agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-09-26 | |
Mihai m-a primit cu bucurie în casa lui. De fapt stătea în chirie într-o garsonieră destul de spațioasă. Patruzecișipatru de metri pătrați. Dormeam pe jos, gazda își luase mobila cînd se mutase în casa nouă. Doar în bucătărie lăsase o masă, două scaune și un corp suspendat. Mai era cămara, cîteva rafturi încropite de Mihai pe care ne strîngeam borcanele cu tot felul de rămășițe. Vreo patru luni am trăit astfel, din salariul lui de mizerie și din cele aduse de el de la țară. Deși ieșeam zilnic, nimic nu se lipea de mine. Am lucrat cîteva săptămîni pe un șantier spre exasperarea unui inginer simpatic și destul de tolerant. Pînă a zis destul. M-a plătit pe toată luna numai să plec, numai să tac. Știam să mă tîngui pînă storceam lacrimi celei mai împietrite inimi. Dar totul avea un sfîrșit. Am luat banii, destul de mulțumit, m-am îndreptat pentru ultima oară de la șantier spre garsonieră. M-am oprit la un magazin și am cumpărat cinci sticle de votcă și un bax de bere la doi litri. Apoi m-am urcat în primul taxi, dînd vina pe greutatea bagajelor. Mihai a rămas surprins, era prima dată cînd aduceam ceva. I-am întins restul banilor. „Sînt pentru chirie”, am zis.
Băutura s-a terminat în cîteva zile. Mai era o damigeană de țuică, pe jumătate, din aceea pe care o gustasem pe tren. Acum îmi părea oribilă, întreg corpul îmi părea îmbibat cu alcool. -Hai să lăsam naibii băutura asta, i-am propus. Nu mai avem bani de chirie și nici de mîncare. -Tu vorbești? Te țin aici de pomană, nu ai produs încă nimic. Pînă cînd? -Îți promit să mă revanșez. Cu siguranță o să mă revanșez. Cu vîrf și îndesat. O să-mi găsesc de lucru sau o să jefuiesc o bancă. Sau o să răpesc copilul unui bogătaș. Eram revoltat, în sinea mea știam că vorbesc prostii. Așteptam o veste de la una dintre editurile la care trimisesem manuscrisul romanului. „Neputința precum o ploaie de vară”, mi s-a părut un titlu inspirat. Acum nu mi se mai părea astfel. A trecut mai mult de un an de cînd l-am trimis spre analiză și publicare. Încă mai speram. Poate zace pe undeva, prin sertar, poate un critic entuziasmat nu a reușit să-i facă o cronică pe măsură, poate editurile sînt prea încărcate și scot cărțile în ordine cronologică. Romanul meu stă deja de un an, cu siguranță urmează să fie editat anul acesta. Nimănui nu destăinuisem secretul acesta, speranța că voi deveni un scriitor cunoscut, mi-ar fi rîs cu siguranță în nas, m-ar fi umilit. Chiar și mama îmi reproșa timpul pierdut pentru punerea unor imbecilități pe hîrtie. Chiar așa le numea, im-be-ci-li-tăți! -Da, cu siguranță voi răpi copilul unui bogătaș! Și am ieșit pe ușă să mă reculeg. Dădeam să coborîm cînd tren cînd m-a întrebat cum mă cheamă. -Ioan, i-am răspuns. -Ioan și mai cum? -Ioan și atît. A tăcut cîteva clipe, apoi m-a întrebat: -Și de unde ești de loc? -Acum sînt de aici, din Bistrița. -O.K. Îți voi zice Ioan Bistrițeanul. Niciodată nu mi-a mai pus astfel de întrebări. Îmi respecta intimitatea, poate din cauză că era și el astfel. Un introvertit. L-am ajutat să coboare bagajele și ne-am așezat pe prima bancă. Atunci mi-a propus să stau la el. Am recunoscut că sînt un fugar, că nu am un căpătîi, dar i-am inspirat încredere. Mai degrabă milă și liniștire, citise cu siguranță temerile ce le purtam în suflet. Eram un măr cu coaja lucioasă însă plin de viermi. Și el îi putea auzi cum mănîncă din mine, cum scotocesc tot mai adînc în măruntaiele-mi putrede. L-am urmat precum un maidanez fericit pentru o bucățică de carne, sau pentru o mîngîiere. Garsoniera mi s-a părut palat, plapuma aruncată pe jos, cea mai confortabilă canapea. M-am simțit norocos. Grăsanul lucra la primărie, tot felul de treburi mărunte. Zicea că vara udă florile din parcuri, repară bordurile distruse din cine știe ce pricină, curăță copacii ornamentali de pe marginea bulevardelor. Iarna îndepărta zăpada de pe străzi și arunca sare și nisip să nu alunece mașinile. Era mulțumit de cît cîștiga. Îi plăcea să se laude că are tot ce îi trebuie. Cînd lua chenzina plătea tot. Chiria, gazul, curentul, întreținerea. Avea și un televizor color, așezat pe perchet, și o antenă cumpărată din piață, de la ruși. O rotea toată ziua prin casă să prindă un post sau altul. „O să-mi iau un amplificator” zicea, o să fur semnal de la vecinii cu cablu și o să se vadă mai bine decît la ei. Niciodată nu am fost să văd unde lucrează. Nu eram curios, îl credeam. Rar bătea cineva la ușă. Uneori poștașul aducea cîte o factură, alteori femeia de serviciu să ceară o găleată de apă. Cunoșteam bătăile acelea, temătoare, rugătoare, parcă doreau să cerșească puțin din timpul nostru fără a dori cu adevărat ca ușa să se deschidă. Mihai tresări. Trei bătăi puternice în ușă. Se ridică cu oarece greutate și se îndreptă nedumerit spre ușă. -Deschide, poliția! Vocea aceea era un cuțit înfipt în urechile noastre. Mihai a deschis. -Domnul Mureșan e aici? Un polițist cu grade sclipitoare pe umeri, cam la un metru nouăzeci, avea în mînă un carnețel și un pix. Mă făcusem mic, m-aș fi băgat sub pat, sau chiar sub parchet. Eu eram. Grăsanul amuți cîteva momente, apoi zise: - Nu cred că persoana pe care o căutați este aici. Mă numesc Mihai, Mihai Cotescu. -Știm asta, dar am informații că ar locui aici, împreună cu dumneata, un anumit domn Mureșan. Mureșan Liviu. M-am ridicat alene și m-am apropiat de intrarea spre hol. De unde, stătea polițistul nu ar fi putut să mă vadă. Însă nu doream să-i creez probleme binefăcătorului meu. -Eu sînt, domnule polițist. -Plutonier Tudoran, se prezentă. Cred că am făcut ochi mari, poate tremuram, cu siguranță eram roșu ca racul. Mi-a zîmbit. -Te căutăm de ceva vreme. Mama ta a apelat la poliție. Ești cel mai curios caz de dispariție la care am participat pînă acum. Vuiește întreaga presă, un serial de televiziune, pariuri și altele. Te-am căutat prin păduri, canale, pe la stînele de oi și chiar prin bordeluri. Unii ziceau că ți-ai tăiat venele precum în roman. Și tu te ascunzi aici, bine-mersi. Mare figură ești, omule! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate