Puii de leu – prinții Algeriei

O legendă berberă, despre care nici măcar Albert Camus n-a auzit, pentru că ar fi inclus-o imediat într-unul dintre romanele sale, de exemplu în „Străinul” sau „Ciuma”, este cea despre puii de lei prinți, care se vor urca pe un tron pictat în Tassili n’Aijer. Să zicem că Algeria este în prezent republică prezidențială. Ce-i mai lipsește ca mâine să devină monarhie constituțională? O familie cu pui de lei și-o regină mamă, bineînțeles.
De aceea Algeria se pregătește de încoronare în fiecare zi de vineri, punându-și hainele de sărbătorire peste câmpiile nisipoase, uedurile, dealurile cu livezi, prin micile centre meșteșugărești, porturi la Mediterană, sau în casele ocru-albe ale orășelelor, cătunelor și oazelor. Îndeosebi de ramazanul musulmanilor puii de leu sunt celebrați cu mare cinste de algerieni sau de triburile berberilor. Oriunde s-ar găsi o leoaică și puii ei, li se aduce de către localnicii mai apropiați, chiar și de la zeci și sute de kilometri depărtare, cuvenitul omagiu regal, pilaf, humus, lapte, kefir, păsări de curte, pui vii de cornute mari și mici, miere, vânat, trufandale din orice pomi, legume, flori de cactuși, muguri de plante hidrofile. Asta-i o nimica toată față de câte platouri cu bunătăți pun femeile berbere pe stânci. Arta culinară a algerienilor este una dintre cele mai vechi ale lumii, pentru că tocmai leoaica și puii de leu le apreciază cel mai mult, formându-și câte un gust simandicos, de parcă s-ar fi născut gurmeți. Nu contează că leonina familie regală, sacra familie a deșertului, nici nu vrea să se-atingă de vegetale. Ei trebuie să aibă în față toate felurile de mâncare tradițională algeriene, de parcă supușii i-ar întâmpina cu un fel de pâine și sare – vorba vine, că la acestea nici că s-ar uita vreodată!... În orașul Ghar-Daia, care datează dintr-o epocă înfloritoare a califatelor arabe, fiind clădit în anul 1054, al Schismei dintre cataloci și ortodocși, leilor copii li se aduc și haine de prinți, pe măsura lor. Sunt văzuți de șamani în miezul nopții cum le probează și se luptă îmbrăcați cu ele. Bineînțeles că le fac harcea-parcea, de parcă ar avea florete la brâu, nu colți în formare. Iar în Ben Isguen ei sunt lăsați să pătrundă cu părinții lor prin târlele de oi, capre și staulele de vaci, de parcă ar fi acolo noaptea porților deschise a muzeelor – obicei nesănătos ce-i cultivat în țărișoarele cu o anemiată cultură de peste Mediterana, pentru că acolo oamenii slăbesc câte o noapte-două pe an, căscând gura la exponatele adunate de te miri unde. Să vină ei în Ben Isguen și Ghar-Daia, ca să constate că de la fondarea lor, în Evul Mediu, nu s-a clintit nicio piatră de pe piatră.

În nopțile de vineri și de ramazan, adică în așteptarea ultimei iluminări a populațiilor tribale, puii de lei se transformă în fiii zeilor, devin prinți ai deșertului, metamorfoza fiind opera alchimică a totemului Leul sfânt, primordial. Se relatează că la început în Al-Geria era un pământ la fel de rece precum noaptea pe vârful munților Atlas. Înainte ca fenicienii, romanii, vandalii, arabii, francezii să pună stăpânire veacuri la rânduri peste această țară, Valea M’Zab era tronul din eternitate al prinților deșertului, leii-oameni. Despre Algeria se spunea că seamănă c-o inimă de leu, desigur, dacă-i văzută din înălțimile unde viețuiesc zeii zoomorfi. Zona muntoasă Tassili n’Aijer, care se întinde pe optzeci de mii de kilometri pătrați, este celebră și astăzi, fiind cântată cu acompaniament străvechi orchestral în baladele berberilor musulmani. În peșterile ei, pe stânci de gresie, au apărut desenele care atestă că pe aici, sau în tot Nordul Africii, erau păduri întinse, în care copiii-lei zburdau alături de cerbi, antilope, girafe, elefanți, căluți de apă. Leii aveau poziția bipedă, delfinii și balenele nu se coborâseră încă în mări și oceane, ci brăzdau pe dedesubt, prin marile ape ale Sahelului, la umbra deasa a palmirilor de toate soiurile, pădurile tropicale în care trăiau nomazii, cei mai blânzi păstori, cei mai neînfricați luptători pentru libertate. Nu degeaba ei i-au sprijinit pe generalii romani, pe Scipio Africanul și pe ceilalți aristocrați ai Latiumului să câștige războiul cu punii lui Hanibal și să radă Cartagina de pe fața pământului, că prea se ridicase ea trufașă. Tipasa, care se întindea foarte mult la apus de Algerul actual, era un regat al adevăraților regi berberi. Movila regelui oamenilor-lei, a lui Iuba al II-lea, care a guvernat de fapt și pe vremea romanilor provincia Tipasa, este lungă de șaizeci de metri și înaltă de treizeci și patru. Pe ea se urcă leoaicele și le-arată puilor că monarhia este un drept divin, care li s-a cam luat oamenilor în secolul XX din considerente obscure, însă va veni și vremea adevăraților prinți ai deșertului. Tipasa, orașul de ruine, se oglindește în apele de azur ale Mediteranei, cu stâlpii grei, paralelipipedici, rămași ca niște colți ai leilor ce se retrag mereu mai în inima deșertului, adică în Al-Geria, ținutul vieții și al soarelui care va să fie.