bate nasu\'! (11)
proză [ ]
o noapte printre bonsai și palmieri (fragment roman)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [minela ]

2011-02-28  |     | 



- N-am chef. Tu tot cu linguriță ai mâncat? râse privind-o viclean.
- Da.
- După boticul murdar, se pare că minți, pisicuțo.

*//*//*

Fără nicio rezervă, îi prinse capul în mâini, ca într-o menghină, și îi sorbi stropul de frișcă din colțul gurii.
Ea se smuci din strânsoare, îl îmbrânci, apoi se șterse în silă.
- Să nu mă mai atingi, scârbosule!
- De ce, pentru că nu mănânc cu lingurița? o ironiză mușcând din prăjitura începută de ea.
- Nu. Pentru că... începu să se bâlbâie... pentru că...
- Pentru că ce? întrebă retoric, privind-o amuzat.
- Pentru că ai adus-o aici pe Eliza și pentru că o tot răsfeți pe insipida aia de Cristina, spuse tremurând de ciudă.
Verdele marin al ochilor lui s-a transformat în săgeți, țintindu-i ostil privirea. Se abținu de la orice comentariu și continuă să mănânce prăjitura. Roberta încercă să și-o recupereze. Întinse mâna, el se grăbi să bage în gură ultima bucată șicanând-o.
- A fost a ta. Iar asta e a mea, spuse râzând, luând și ultima Savarină.
Roberta îi dădu peste mână și prăjitura căzu pe parchetul lustruit.
- Înțeleg că ești furioasă miss, dar gestul tău e deplasat. Te las... mă retrag. Ai chef de scandal iar eu am chef să dorm. N-am să suport ifosele unei domnițe de bani gata.
Îi întoarse spatele și merse spre ieșire. În dreptul ușii se opri.
- Cea care ar trebui să-mi reproșeze că am adus-o aici pe Eliza este stăpâna casei , Maria, nu tu. N-ai nici un drept. Fac ce vreau și cu cine vreau. Ai înțeles? Noapte bună, prințeso!
- Așa am să fac și eu, în cel mai scurt timp, aici, spuse aplecată, în timp ce curăța locul murdar.
Când se ridică, stătea față în față cu Mario, care ținea în mână o altă prăjitură, privind-o amenințător.
- Retrage-ți cuvintele acum sau îți pun asta pe față!...
- Nu vreau. Dă-te din calea mea! Poți să mi le pui pe toate, sunt mai hotărâtă ca oricând.
Trecu la fapte. Îi săpuni fața cu prăjitura, o trânti în fotoliu și luă alta.
- Nemernicule! Chiar ai făcut-o... nu-mi vine să cred, spuse înlăturând bucățelele dulci.
- Și am să repet scena dacă nu-ți retragi cuvintele.
- Nu vreau. Să vedem ce-ai să faci după ce le termini. Nesimțitule! Nu vreau... nu vreau, reptetă răspicat, ridicându-se brusc, înfruntându-i privirea războinică.
Mario îi aduse un șervețel umed să se șteargă.
- La urma urmei de ce dracu sunt atât de prost? E corpul tău și faci ce vrei cu el. Ai să îngroși rândurile gâsculițelor care-i distrează pe băieți. După ce-o faci, poate-ți vine cheful să treci și prin patul meu pentru o partidă de sex... n-am să te dezamăgesc, îi spuse batjocoritor, măsurând-o din cap până-n picioare, apoi se îndreptă spre camera lui.
Roberta simțea că nu mai are aer. Alergă ca fulgerul pe lângă Mario, oprindu-se în camera ei. Își spălă fața privindu-se în oglindă. Plângea. Simțea nevoia să bea o cană cu lapte și coborî. Umbla cu grijă în bucătărie, pentru a nu face zgomot. Era trecut de miezul nopții. Reveni pe terasă și se așeză pe sofaua moale, de culoarea cojii de copac, pe care erau așezate perne decorative, în culori fistichii, asortate armonios - începând de la galben pai, citron, verde fistic, până la coloritul apusului de soare. Doi palmieri străjuiau, ca niște soldați, în dreapta și în stânga mobilierului. În fața canapelei, se afla o măsuță din rafie împletită, dincolo de care se lăfăiau leneș două fotolii, din același material, combinație reușită întru relaxare. La celălalt capăt al terasei, aproape de ușile imense, care dădeau în grădină, se găsea colecția de bonsai a Mariei. Copăceii erau așezați în jurul unui izvor artificial, decorat cu pietre de râu de diverse culori si mărimi.
Tresări când auzi izbindu-se ușa de perete.
- De ce mi-ai schimbat lenjeria? întrebă nervos Mario.
Roberta zâmbi. Acum știa motivul furiei lui. Descoperise, la ultima vizită făcută în camera tânărului, fire din părul ei, parcă așezate cu grijă pe pernă. Așternutul avea mirosul parfumului său. ,, Deci așa reziști fără să mă vezi atâtea zile... stai că te învăță mama minte, fără lingură și băț '', și dezbrăcă patul înlocuind lenjeria.
Fata își puse mâinile la urechi să nu-l mai audă.
- Unde mi-ai pus-o? insistă el, zgâlțâind-o de umeri.
- Am spălat-o, răspunse râzând cu satisfacție.
- Cu ce te deranja?
- Am fost acolo în seara aceea și n-am vrut să rămână nici măcar un fir din părul meu.
Mario se înfurie peste măsură. Își trecu mâna prin păr.
- Acum lenjeria poate purta mirosul insipidei, fără să se amestece cu al meu, plusă ea.
O prinse de braț bruscând-o și-o trase după el.
- Nu mă atinge, sălbaticule... dă-mi drumul!
- Ai să mergi cu mine și-ai să mi-o pui pe pat, așa cum este. S-a-nțeles?
- Lasă-mă! țipă smucindu-se din strânsoarea lui. Nu vreau să te văd, nu vreau să merg nicăieri.
Ușa terasei se închise brusc. Se auzi cheia răsucindu-se, apoi se făcu liniște pentru câteva clipe. Roberta alergă disperată spre ieșire. Găsi o pătură pe jos și ușa încuiată.
- Mătușică, te rog, deschide! nu mă lăsa cu sălbaticul ăsta toată noaptea.
Bătea cu putere, sperând ca Maria s-o audă.
Mario se apropie.
- Ce-a fost asta? Ce s-a întâmplat?
- Oh, Doamne, ce calvar...
- Ce e Roberta? Nu înțeleg ce te-a apucat...
- Taci. Să nu te mai aud! Din cauza ta... se opri, căci plânsul o înecă.
- Pentru Dumnezeu, lămurește-mă odată!
- Nu-mi vine să cred că s-a ținut de cuvânt. Mi-a spus că dacă mai aude scandal, ne încuie aici toată noaptea, spuse printre sughițuri.
- Și ce-i cu asta? Așa ne trebuie dacă ne certăm tot timpul.
- Nu înțelegi că nu te mai suport? Ești un sălbatic și un țăran, un bădăran. Numai când te văd, mi se face silă.
- Silă? Hm! Atunci dispar.
Își luă un șezlong din cele aflate după ușă, apoi se retrase în capătul celălalt al terasei. Reveni.
- Numai o pătură ne-a lăsat?
- Da. Poți s-o iei. Mie nu-mi trebuie, îl repezi Roberta.
- Mulțumesc, eu sunt îmbrăcat și mă descurc fără ea. Cămașa ta e subțire, aici e răcoare. Nu vreau să te îmbolnăvești din nou. Noapte bună!
Roberta stătea ghemuită pe sofa. Imaginea tatălui său îi apăru în minte ca un fulger. Îmbrăcat în straie preoțești, având blândețea întipărită pe chip, îi zâmbea mângâind-o. Plăngea înfundat. ,,tată, sufletul meu e bolnav. Roagă-l pe Domnul nostru să-mi dea liniște, pe mine nu mă ascultă. Ura și răutatea mi-au luat mintea. Mă simt ca într-o mocirlă în adâncul unei peșteri întunecate, din care nu găsesc calea spre lumină. Am încercat să întorc și celălalt obraz, dar n-am rezistat să încasez decât o lovitură, căci la următoarea, am făcut rău înzecit celui care m-a lovit. Știu că sunt păcătoasă și că binele se plătește cu bine, iar răul cu rău. Te-am făcut de râs... sunt rea, nu pot să trec peste marele păcat- mândria. Dumnezeu înseamnă pace, bunătate, toleranță, iubire, iertare... eu nu am nimic din toate astea, de aceea El mă pedepsește, făcându-mă să simt lovitura propriilor mele arme. Am ajuns la capătul puterilor, tată, ajută-mă, sunt nevrednică să mă rog Lui! Știu de la tine că trebuie să-mi deschid sufletul ca rugile mele să fie ascultate...dar nu pot. Iubirea mea s-a transformat în ură. Mi-e frică să nu-l pierd pe Dumnezeu, mi-e teamă să nu mă pierd, simt că nu mai sunt eu, tată...''
Cu genunchii strânși, zgribulită de frig, încercă să-și potolească temerile, furia. Greierii se impuneau în liniștea serii. Mirosul teilor pătrundea liniștit pe ochiul de geam deschis permanent. Se ridică, luă pătura și păși în vârful picioarelor spre Mario, care respira ușor, întins pe șezlong, în mijlocul bonsailor. Îl privi câteva secunde. Dormea liniștit, ca pe vremea când erau copii și se întindeau la umbra fagului bătrân, după ce rătăceau ziua întreagă pe potecile însorite din pădure după mure și se opreau în luminiș, locul în care soarele exploda la mijloc de zi. Îl înveli, apoi reveni la locul ei. Se ghemui în poziția fătului, pentru a se încălzi, căci noaptea se încăpățâna să-și arate colții, ca niște țurțuri. Ațipi. Îl simți cum o acoperă și se strecoară ușor în spatele ei, cum îi încercuiește talia. Inima nu mai avea loc în piept. Încercă să-l îndepărteze, dar el o strânse și mai mult, tot mai aproape, lipindu-i spatele înghețat de pieptul său.
-Trebuie să ne suportăm până dimineață, șopti adâncindu-și fața în părul ei, adulmecându-i mirosul. N-avem decât o pătură și e răcoare. Somn ușor! spuse blând, sărutând șuvița rebelă răsfirată pe față.
***
Aroma cafelei se împrăștie în toată casa, gâdilând nasul Robertei, care încercă să se întindă, dar fu oprită de o mână ce se lăsă neglijent pe bustul ei. Își aminti că e pe terasă. Zâmbi împăcată. Căscă și se întinse leneș.
-Bună dimineața dragii mei! salută Maria veselă, balansând inelul pe care se afla cheia terasei.
-Șșșt! Încă doarme, șopti fata, atingându-și buzele cu arătătorul. E devreme.
-V-ați împăcat? întrebă ironic.
-Nu, dar ne-ai lăsat o singură pătură și a trebuit să ne suportăm din cauza frigului ...
-Mda! Observ că v-ați suportat greu, zâmbi ironic ... așa am să vă fac mereu. Special v-am lăsat o singură pătură.
-Parcă e un băiețel când doarme, spuse Roberta ca pentru sine. Câte s-au întâmplat de la plecarea de-acasă. Băiețelul a devenit dintr-o dată bărbat și...
-V-aștept în living să mâncăm. Nu mai stați mult.
-Mulțumesc pentru cafeluță! Hei, leneșule, trezește-te!
-Mmmm! Sunt în rai, mai stau puțin, mormăi întorcând capul spre ea.
-Eu nu mai stau, mă dor umerii. Þi-ai lăsat toată greutatea pe mine. Ridică-te!
Mario se răsuci și o trase deasupra lui, luând-o prin surprindere.
-Acum ia-ți revanșa!
Roberta rămase în acea poziție câteva secunde, pierzându-se în ochii lui verzi, ca firul ierbii în primele zile ale primăverii. Mario îi mângâie părul. Ea se încruntă și încercă să se ridice, el îi strânse talia, posesiv, oprind-o. Fata își puse genunchiul între picioarele lui, în locul sensibil și apăsă cu răutate.
-Roberta mă doare, încetează!
-Dacă nu-mi dai drumul, o să te doară și mai tare...
-Ești dușmănoasă și rea, spuse incruntat și o eliberă.
Tânăra alergă spre camera ei. Inchise ușa lipindu-se de ea. Își îmbrățișă umerii. Zâmbi amintindu-și cât de bine îi era acolo în brațele lui, cât de drag îi era când dormea, cât adora gestul involuntar de a-și trece mâinile prin păr, atunci când se afla în momente dificile. Ochii o răvășeau cel mai tare, erau schimbători, în funcție de starea sufletească în care se afla. Îi plăceau nuanțele de verde marin, atunci când se înfuria sau smaraldul sclipitor, când o privea cu dragoste, verdele închis ca frunza de mentă, când se afla în mijlocul naturii, pe care o iubea atât de mult, sau verdele-jad, când râdea și era fericit. Nu înțelegea de ce sentimentele ei oscilau între dragoste și ură, între dorință și respingere. Avea să afle vreodată? Îi era teamă să dea frâu liber sentimentelor, ca nu cumva să cedeze, să-i cedeze. De fapt lupta se ducea între cele două Roberte- cea care avea conștiință, cu frica lui Dumnezeu, ținând cont de prejudecăți, traditie, bun simț, respect față de părinți și dorința acestora de a intra curată în biserică- și cea sălbatică, vulcanică, pasională care ar fi cedat în orice moment instinctelor primare, trăind fiecare clipă ca pe ultima, cu toată ființa ei, fără să țină cont de nimic și de nimeni, doar de ce-i dictează inima. Se deplasă îngândurată spre geam și-l deschise, așa cum obișnuia să facă în fiecare dimineață, înainte de a intra la duș. Era un început de zi prietenos. Soarele se ascundea din când în când după nori, jucând parcă leapșa cu pomii, atingându-le brațele îndreptate spre el. Gâlceava ciripitoare anima atmosfera. Roberta trase adânc aer în piept de cîteva ori, salută soldățește soarele și intră în baie.
După plecarea ei, Mario strânse la piept pătura sub care dormiseră noaptea, parcă dorind să păstreze acolo căldura trupului drag și mirosul ei. Așa îl găsi Maria când intră să-l anunțe că micul dejun îi așteaptă. Mario îi mulțumi și se retrase în camera lui, având grijă să ia cu el pătura fermecată pe care o ascunse într-un loc sigur, pentru a nu avea surpriza ca scorpia s-o descopere și să o facă dispărută, ca pe lenjeria de pat.
Cât timp au servit micul dejun n-au scos o vorbă. Se priveau când și când, pe furiș, ascultând-o pe Maria vorbind despre planurile pentru sfârșitul de săptămână, când urma să aibă loc o reprezentație a noului catalog primăvară-vară. Amândoi erau implicați- Roberta ca model iar Mario filmând întregul spectacol. El nu știa că Maria aflase între timp de slujba lui și că îi oferise această oportunitate pentru a nu-l mai vedea încărcând și descărcând tiruri intregi de legume, pentru a-și câștiga banii de buzunar și prestigiul. Spera ca prin numărul mare de reprezentații ce se apropiau, să-l determine să renunțe la slujba grea și să aleagă varianta propusă de ea, aceea de cameraman, job plătit mult mai bine. Obținu în cele din urmă acordul lui.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!