agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1672 .



Fotografia
proză [ ]
În memoria Părintelui Arsenie Papacioc

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2011-07-23  |     | 



Sunt puține amintiri care m-au urmărit din perioada liceului. Printre ele se află și Fotografia. O priveam cum stătea așezată cuminte pe peretele dinspre răsărit, sub icoană, în camera colegei mele de bancă. Din prima clipă în care mi-au picat ochii pe ea, m-a fascinat. Într-un mod pe care nu mi-l pot explica nici acum. La vremea aceea – nici atât. Era o fotografie color, ceea ce, pe atunci, nu prea vedeai. Dar nu acesta era motivul fascinației. Cadrul era natural, undeva într-un câmp plin cu verdeață. O fetiță cu trăsături de păpușică stătea jos, având în față un coș cu fructe roșii (cireșe sau căpșuni). În spatele ei, la o oarecare distanță, un călugăr destul de în vârstă, parcă ieșit din timp, cu barba complet albă. Și cu o privire care-ți lua mințile. Dar ți le și punea la loc.
Am întrebat-o pe Ștefi „Cine-i acolo?”. Mi-a spus că fetița era ea, iar călugărul (căruia îi spunea „Tataie”) – fratele bunicului ei dinspre tată. Am primit explicația cu suspiciune. Nu pentru că n-aș fi avut încredere în ea; dar îmi era foarte greu să accept că acel călugăr era o persoană reală, cineva care trăia ca și noi (respira, vorbea, mânca); eu mi-l imaginam mai degrabă ca pe un sfânt, unul care a trăit demult (culmea e că nici măcar nu știam mare lucru despre sfinți la vremea aceea). Și nu înțelegeam ce căuta Ștefi lângă el. N-am mai adus vorba niciodată. Dar, ori de câte ori intram în camera aceea, aruncam priviri furișe spre fotografie, dinspre care simțeam izvorând puteri magnetice cărora nu mă puteam sustrage.
Fotografia aceea m-a urmărit în timp ca un semn de întrebare. O întrebare la care nici măcar nu mă oboseam să mai caut răspuns.

Au trecut anii. Peste 20. Viața desparte oameni și-i adună la loc. Aflasem, între timp, cine este călugărul din fotografie, îl ascultasem la televizor, pe internet, citisem interviurile, sorbindu-i vorbele cu nesaț. Dar mai ales îi urmăream, cu aceeași fascinație, privirea, când serioasă, când jucăușă, dar întotdeauna vie. Extrem de vie, de frumoasă și de odihnitoare. Nu-l văzusem „pe viu” niciodată. Dar îmi spuneam că trebuie. Însă nu mă grăbeam. Știam că are peste 90 de ani. Dar ce conta? La cât părea de tânăr, mi se părea că ar putea trăi o veșnicie.

Pe Ștefi am revăzut-o într-un moment nu tocmai fericit al vieții ei. Într-o noapte, m-a sunat. Și m-a rugat să mă duc până la ea, că are „o stare”. Nu obișnuiesc să ies noaptea din casă. Dar când un prieten te sună la ore neconvenționale să-ți spună că are o stare, nu mai ai timp de întrebări.
Când am intrat în casă, aceeași pe care o știam din vremea liceului, privirile mi s-au lovit de o mulțime de fotografii ale Părintelui. Uitând de ce m-am dus acolo, uitând până și de buna-cuviință, am început să-mi plimb pașii de la o fotografie la alta, exclamând: „Ce frumos e! Doamne, ce privire! Ah, ochii aceștia!” Ștefi m-a asigurat, râzând, că voi pleca de la ea cu una dintre fotografii. Am protestat, jenată, spunându-i că nu pot să accept, că acelea sunt amintiri de familie; eu, dacă vreau să-l văd, caut imagini pe Google, etc. Nu m-a luat în seamă și, la plecare, mi-a pus în brațe una dintre fotografiile înrămate. Am luat-o bucuroasă și, în miez de noapte, i-am căutat un loc în casă, care să i se potrivească. După ce am mutat fotografia în câteva locuri, am pus-o, în cele din urmă, pe un raft de unde mă privește când intru în sufragerie. Cum, de multe ori, n-am pe cine saluta când intru în casă, obișnuiam să „conversez” cu Părintele: „Sărut mâna, Părinte! How are you today? I’m fine, thank you! M-a supărat cutare, am țipat la pisică, am mâncat vreo doi oameni. Știu, știu. Am greșit. Promit ca mâine să mănânc numai unul.” Și, căutându-i privirea, mă așteptam să-mi facă cu ochiul, adăugând: „Ai grijă, dragă, că inima omului nu-i ficat!”

Ieri, când am intrat în casă, cu sufletul tulburat de vestea plecării sale la Domnul, mă întrebam fără noimă: Atât rămâne dintr-un om? O fotografie? Am căutat răspunsul în frumoasa-i privire și mi-am amintit vorbele sale: „O! Dac-ați ști ce mare e omul! Omul e creația Lui Dumnezeu!”

Fotografia. Fotografia nu e decât nevoia noastră de reprezentare materială a ceea ce, de fapt, nu poate fi reprezentat. Mesajul pe care ea ți-l transmite răzbește dincolo de zidul vizualului, dincolo de palpabil, de descriptibil. Pentru că mesajul acela nu se adresează unuia din cele cinci simțuri cu care suntem înzestrați, ci omului însuși.

Nu, eu nu purtasem zeci de ani în bagajul sufletesc o imagine, ci ceea ce se afla dincolo de ea. Și dacă o fotografie o poți pierde, dacă o imagine se poate estompa în memorie, niciodată nu vei pierde din suflet un om.
Rămâne pentru mine, totuși, un semn de întrebare: cum poți iubi un om pe care nu l-ai întâlnit niciodată? Și cum, oare, l-ai fi putut iubi, dacă l-ai mai fi și întâlnit?


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!