Avem niște vecini cu care ne înțelegem bine. Da, ați și început să zâmbiți superior, ei bine, se poate, și noi chiar avem așa ceva. E adevărat că nu stau în bloc cu noi, ci la două distanță și ne vedem cât putem de rar. Dar chiar și așa, tot este o performanță de care suntem grozav de mândri. Mai mult, această relație ne oferă un tranșeu inatacabil în războaiele verbale cu administratorul nostru care de două-trei ori pe lună ne atacă frontal cu „Voi nu vă înțelegeți cu nici un vecin, voi sunteți singurii deștepți din bloc!”. În esență n-am cum să-l contrazic, dar în timp tonul lui devine iritant, ceva parcă mă deranjează, să fie o lipsă de finețe sau repetarea excesivă, nu știu...
De prima oară când am făcut cunoștință cu vecinul nostru, pe nume Pop, am băgat de seamă animalul. Nu mă refer la animalul interior, asta cere timp, eu am observat animalul holbat și atașat de lesă. Este vorba despre câinele Bruno.
Ca să vi-l puteți imagina pe patruped, am să vă spun că Bruno este un curat specimen de Beagle și dacă vă obosiți să-i căutați rasa pe internet, veți găsi o grămadă de poze extrem de drăgălașe ale unor căței de talie medie, extrem de pitoresc colorați și care zâmbesc la voi cu tot botul, ochii și urechile mari de care dispun. Ei bine, tot ce vedeți pe ecran se numește Photoshop și este după părerea mea, o înșelătorie crasă pusă la cale de furnizorii acestei rase uitate de D-zeu.
Realitatea pe care o știu și o regretă din inimă toți stăpânii de bigăli este cu totul diferită. Bigălul este o creatură în primul rând stupidă. Asta se vede instantaneu nu atât pe figura lui, cât pe buzele strânse și încovoiate în jos ale stăpânului. Este imaginea părintelui chemat la școală și porcăit de dirigintă în cancelarie în fața întregului corp didactic.
Orice om care-și iubește câinele va încerca în primul rând să-l învețe măcar câteva comenzi. Mai un „șezi”, un „taci din gură”, „dă laba”, „hai încoace”, „adă bățul”, „lasă-l pe nenea”, chestii de bază, nu? Cu un câine-lup se poate ajunge la performanță, nu zic, cel puțin așa se laudă crescătorii serioși. Unul mi se jura că și-a învățat potaia să dea cu aspiratorul prin casă, să-i facă toate cumpărăturile și să plătească rata la bancă. „În curând o să mă poată înlocui de tot, numai sex nu face cu nevastă-mea.” râdea imbecilul. Nu l-aș fi crezut pe individ dacă nu aș fi remarcat tresărirea soției, urmată de o expresie concentrată pe când își tot plimba privirea de la câine la soț și înapoi… Trei luni mai târziu au divorțat, ea a rămas cu casa și cu câinele.
Da, într-adevăr există câini extraordinari, am auzit de unul în SUA care scoate logaritmul natural cu trei zecimale și face asta numai ca să fie lăsat să-și lingă ouăle.
Ei bine, Bruno nu-i dintre aceia. Stăpânii Pop au fost pentru el doar un rău necesar și le exprima zilnic acest punct de vedere. De câte ori încercau ei să-i facă un dram de educație, pe Bruno îl apuca subit somnul. N-ați văzut câine care să caște mai cu poftă pe când Pop-ii făceau spume la gură. Parcă mă vedeam pe mine la lecția de pian. Aș fi putut dormi cu capul pe clape toată după-amiaza dacă nu era profesoara să mă cotească. Dar Bruno nu se limita la căscat, dacă vedea că cearta continuă îți arunca o privire indignată, după care își scutura capul și revărsa o ploaie de salivă pe toți cei prezenți. De obicei cu asta se încheiau discuțiile, certăreții luând drumul băii și a mașinii de spălat.
Într-o seară eram la cabana Pop-ilor (v-ați prins acum de ce suntem prieteni cu ei) și ne uitam la televizor. A mea soție, total lipsită de tact, s-a așezat pe fotoliul lui Bruno. Oh, ce mișelie, cum era să nu riposteze patrupedul la așa lipsă de respect? Mai întâi o fixează cu privirea și-i mârâie ceva de genul „Doamnă, mă scuzați că exist, ați greșit cumva adresa?” Văzând că nimeni nu pricepe o aluzie fină, încet-încet se urcă pe o canapea, se apropie cu pas liniștit de specimenul uman și i se așează în poală cât e de mare, bineînțeles cu spatele la ea și cu fața la televizor, aparent foarte interesat de discuțiile politice de la Realitatea TV. După câteva secunde de reculegere, soția începe să protesteze: „Bruno! Alo! Dă-te jos, porcule!”. La al treilea protest câinele i-a întors o privire scârbită, ceva de genul „Aveți o problemă? Par eu persoana dispusă să vă asculte?”. Până la urmă soția mi l-a înșfăcat de lesă și l-a dat jos. Da? Bine... Bruno și-a șters prompt botul de pantalonii ei de trening, după care a tras un vânt așa de puturos, că a scos-o urgent din fotoliu și de fapt toți am țâșnit din cabană, pe motiv că e păcat de așa natură frumoasă să nu o bage nimeni în seamă, mai cu seamă noaptea când plouă.
Poate sunt între cititori și unii naivi să creadă că cerșea afecțiune. Vă sugerez un tratament urgent la psiholog. Bruno putea fi mângâiat până la disperare, plăcerile lui țineau de cu totul alte senzații. O cunoștință care a trecut recent la budism spunea că Bruno a fost cu siguranță în altă viață o casnică grasă și plină de bani care și-a petrecut toată viața într-o continuă puturoșală și remarci acide pentru cei din jur.
O figură clasică era să se așeze pe spate, cu fundul spre mine, cu labele dinapoi crăcănate, cele dinainte îndoite la piept, gâtul sucit la 90 de grade. Când îmi dădeam și eu drumul la o conversație însuflețită, măgarul se punea pe sforăit, înclin și acum să cred că se prefăcea numai ca să mă enerveze. Când sforăitul devenea exagerat, îl trăgeam de o ureche să-l trezesc. Iar îmi arunca privirea ofensată, mârâia puțin, apoi se întorcea pe o rână și-mi trăgea câteva bășini, pardon de exprimare, de-mi flutura părul. În asemenea momente nu mai era loc de întors, trebuia să-i pun lesa și să-l scot la plimbare.
Ei, la plimbare Bruno se transforma complet. Mi-a spus mie Pop că bigălii ăștia sunt câini de vânătoare și cică au un miros teribil. Într-adevăr, dacă nu-i speli, am glumit eu în doi peri, dar la vizitele următoare am avut grijă să fac duș înainte și să mă spăl de două ori pe dinți. Chiar și așa pentru Bruno un ciot de copac era mult mai interesant decât persoana mea.
Revenind la plimbare, n-am văzut rasă de câine mai avidă să adulmece. Umblând cu câinele pe afară mă simțeam ca un țăcănit cu aparatul de căutat metale, știți, cum îi arată în filme, pe plajele americane. Îl plimb pe aceeași potecă și de patru ori pe zi, iar el e tot entuziasmat la culme, ca știristele noastre de la sport care spun aceleași noutăți „senzaționale” despre aceiași fotbaliști „senzaționali” și de zece ori pe zi. Un alt obicei prost de al lui Bruno era să schimbe traiectoria la fiecare cinci secunde. Asta duce de regulă la înfășurarea lesei în jurul plimbătorului până la înțepenirea lui totală sau căderea în nas. Degeaba tragi de lesă, să-l pui la respect, bigălul e în stare să se sufoce și tot nu renunță la adulmecatul fiecărei tufe, a fiecărui bolovan și a fiecărei babe din sat. Așa că vrei nu vrei, trebuie să intri în povești cu oamenii locului, că la țară ăștia se plictisesc și vor noutăți. E destul să vă spun că datorită lui Bruno, Pop a trebuit să-i cunoască pe toți locuitorii văii unde și-a făcut cabana iar în timp s-a obișnuit să meargă să le repare gratuit televizoarele și antenele de satelit, la care întâmplător se pricepe.
Unii au sugerat să-l lase liber, măcar prin curte ca să se sature de adulmecat. Tentativele s-au soldat cu mari eșecuri. Bruno o lua pe râu la vale în căutare de iepuri și dus era. Ce să vină când îl strigi? Pesemne auzul nu este la fel de dezvoltat ca mirosul și Bruno nu se putea concentra la amândouă deodată. Ultima dată când a evadat, l-au găsit doi kilometri la vale în compania unui câine ciobănesc cu clare tendințe homosexuale. Bruno nu părea oripilat de atitudinea băștinașului, avea doar o expresie extrem de uluită gen „Alice în țara minunilor” vizavi de tot ce i se întâmplă.
Din când în când Pop-ul tot mai încerca să interacționeze cu propriul câine. Așa că lua un băț și i-l dădea să-l roadă. Bun, foarte interesant, Bruno rodea bățul. Apoi i-l lua și îl arunca. Iarăși o chestie foarte interesantă, Bruno se uita după băț, se uita la Pop, se uita la băț, se uita la Pop și invariabil se punea cu burta în sus sau se scărpina.
Scărpinatul era și el un prilej de distracție. La cabană nu era o problemă, dar în apartament parcă nu-ți vine să te așezi pe un fotoliu pudrat din belșug cu păr la cinci minute după ce l-ai aspirat. Așa că se lăsa cu scandal: „Bruno, nu te mai scărpina! Bruno! Acum te-am spălat! Bru...” și câinele simțea brusc tonul, așa că încremenea cu laba în aer într-o poziție de yoghin. Cum se întorcea Pop-ul, cum reîncepea scărpinatul. Dacă primea o lesă peste fund, schimba tactica. Avea el un loc preferat în spatele unui ghiveci care cu tot cu cactus nu era nici cât botul lui. Dacă își pitea căpățâna după ghiveci, el nu-l mai vedea pe stăpân, așa că i se părea logic să reînceapă scărpinatul în deplină siguranță, spre stupefacția întregii asistențe.
O altă dovadă a inteligenței native proprie acestei rase celebre, este atitudinea lui Bruno în fața mâncării, atitudine care i-a și adus apelativul „porc de câine”. Prima dată când am întrebat ce mănâncă mi s-a răspuns „ce-i dai” iar când am întrebat cât mănâncă mi s-a răspuns „cât îi dai”. Am crezut că sunt exagerări, dar mai târziu m-am convins că erau informații seci și cât se poate de reale. Bruno începea ziua cu boabe de câine, continua cu ce primea pe la bucătărie, apoi se posta lângă masă și scheuna cu ochii mari și pleoape lăsate în jos a nestinsă foame și durere. Corul sclavilor din Nabucco vă poate oferi doar o vagă impresie a suferinței care se citea pe botul gâfâitor al potăii pofticioase. Și deși n-a primit niciodată mâncare de la masă, el a venit zi de zi să ceară cu o perseverență ieșită din comun. Ce? Numai japonezii să-l aibă pe Hachiko, câinele care și-a așteptat 9 ani stăpânul decedat să vină la gară? Iată, și noi îl avem pe Bruno, ani de zile de salivare nefericită lângă o masă crudă.
După ce se încheia prânzul își primea și el porția, uneori mâncare caldă. Atunci să-l fi văzut cum lătra de mânios la fiertură care pe dată se răcea de frica lui.
Dacă era lăsat singur în cabană și deja își făcuse somnul de frumusețe (în medie 18-20 de ore pe zi), Bruno se ducea pe balcon, pe un scaun ca să savureze aerul de munte și să privească în zare. Păcat însă că Pop, de cum se lăsa frigul, acoperea cu o folie balconul ca să nu plouă și să transforme podeaua în patinoar pe timpul nopții. Așa că miracolul canin admira zilnic folia de la jumătate de metru de botul lui câte două-trei ore, așteptând stoic să se ridice ceața.
Cam ăsta era bigălul Bruno, un câne prost, bleg în casă și enervant afară, imposibil de dresat, bălos, nehalit și cu probleme intestinale. Asta până a primit un picior în burtă de la un nemernic și a devenit… bietul Bruno. Ceva în privirea lui tâmpă s-a schimbat, parcă nu mai era dispreț ci ceva dezamăgire. Poate față de noi, față de viață...Degeaba l-au dus la veterinari, și-a dovedit din nou încăpățânarea și a murit după câteva luni, foarte slăbit. E acum îngropat lângă cabană și Pop-ii nu și-au mai luat alt câine. Îi înțeleg.
Ce puteau găsi mai bun după Bruno?...