agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-08-25 | |
Dragă domnule S
Cerul se întunecă de ploaie. Dincolo de ferestre, risipite ici-colo sunt căpițe cu fân, case, măslini, șoseaua și-n completare, ca într-un tablou copilăresc, pentru un spațiu rămas fără sens, marea. O gâză mare, albastră se învârte derutată în cerc, pierzându-se apoi spre înalt, acolo de unde vine tăcerea. Un fel de agitație dureroasă mă ține captivă aici, privind spre nicăieri. Poate cauza să fie felul bizar în care ai găsit de cuviință să-mi răspunzi, poate tot trecutul de care am avut impresia că mă pot considera eliberată, să fi năvălit gălăgios, nu știu, m-am închis în spatele geamurilor și-mi mușc buzele. De ce mă vrei confuză și-mi încurajezi incertitudinea? De ce dacă vrei să uiți, ai mai răspuns și dacă ai răspuns de ce te joci cu mine? Îmi spun după fiecare bătaie de ceas că mă voi ridica și voi fugi. Voi șterge praful, voi aspira, mă voi duce la Marisa... Ea îmi va spune că am acea privire clară-verde, ne vom așeza pe canapeaua din salon și-mi va povesti despre mama ei și frica de tunete, despre bisericile dărâmate, crizele de gelozie față de blândul Graziano care încă mai are forța să facă glume pe seama vietii. Îmi va lua mâinile într-ale ei și mă va certa cum mă ceartă de ceva vreme. Ce e cu mâinile tale, sunt aspre, ți-am spus să porți mănuși când faci curățenie, trebuie să fie îngrijite mereu, privește, sunt ruinate, cum poți da mâna cu un bărbat așa, Dar eu nu dau mâna cu nimeni, i-aș spune, iar ea s-ar încrunta, Cum nu, doar nu s-a sfârșit, ești tânără, Davide e un băiat bun, familia lui e bine închegată, mai jos de noi stă maică-sa, soră-sa e măritată cu...Cine e Davide, Marisa? aș întreba-o, așa cum am întrebat-o de zeci de ori. Cine e acest Davide? Dar nu mi-a răspuns niciodată. Le privesc, dorindu-mi parcă să văd ceva care să-mi redea siguranța, am mîini frumoase d-le S, degetele mi s-au subțiat mult, unghiile îmi sunt îngrijite și palmele, deși muncesc mult ,sunt cu mult mai fine decât erau odată. Ar trebui să fug acum, dar simt că nu mă pot rupe de acest moment, picioarele mi s-au lipit de podea, propriul trup mi-e străin, de parcă aș fi doar suflet. Cine va putea percepe asemeni mie aerul înfundat al după-amiezii,strălucirea hipnotică a paginilor așezate între mine și lume, starea de apăsare, de uimire continuă, întrebările năvălind șuvoi, buimăcindu-mi creierul. Cine ar putea vedea cu ochii minții mele iarba zdrențuită de foarfec, petele pleșuve întinzându-se asemeni unei boli,cine ar percepe la fel un colț de cer prins între dealuri, acolo unde soarele apunea iarna și ar putea simți atâta abandonare câtă simțeam eu lipită cu spatele de peretele casei, luptând între această dorință de a fugi și perspectiva de a rămâne pentru a consemna zilnic o nouă înfrângere? Erau seri liniștite, când mă așezam și scriam, veioza împrăștia acea lumină portocalie, cu insistență asupra unui colț de cameră, unde pe perete, stătea ușor strâmb, un pastel. Așa cred, nu-mi mai amintesc nici eu, doar culorile. Era verde, galben, puțin maro și cred albastru. Un fel de luminiș dintr-o pădure iluzorie. Mă simțeam ciudat, focul ardea, Vasile torcea zbătându-se în somn, de afară nu venea nici o lumină. Doar viscolul și senzația că pot învinge teama pe care o simțeam crescându-mi ca o moarte în stomac, zi după zi. După trei- patru nopți de insomnii recurgeam la somnifere, până să adorm însă, panica se întindea asemeni unei umbre pe pereți, scotea sunete bizare, mergea cu pași tîrșăiți prin podul casei. O simțeam și-n somn, sub forma unei adunături grotești de voci, care cel mai des mă ironizau, reproducând pasaje întregi din îndoielile mele. Scopul. Orice faptă, orice gest cât de insignifiant ar fi, are un scop mai mult sau mai puțin determinat. Eu nu aveam nici unul. Eu nu aveam decât credință. Cîtă tristețe simt, pentru că dacă mă caut, dragă d-l S, cu toate câte s-au întîmplat, fapte mărunte, nesemnificative sau evenimente marcabile, credința mea e încă vie. Iar eu mă simt doar o gazdă neputincioasă și fragilă care o va purta până la capăt. La un capăt. Tu nu poți înțelege, tu nu ai simțit în vocea mea vreo undă de îndoială, râsul meu era copilăresc, trupul meu era proaspăt, mintea alerga bezmetică de la un amănunt la altul, tu nu poți cuprinde în închipuirea dumitale, proporțiile disperării spre care mă îndreptam. Și nu doar a acelui adevăr care te includea sau mai bine spus te excludea și pe tine, ci rezonanței care-i urma, acel efect de iradiere al cărui punct de răsfrângere, de finalitate, se dezvăluia asemeni ceții. Fără consistență, fără formă. Doar ideal. Probabil nici nu te-ar fi interesat, ar fi fost pentru tine doar un exces de ardere interioară, trăiri puerile de femeie. Țin minte spre exemplu cum ai spus, esti tare cuminte azi… Stăteam cu mîinile in poală, cu fața spre geam. Ceva mă zgândăra, poate felul cum spusesem că rapița e bună pentru combustibil, nu stiu, căutam așa cum mi se întâmpla cînd te simțeam străin, o soluție de disociere. Ai spus că trebuie să pleci. E posibil să ne fi despărțit într-adevăr în acea zi sau poate când m-ai sunat să-mi povestești despre expoziții de artă, zăpadă, străzi exagerat de largi și multă curățenie, despre clasele sociale și drepturile inalienabile ale favoriților destinului, iar eu, cu ochii la un boboc de crin roșu, despre care-ți spuneam, deviind subiectul, că a înflorit în acea dimineață, m-am trezit tremurînd de o furie cumplită, dorindu-mi să dărâm casa și să te las. Perspectiva civilizației după atâta timp în care viața pentru mine se reducea la dimensiuni minuscule, se putea compara cu o plecare neașteptată spre lună. Adică imposibilă... M-a derutat complet revelația acelui moment. Era Paștele, am urcat dealul într-un întuneric deplin, la biserică era doar nebuna satului și eu. M-am speriat întîi de glasul ei, apoi o ascultam cum se jeluiește blînd, înșiruind cuvinte. Priveam spre sat, se vedeau doar luminițele palide ale caselor. Printre ierburile cimitirului o broască scotea sunete ascuțite, iar eu mi-am amintit atunci de ziua când mama mă trimisese după fragi. O zi la apus, același strigăt sugrumat, fuga cu inima bătînd nebunește, borcanul cu cei cîțiva fragi scăpat în groapa cu lut, acolo unde tata îl îngopase pe Tache, motanul meu alb, apoi explicația mamei, vocea ei stoarsă de chinurile bolii. Era doar o biată broască prinsă de șerpi, tare bleagă ești! Of d-le S în acest moment aș vrea să am puterea să suprim definitiv această senzația de greutate insuportabilă care mă apasă... Luminile caselor nu s-au stins în acea noapte. Eram atât de buimacă, atât de convinsă că și dacă aș striga până aș muri, nimeni nu ar interveni să mă salveze, încât, așa cum tremuram pe banca umedă de lemn, înconjurată de morminte și de viața de deasupra lor, m-am întrebat, de ce să mă fi vrut tu așa? de ce să mă fi vrut și cum să te poată atrage atâta nemernicie câtă trăisem eu în tot acel timp? Astfel perspectiva s-a trasat atât de bine conturată, încît nu a mai putut exista nici o posibilitate ca acea parte visătoare din mine să-i poată supraviețui. În acea noapte sufletul meu, înmuiat de cîntecele simple ale acelor țărani, a simțit dimensiunea certă a erorii. E posibil ca aceea să fi fost clipa. Clipa în care privindu-mă, să văd o femeie-copil cu ochii mari, cu inima prea vie, cu unghiile rupte și cu părul lăsat să crească rebel, o femeie străină de mine, care implora o scăpare. E posibil să fi simțit atunci că de fapt e o inimaginabilă iluzie toată acea zbatere și totul se rezuma la un singur cuvînt. Demnitate. Îmi pierdusem demnitatea. Cum aș fi putut repara așadar ceva din ceea ce fusesem și de ce am ales acea cale, de ce nu ți-am spus, de ce nu te-am oprit, de ce am acceptat un rol de femeie vulnerabilă? Poate pentru că am știut că altfel te-ai fi simțit în nesiguranță, poate pentru a-ți vărsa din preaplinul meu senzația de iradiere de lumină nu știu, nu știu . Cum să fi evaluat sufletul tău drept unul plin și să descopăr că tu ești, pur și simplu, amnezic? Toate sunt moarte, sunt de nevorbit acum. Și nici strîngere de inimă nu voi mai avea, știind că praful și probabil alte elemente ale trecutului rod până și imaginea rămasă în memorie a celor care sunt acolo. Acolo e departe și e dureros, acolo se adună boli cronice și vise despre sfere formate din pătrate perfecte, mâini invizibile care sigilează marginile să nu apară gândacii sau păianjenii, să nu sape cârtițele în podeaua roasă de carii și de șoareci. Acolo a fost, e penumbră acum, și pun pariu pe ce vrei că deși am dat cu var, iar tu ai înnoit cu mobilier și cu veioza aceea care răspândea lumină caldă, pun pariu că miroase încă a formol, sunt sigură de asta, așa cum ți-am spus când tu râdeai, iar eu era să cad de pe marginea gardului, că sunt asemeni unei lupoaice. Eram furioasă că nu te-ai diferențiat cu nimic de alții care poate totuși ar fi avut mai multă forță, mai multă bărbăție decât ai dovedit tu că ai, deși spuneai mereu că putem trăi in virtutea principiilor eram furioasă pe tine așa cum și pe mine, cea care am consimțit decăderea mea ca om, la acel nivel de percepție în care puteam socoti boemă o dimineață în care mi-am găsit câinele otrăvit, cu limba umflată, țeapăn și incapabil să-mi dezvăluie ce suflet a putut face o așa faptă, când mâinile mi-erau pline de așchii și ochii de cearcăne, când femeile mai tinere din sat mă ocoleau, privindu-mă cu ură, când casa de lângă mine ardea ca un jertfelnic adus unei veri care va rămâne înfiptă în memoria mea și un nemernic de polițai îmi cerea numărul de telefon, povestindu-mi cum el nu mai are nici o treabă cu nevastă-sa, deși familia e familie, deși au doi copii, dintre care unul de șase luni. Mă voi lovi mereu de acele imagini. Atât de singură și disperată cum eram atunci, nu am mai fost niciodată. Și tu? Tu ... Din cauza apelor se duceau sicriele cu boi, dându-mi impresia că am ajuns în iad. Îmi astupam urechile să nu mai aud hăis-cea, scrâșnetul roților, vaietele lor și clopotele punctând necruțător încă o înmormîntare...Acesta era adevărul. Se dusese tot, trebuia sa plec. Plătisem destul pentru un puf de păpădie și vântul mi-l putea sufla oricînd. Poate era frumos să-ți fi rămas în minte doar ultima mea plecare, gara , trenul, bărbătescul rămas bun, după ce te-am privit ca pe ceva deja pierdut, în timp ce tu mușcai cu poftă dintr-un sandwich. Te simțeam nervos și-mi închipuiam că nervozitatea ta are legătură cu minutele de așteptare care întârziau plecarea mea, eram în acea duminică atît de calmă, încât văzându-te cum te agiți îmi venea să rîd. Era probabil un fel de inconștiență, o modalitate de autoapărare sau poate aveam totuși o speranță, cine știe. Apoi a venit trenul, ai urcat, cineva voia să treacă, eu m-am lipit un timp scurt de tine să-i fac loc, tu mi-ai cuprins mijlocul fără să mă privești, nu, nu ne-am privit, însă în acel gest firesc, s-a concentrat parcă toată viața trăită. Desprinzându-mă după cîteva clipe, am simțit că mă despart cu adevărat de tine. Sau cine știe în multitudinea de despărțiri, care a fost cea definitorie... Soarele a alunecat ca-ntr-un hău după munte, printre fascicole de lumină încă puternice, norii trec spre răsărit în pîlcuri mici. Pare un fel de joc, norii se învârt agățați în raze, mai lipsește o muzică adecvată și e carnaval pe cer. Îmi spun, cuprinsă de această euforie a distanței care s-a așezat între noi, că pot uita tot. Spun doar că sunt moarte toate cele care m-au făcut să sufăr, despre morți numai de bine, iar din trecut numai amintirile frumoase. Îmi vei permite astfel să-mi cer iertare pentru patima cuvintelor mele, știi bine că sunt înainte de toate o victimă a impulsurilor, iar punctarea atât de telegrafică a zilelor tale fără să mai țin cont de distanța dintre cele două scrisori, m-au tulburat oarecum, determinându-mă să emit aceste infime particule de nimic, pentru că altfel ce nume le putem da sentimentelor trecute? Acum, odată ce ele sunt consemnate dincolo de spațiul minții mele, mă simt ca și cum aș fi alergat prea mult. Voi încheia aici prin urmare. Eu merg înainte, mereu am mers, nu m-am oprit deloc, cine știe dacă aici, în această casă, să fie capătul drumului. Îți voi povesti despre asta, cu altă ocazie precum și despre lumea de jos, din oraș. Sau despre ce se va impune, cine știe, fiecare clipă ne schimbă. cu mult drag M P. S. O mică problemă mă frămîntă, deși trebuie să am mereu grijă, se poate ca mica mea problemă, odată scrisă, să devină definitorie. Am citit că ai vrea să vii aici. Nu știu dacă este o idee bună și nu-ți pot spune de ce, trag speranță că-ți vei reveni și vei ști singur. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate