Nu mă pricep la etichete. La școală puneam toate etichetele strâmbe. Ori erau strâmbe caietele, ceea ce nu prea cred.
- De ce pui etichetele strâmbe, Dorian? m-a întrebat tovarășa învățătoare. Cred că prin clasa a adoua. Sau cred că pe clasa întâi.
Pe mine mă nervau oricum învelitorile din hârtie albastră, cu tot cu etichetele lor pline de clei de oase pe care trebuia să le lingi să se lipească, ce rost aveau etichetele dacă oricum nu știam ce scrie pe ele, că încă nu învățasem să citesc și să socotesc nici atât. Mereu mă pomeneam din cauza asta cu caietul colegului de bancă în ghiozdan. Cu învelitorile de hârtie albastră îmbibate cu untură și margarină, colegul meu fiind un mâncău, iar înăuntru filelor, plin de bastonașe și liniuțe înclinate în toate părțile. Până au apărut învelitorile de plastic, iar etichetele au început să stea drepte, dar mai târziu, prin clasa a cincea care mi s-a părut cea mai grea clasă din toată existența mea.
Până la urmă am învățat eu literele, că altfel nu se putea, te lăsa învățătoarea corigent și te mai punea să repeți și clasa. O rușine mai mare nu-ți trebuia, nu mai vorbesc de bătaia pe care o încasai acasă, în sânul familiei. Am învățat toate literele, însă mă împiedecam la grupul chi și che, ghi și ghe, că scriam Chiorche în loc de Gheorghe și a fost cel mai bun prilej să mă umflu cu note de patru pentru care am luat o bătaie soră cu moartea. Partea cea mai rea era că nici să pronunț nu mai puteam, pronunțam tot Chiorche. A zis tovarășa că sunt handicapat, dar nu eram.
- Spune Gheorghe!
- Chiorche.
- Ai văzut? Ce tot repet eu...
- Chiorche!
Tata a fost de acord că sunt handicapat și mi-a mai tras câteva curele peste curul gol ca să bag bine la cap ce mi-a spus. Pe lângă curele am luat și câțiva pumni, așa că, a doua zi am ajuns la școală cu ochii vineți. Dar și umflați, păream un broscoi.
- Cu cine te-ai bătut, Dorian, m-a luat tovarășa la rost.
- Cu tata, doamnă, că sunt handicapat și nu pot să spun Chiorche.
- Ba Chiorche poți să spui, Gheorghe nu poți, dar o să mă ocup eu special de tine, îmi pare rău că i-am pomenit lui taică-tău că ești handicapat, dacă știam că te bate în halul ăsta tăceam dracului din gură.
Eram pe la sfârșitul anului școlar, puteam deja să socotesc cu socotitoarea pe care am purtat-o cu mine până am pierdut-o. Bețișoare nu mai aveam demult că aruncam cu ele după alți băieți dar și după fete. După fete pentru că erau tocilare. Ele nu socoteau cât fac unu plus unu, ci învățau pe de rost, de aia știau mai bine ca băieții. Noi până socoteam...
Dar în clasa a cincea, cum ziceam, a fost iadul pe pământ. Mai întâi pentru că-mi schimbasem școala, cea de cartier ordinar cu una de artă. Și nu orice fel de artă, ci artă plastică!! Plasată tocmai în buricul orașului. Peste toate, pe lângă faptul că era școală generala, mai era și liceu, așa se și chema, Liceul de Arte Plastice. Cui mă întreba la ce școală merg răspundeam umflându-mă ca un gușter.
- La LICEUL de Artă Plastică!
- Băăi, pișpirică, dar ce, tu ești de liceu?
Ceea ce mă făcea să mă umflu și mai tare.
- Acolo merg eu, nenea, la școală.
- Și ce înseamnă artă plastică?
- Înseamnă de desen.
- Atunci de ce îi spune plastică și nu-i spune de desen?
Aici mă încurcam, fiindca nici eu nu înțelegeam și nici părinții mei.
- Pentru că, pe lângă desen, mai studiem și pictură.
- Și ce dacă? Se putea spune Școala de desen și pictură...
- Și pe lângă pictură mai facem și sculptură. Și modelaj. Și Istoria artelor. Ar fi un nume prea lung să le cuprindă pe toate, de aia îi spune plastică.
Însă clasa cincea a fost traumatizantă în primul trimestru. Până atunci eram obișnuit cu o singură tovarășă, adică învățătoarea, ori acum, la fiecare materie aveam câte una. Una mai năzuroasă ca alta. Și materii noi de care nu auzisem niciodată. Nu mai era aritmetică, ci matematică. Nu mai era citire, ci limba română și gramatica limbii române. Aoleu. Limba fraceză. Aoleu. Botanică. Istoria antică. Și cele speciale de artă plastică. Colegi noi de clasă, nu cunoșteam pe nimeni. Îmbrăcați toți fără cusur, nu ca la școala noastră din cartier unde veneai și fără nasturi sau cu cămașa sfâșiată în urma unei bătăi de pauză. Nu mai spun că în școala de cartier țiganii veneau cum voiau, ei nu purtau uniforme.
La matematică am început cu mulțimi și mi se părea ceva de pe altă planetă. Una îndepărtată rău. După o lună mi se umflase mintea și nu mai voiam să merg la orele de matematică. Voiam să ma întorc la școala din cartier. Nenorocirea a fost că și acolo se studia același lucru. Într-o zi, m-am ascuns în cabina de la veceu și am început să plâng a disperare de m-am cutremuram tot. Mi se părea sfârșitul lumii. Copiilor de pe strada noastră nu le puteam spune ce e în sufletul meu, căci toți mă invidiau pentru artele mele plastice, colegii de clasă încă nu-i cunoșteam prea bine, oricum eram numai o mână de băieți, probabil și restul în aceeași stare cu a mea, iar acasă ce să te plângi, singurul lucru cu care te alegeai era o bătaie bună. Mai rămânea Troancă.
- Nu-mi place deloc la școala nouă. Troancă era mai mic ca mine cu un an școlar.
- Dacă vrei, îți prind un șoarec și îl bagi la profesori în catedră.
- Dacă vreau pot să-mi prind și singur, nu e asta.
- Dar care?
Nu puteam să-i explic pentru că nu știam nici eu exact, așa că m-am pus pe un plâns răcoritor în cabina veceului liceului de artă plastică. M-a auzit o elevă din clasa a doișpea, a intrat și m-a luat în brațe. Pentru mine arăta nu ca o elevă, ci mai degrabă ca o profesoară.
- Eu știu de ce plângi, mi-a șoptit eleva la ureche și m-a scos afară. Cursurile începuseră, eram numai eu și cu ea, plus nucul din mijlocul curții. Ne-am așezat pe singura bancă, eu îmi încolăcisem mâinile de gâtul ei și suspinam din când în cand. Cel puțin nu mai plângeam.
- Eu știu ce se petrece cu tine, a repetat eleva. Am trecut și eu pe acolo și nu mi-a fost nici mie prea ușor. Îmi amintesc de parcă s-ar fi petrecut azi. Sau ieri. O să te obișnuiești tu. Până atunci, dacă ai nevoie de ceva, mă cauți la clasă. Mă cheamă Nicoleta.
Până la urmă m-am obișnuit eu și cu clasa a cincea, dar a durat ceva. După care a trebuit să se obișnuiască profesorii cu mine. Cu șoarecii pe care mi prindea Troancă, paianjenii pe care-i băgam în catedra și cu ținuta mea vestimentară căci, pe la mijlocul trimestrului al doilea, aveam deja uniforma ferfeniță.

A, să-mi cer scuze. Hidraulica e foarte ușoară. Eu am învățat-o pe loc și tot nu mi se pare grea. Hidraulica e formată dintr-o țeavă care se leagă de un furtun prin care curge lichidul hidraulic. Daca e împins de o pompă, iar pompa e învârtită, la rândul ei, de un motor. Fără pompă nu există hidraulică și nici fără legea lui Pascal. Dacă ai o macara, fără hidraulică nu funcționează, fiindca nu ridică brațul. Îi trebuie un cilindru de oțel cu tot cu fitinguri și ce-i mai trebuie. Plus racorduri. Cele mai complicate sunt ventilele și motoarele, iar ca și calcule, trecerile de la sistemul metric la cel imperial. Daca știi toate astea se cheamă că ești un hidraulician.

PS
N-am mai auzit nimic de Nicoleta, iar învățătoarei din clasa întâi i-am uitat numele.
N-am ajuns plastician și nici șanse nu sunt să mai ajung vreodată. M-am împăcat cu soarta.
Troancă s-a făcut popă.
Profesoara de matematică pe care am avut-o în clasa a cincea a murit, dar restul mai trăiesc.
Pe portăreasa liceului o chema tanti Sida, nu era o femeie frumoasă dar nici urâtă. Părea mai degrabă misterioasă.
Părinții mei au divorțat.
Articolul de față face parte dintr-un ciclu de lecții despre hidraulică pe care vreau să le pun la îndemâna cititorului de limba română.