1



Marea își izbea cu furie valurile de stâncile falezei, unde se spărgeau în stropi mici, ca mai apoi să se reîntoarcă în vâltoarea undelor ei albastre în care Soarele își scălda razele făcând stropii să strălucească în mii de culori. Undeva în depărtare se auzi sirena unui vapor ce își făcea cunoscută intenția de a intra în port. Vântul sufla rece cu un vâjâit înfiorător.
Marea, acea Mare veșnic aceiași și totuși atât de schimbătoare se întindea ca un covor creț la picioarele tinerei Andreea Neagu ce părea să fie absentă la toate aceste detalii. Oare ce privește? Marea? Poate, viitorul? Sau, poate, amintirile? De fapt omul începe, prin a fi un sistem anarhic de speranțe și sfârșește prin a fi un sistem organizat de amintiri.
La om, singura ființă capabilă să evoce trecutul ca atare, memoria apare nu atât ca o facultate, cât ca o arhitectură complexă de funcții, care nu apar disociate decât în anumite cazuri patologice. Astfel, Jean Delay, în „Disoluțiile memoriei”, distinge trei tipuri de memorie. Memoria senzorio-motorie, pur mecanică, este guvernată numai de legea obișnuinței (ea este cea care comandă conduita noastră corporală). Memoria „autistică” (proprie mie însumi) asigură conservarea intimă și restituirea spontană a amintirilor noastre în mod afectiv și după o logică a inconștientului. Numai al treilea tip de memorie, „memoria socială” reconstituie amintirile noastre în modul logic și rațional cerut de socializarea gândirii. Memoria desăvârșită, care este uniunea ierarhizată a celor trei funcții, cuprinde, potrivit aceluiaș autor, relația cu celălalt ca interlocutor, real sau fictiv, al gândurilor noastre.
Memoria, în calitatea ei de capacitate de a convoca trecutul și de a ne face să ne plimbăm liberi prin el, este o conduită semnificativă și selectivă care angajează responsabilitatea socială a subiectului. Amintirile noastre nu sunt stocate precum obiecte materiale într-un cufăr sau un sertar; ele sunt fixate, organizate și datate în funcție de cadrele familiale sau sociale în care nu putem decât să ne înscriem. Amintirea este gândire, iar redarea sa, fidelă sau fantezistă, este opera funcției imaginative.
Reconstituirea conștientă, mai mult sau mai puțin voluntară, a unui trecut definitiv absent, constituie un efort al memoriei. Această activitate absolut selectivă implică îndepărtarea permanentă a ceea ce este neînsemnat sau inutil: uitarea este o funcție pozitivă și un aspect esențial al memoriei, și nu o limită sau o slăbiciune, așa cum s-ar putea crede.
Dar Andreea nu putea uita chiar dacă și-ar fi dorit să uite, răul ce-l întâmpinase în ultimul timp. Își amintea perfect toate slăbiciunile în care căzuse. Slăbiciuni pe care numai dragostea te putea face să nu le descoperi. Fusese atunci ca și cum ar fi trăit într-o lume închisă ermetic, arătându-l întotdeauna pe Mihai alături.
Amintiri dureroase i se scurgeau ca valurile Mării ce se retrăgeu de pe faleză parcă sărind din stâncă-n stâncă. Stătea pe mal și privea în unda limpede încercând să le deslușească imaginea ca-n luciul unei oglinzi. Unele fugeau, tulburate, destrămându-se în spuma câte unui val. Se străduia să le adune împreunându-le ca cioburile unui pahar, dar totul era zadarnic, de neîmplinit; altele, statornice, ce îi chema ochiul către ele o făcea să trăiască aevea clipe de mult trecute, unele frumoase, pline de bucurii, de nostalgie și încântare, altele, dimpotrivă încărcate de suferință și durere, iar acestea din urmă erau cele mai multe și mai statornice.
Avuse atunci acel moment de slăbiciune din cauza căruia pierduse totul. Fusese sclava iubirii desăvârșite, și ajunse un cadavru viu ce se lupta cu viața și cu moartea. Dorea să trăiască. Dorea să ofere un viitor copilului ei. “Cât mi-am dorit iubire și cât de mult o disprețuiesc acum! Nu pe iubitul meu îl urăsc, ci sentimentul de a iubi, căci acesta este cel ce m-a distrus. Oh, Doamne!”












2



Visase o iubire sinceră și veșnică. Una dintre acele iubiri care îi face pe oameni să vibreze; una dintre acele iubiri care îi leagă pe îndrăgostiți pe vecie, ajungându-se chiar la suicid, dacă ar fi fost nevoie.
Pescărușii care se lăsau cu repeziciune în apa Mării pentru a-și lua prada și la fel de repede se îndepărtau țipând, o făcură pe tânără să privească înspre ei și atunci, văzu în aceștia pe cei ce, la fel ca și ei, mușcaseră fără milă din inima ei, ca după o vreme să se îndepărteze pentru a-și savura plăcerea de a o vedea suferind.
”Am crezut în iubire și m-am înșelat. Am crezut în cel mai sfânt sentiment de pe pământ și am ajuns acum de râsul lumii. O persoană cu mândria frântă și fără nici un sprijin. Culmea este că nu-l pot urî pe cel ce m-a distrus.” Inima ei era prea plină de iubire pentru a mai încăpea și ură. Așa era ea. Ar fi trebuit probabil să se nască în altă epocă în care astfel de femei erau privite ca adevărate eroine ale amorului. Plângea. Dar nu plângea după dragoste, căci pe aceasta o simțea încă în inima ei. Dragostea nu o pierduse niciodată. Plângea după fericirea pierdută, după visul deșert, după un trecut ce i-ar fi putut schimba viitorul și, dacă ar fi judecat atunci cu mintea și nu cu inima, ar fi fost acum în altă postură.
În raport cu viitorul sau prezentul, trecutul, prin caracterul său ireversibil, face referință mai întâi la o anumită pasivitate sau neputință. Nu numai că pare imposibil să acționăm asupra lui, dar el ne și apasă. Trecutul determină prezentul și viitorul.
Fiind angajați, plasați în momentele unui timp care nu încetează să treacă, noi nu suntem, noi existăm, adică, introducem, prin conștiința noastră, neant în tot ceea ce ne este prezent. De exemplu, obiectul căruia mă opun nu este eu; trecutul meu (și „eul” meu trecut) nu mai este, și deci, în realitate, nu este și el nu poate fi decât sub forma amintirii. Mereu liberă, conștiința angajată în temporalitate, nu se poate nici sprijini pe trecutul său, nici elibera de el: noi putem formula proiectul de a fi ceea ce vrem să fim numai în viitor
Pierduse totul, dar nu și rodul dragostei lor pe care îl ducea în pântece de opt luni. La acest gând, tânăra zâmbi, iar pe chip îi apăru o umbră de fericire și încredere.
Iubea acest urmaș al celui pe care l-a iubit și încă îl mai iubea în ciuda tuturor necazurilor pe care i le pricinuise această iubire. Dorea ca toată dragostea ce o simțea față de Mihai, s-o reverse însutit asupra acestui rod al iubirii lor, al cărei prezență o simțea în pântecele său. Își lipi palma de pântece și privi zâmbind drăgăstos spre el de parcă ar fi vrut să străpungă pielea și carnea pentru a vedea chipul micuț a copilului ei.
Îi era atât de vie amintirea în care acest copil se concepu , încât o putea descrie cu amănuntul fără prea mari probleme. Își amintea acea zi în care merse împreună cu Mihai în acea cameră de hotel, mică și întunecată, cu un singur pat și o noptieră ambele de pe vremea bunicii; își amintea chiar și mirosul închis, de vechi și mucegai ce o lovi în față încă de la intrare, dar atunci un-i păsă. Era îndrăgostită și dragostea mirosea a trandafiri proaspăt culeși. Nu-i păsa de nimic. Se dorea iubită, atinsă, mângâiată.Trupul lui gol i se păru atunci irezistibil și chiar și acum când și-l amintea nu i se părea mai puțin frumos. Se întreba de multe ori de ce nu-l putea urî pe Mihai după toate ce-i făcuse. Își amintea cu plăcere acele momente în care se iubeau. Păstra despre el o amintire tainică, de neuitat. Imaginea acelui trup despuiat, bine făcut, stăruia și acum în mintea ei. Simțea chiar și fiorii cei trecuseră prin trup în momentul când se iubiră pentru prima dată în cabana părinților lui din Mănăstirea Humorului, o comună din județul Suceava la vreo cinci kilometri de Gura Humorului. În timp ce gerul Crăciunului crăpau pietrele ei erau transpirați fericiți și satisfăcuți.
Își amintea perfect ziua aceia în care se porniră din Iași cu trenul pe la ora patru după amiază. Își amintea cum o mințise pe mama ei că va petrece Crăciunul la prietena ei Angelica în complicitate cu aceasta, ca seara pe la opt să străbată cu un taxi drumul forestier de pe Larga și pe o ninsoare ca-n povești cu fulgi mari ce luceau la lumina farurilor să se oprească în fața unei cabane măiestruase acoperită cu un strat gros de zăpadă, cu turnulețe și balcoane din lemn de brad frumos lăcuit. Curtea nu era curățită și atunci, sprijinită de brațul lui Mihai străbătură aleea împiedicându-se în zăpadă. Era cu adevărat fericită. Chipul și nu numai, întreaga ei ființă strălucea sub privira lui Mihai și acest lucru, tânărul îl opservă căci o sărutase tandru pe gură, ca în secunda următoare să o aducă la realitate cu un bulgăr de zăpadă băgat în sân. Simțise zăpada topită cum i se prelinge printre sâni și țipă scurt. Se aplecă și luă o mână de zăpadă pe care i-o aruncă lui Mihai în față. De aici, chiar înainte de a descuia ușa și a intra în casă se iscă o frumoasă bătaie cu zăpadă ca între doi îndrăgostiți ce ea credea că erau și el încerca să dea această impresie. Dar el nu o iubea pe ea, Andreea Neagu ci pe Angelica. La vremea aceia, ea nu avea de unde să știe și acest lucru o costă. Râdeau fericiți așa cum puteau fi doi îndrăgostiți când nu le pasă de nimic și nu văd altceva decât unul pe celălalt.
Când intrară înăuntru, erau înghețați și plini de zăpadă. Mihai aduse lemne și aprinse focul în șemineul grandios din salon. La lumina becului, Andreea cercetă camera. O cameră mare pe pereții căruia atârnau câteva trofee de cerb și un cap de mistreț. În fața unei canapele din lemn masiv și piele se afla o blană mare de urs brun. Toate acestea amintea de pasiunea vânătorească a tatălui lui Mihai, profesorul Aurel Baciu. Se aplecă și atinse blana reținut, cu teamă gândinduse la fiara ce o purtase.
- E frumoasă, nu? Spuse Mihai trecându-și brațul pe după mijlocul tinerei.
- Îhî.
În cameră începu să se simtă căldura, sau poate prezența lui Mihai o făcu pe Andreea să-și scoată haina și s-o așeze frumos pe un cuier din lemn al cărui agățătoare erau din fildeș de mistreț, o altă dovadă că acea casă era a unui vânător
Acest vânător, în a cărui casă se afla Andreea , nu era numai tatăl lui Mihai ci și profesorul Andreei de matematică. Tânăra și-l amintea pe acest bărbat înalt, cu părul negru dar cărunt pe la urechi, mai tot timpul serios ce-ți inspira teamă. Atunci când intra în clasă, după un salut ferm, pune catlogul pe catedră și, fără să se așeze pe scaun – niciodată nu o făcea, de aceea Andreea își imagina piciorele lui ca fiind păroase și pline de varice – întreba cu vocea lui fermă și sonoră cine nu și-a făcut tema acasă. Cu domnul Baciu nu era de glumit. Dacă nu vroiai un unu la matematică, trebuia să recunoști. Cei care nu-și făcuseră tema și recunoșteau, erau iertați, dar numai dacă rezolvau exercițiile la tablă, dacă nu erau notați cu un patru. Preda totuși lecția foarte răbdător și răspunzând binevoitor la toate întrebările puse de elevi. Cu toate acestea, seriozitatea lui impunea elevilor teamă și respect.
Despre profesorul Aurel Baciu, Mihai putu citi în jurnalul Andreei din prima zi de școală al clasei a IX-a:
1. 15 Septembrie, clasa a IX-a,
E prima zi de școală. Prima zi de liceu. Am intrat în clasă la început temătoare neștiind ce mă așteaptă, dar printre rîndurile de bănci am descoperit și figuri cunoscute, cum ar fi pe cea a lui Angelica Voicu, prietena mea cea mai bună din generală. Îmi făcu cu mâna și m-am dus să mă așez lângă ea. Prima oră am făcut-o cu diriginta. O femeie între două vârste, cu experiență. Este profesoară de geografie. Pare să fie de treabă și cred că mă voi înțelege bine cu ea. A doua oră, intră profesorul de matematic, un bărbat impunător și foarte serios. Ne privi pe toți cîteva secunde, apoi fără să se așeze începu să strige catalogul. Când a juns la mine, am sps „prezent” ridicându-mă în picioare. Mă privi câteva secunde cu ochii lui de culoarea cerului de parcă ar fi vrut să-mi imortalizeze chipul. Acest bărbat mă făcu să-mi treacă fiori reci prin tot corpul. Nu cred că voi putea fi vreodată liniștită la ora lui...
Acea noapte de Crăciun rămăsese în mintea ei pentru totdeauna. Făcuseră dragoste acolo pe pielea de urs. Chiar dacă pentru ea fusese pentru prima dată nici nu-și dădu bine seama acest lucru. Aproape că nu o duru deloc. Mihai o sărută tandru pe buze, o dezbrăcă fără să se grăbească sărtutându-i fiecare părticică a corpului dezgolită. Tânăra se simți minusculă sub corpul uriaș al tânărului. Se simțea dominată, iubită, protejată. Aici începu cu adevărat povestea ei de dragoste cu Mihai. Aici unde Mihai o făcu să se simtă femeie, să se simtă iubită. În acea noapte nimic nu mai conta pentru ea, nici măcar faptul că era săracă.
Pentru Andreea sărăcia era o obsesie. Îi era teamă ca colegii ei să știe în ce situașie se afla. Îi era teamă de insultele lor, de privirile lor disprețuitoare. În acea nopte trecu de la adolescență la stadiul de femeie. Un salt periculos, dar pentru ea, la acea vreme, necesar.
Ziua în care concepu copilul fuses contrră celei în care își oferi inocența. Era o zi de iulie, cu un soare ce strălucea puternic și la fel de puternic ardea. În acea zi, fără a se gândi la altceva decât la Mihai și la puținul timp ce urmau să-l mai ptreacă împreună înainte ca acesta să plece la facultate în București, se oferi întru totul cu trup și suflet fără a prevedea consecințele. Această iresponsabilitate și încredere ăn bărbatul de lângă ea o făcu să plătească scump.




















3



Dar cine era de fapt Andreea?
Andreea Neagu era o tânără blondă cu picioare lungi, interminabile, ochi de culoarea murei, buze senzuale și un nas puțin cârn dar bine prins în decor. Rămăsese orfană de tată încă de la o vârstă fragedă și locuia cu mama ei, Maria, o femeie pe care viața o transformă într-o persoană ursuză, legistă și foarte zgârcită. O consideră pe Andreea ca o povară și o piedică în calea fericirii ei. După un an de la moartea soțului ei, Mariei îi ceruse mâna un bărbat bogat, dar cu condiția ca aceasta să scape de copil. Cu toate că nu o iubea pe Andreea și nici nu o prea interesa de ea, Maria nu dorise să o dea la un orfelinat din respect pentru tatăl Andreei pe care îl iubise enorm. Maria era o femeie de neînțeles și alături de această femeie, Andreea își petrecuse întreaga copilărie, trăind la fiecare pas reproșul mamei sale că exista. Maria de la acel tânăr bogat nu mai avuse nici o altă legătură cu nimeni. Trăise o viață de castitate, dar cu o rușine enormă de ea însăși și de mizeria în care se învârtea. Această rușine i-o insuflă și Andreei fără a se gândi vreodată că aceasta nu era o rușine; că a fi sărac nu putea fi ceva rușinos și că copilul ar putea face din asta o opsesie ce o va urmări toată viața. Și chiar în această opsesie căzu Andreea.
Copilul Andreea nu ieși niciodată din cuvântul mamei și nici adolescentul Andreea. Chiar dacă la optsprezece ani își oferi trupul și sufletul lui Mihai nu se simțea vinovată. O făcuse din dragoste și simțea că dragostea cerea sacrificii.
Totul se petrecu în acea noapte de Crăciun când se oferi întru totul, cu trup și suflet lui Mihai. Când se trezi a doua zi, după o noapte istovitoare plină de plăceri noi, necunoscute până atunci de proaspăta femeie, se simțea fericită, împlinită. O fericire ce o simțea până în străfundul inimii. Îi venea să râdă, să țipe, chiar să plângă de atâta fericire ce i se părea prea mare pentru ea, atât de mare că avea impresia că nu-i încape în corpul ei micuț și firav. Îl privi pe Mihai ce dormea liniștit lîngă ea și se gândi dacă și el simțise această fericire.
Se ridică de pe pat expunându-și trupul gol, perfect în lumina razelor de soare ce se furișau printre zaluzelele ce acopereau geamul. Se oprise din ninsoare și chiar se însenină peste noapte. Acel soare îi dădu impresia unei zile de primăvară, o primăvară ce apăru în sufletul ei. La fel precum gerul, norii și ninsoarea din seara precedetă acopereau întregul peisaj, inima ei fusese acoperită de o întunecime, un îngheț total, dar acum la fel ca și această dimineață însorită, viața ei căpătase seninătate, culoare.
Mihai își ridică capul de pe pernă și o privi. Rămase mut de admirație în fața acelui corp afrodisiac perfect pentru el, ce se simți excitat. Se ridică ușor, fără ca Andreea să-l simtă și, înainte ca tânăra să apuce a-și lua vre-un articol de îmbrăcăminte pe ea, Mihai o îmbrățișă prinzândui în palme sânii mici în timp ce o sărută pe gât.
- Mihai! Suspină ea.
Dar el se făcu că nu o aude. Continuă să-i maseze sânii cu o mână, iar cu cealaltă îi umezii vaginul, masîndu-i ritmic clitorisul. Ea gemu arcuindu-se. Nu rezistară nici unul și nici celălalt prea mult. Tânărul o apăsă ușor cu palma de după cap aplecînd-o în față, și așa, în poziția mamei iedului, o penetră. Ea gemu. Un geamăt ce-l scoase și acum din gât, numai gândindu-se cât de învolburată fusese atunci, precum marea acum în zi de martie.




















4


„0, râsul! Râsul voluptății, voluptatea râsului: să râzi înseamnă să trăiești atât de profund.” Și întradevăr, toată fericirea, toată trăirea noastră o exprimăm prin râs. Acel rîs ce n-are nimic a face cu gluma. Acel râs ce pornește din însăși ființa noastră.
Andreea a experimentat acest fel de râs în trăirea sa, prin iubirea ei. Își amintea câtă fericire o cuprinse în ziua în care Mihai îi declarase dragoste. Cum tot drumul din parcul acela micuț din vecinătatea școlii și până acasă îi venea să râdă, să danseze să sară într-un picior ca atunci când era doar o fetiță și se bucura când i se întâmpla ceva frumos.
Total se întâmplase, sau mai bine spus, începuse într-o după-amiază, pe când Andreea se îndrepta spre poarta liceului la care învăța, Mihai îi tăie calea întrebând-o direct:
- Unde te grăbești, frumoaso?
În acel moment, Andreea, simți cum i se urcă sângele în obraji. Îndrăzneala lui o paraliză. Îl privi pe acela care o luase așa, pe nepregătite, incapabilă să-i răspundă la fel de repede precum îi fusese pusă întrebarea. Înghiți cu greu nodul ce i se puse în gât și îi răspunse puțin încurcată dorind să pară indiferentă: - Ca de obicei, spre casă.
În voce i se putea citi emoția, dar tânărul părea că nu observă.
- Te superi dacă te rețin un pic?
”Dacă vrea să-și bată joc de mine? Ar fi bine să-mi țin capul pe umeri și să fiu cât mai discretă posibil.”
- Dar puțin să fie! spuse ea sarcastric.
Mihai o apucă de mână și o trase ușor după el. Îndrăzneala lui o fascină pe tânără. Vru să-și retragă mâna, dar după un mic efort, renunță lăsându-se în voia lui. “Cât de frumoasă e! Ce păcat!” O privi cu coada ochiului și văzu nesiguranța fetei ce-i adumbrea chipul. “E un înger pe care încerc să-l seduc, ca mai apoi să-l las să cadă cu aripile frânte. Ce tâmpenie! Aș putea să mă îndrăgostesc de ea. Nu! Aș fi prea prost să mă uit doar la fizic!”
În tot acest timp, Andreea mergea tăcută alături de el privindu-l pe furiș. “Dacă am fost prea rea cu el?” își reproșă. “Dar nu. Nu trebuie să par așa de ușor de cucerit. Sunt femeie și am mândria mea. Îl iubesc, dar nu trebuie să-mi pird capul.”
Intrară într-un parc frumos străjuit de arbori ce umbreau cu frunzele lor aleile șerpuitoare. Mihai o trase într-un colț mai retras unde se opri brusc și i se postă în față prinzând-o cu brațele lui puternice și fără un cuvânt, o trase spre el sărutând-o apăsat pe gură. Acest gest o zăpăci de tot. Aproape că uită toate sistemele de precauție de mai înainte. Se simțea în al noulea cer. Împotriva voinței își petrecu mâinile în jurul gâtului lui. Nu știu nici cum ajunse în brațele lui. Cu figuran-ă că avea o bună practică. Își puse brațele în semn de protest pe pieptul lui, dar el nu o luă în seamă și se trezi cu capul pe umărul lui, în timp ce el o săruta apasta, într-un mod destul de expert. “Trebuie să mă opresc!” îi striga rațiunea, dar trupul ei, cuprins de dragostea ce îi clocotise de atât timp în inimă, toate se porniră împotriva rațiunii și câștigară. N-ar fi dorit să pară ca o fată ușoară înaintea lui, dar nnu avea putere să se împotrivească. Acel sărut îi ttrezise simțăminte noi, necunoscute până atunci. Limba lui începu să-i cerceteze cu pasiune gura făcând-o pe tânără să-și piardă orice gândire logică și să se abandoneze cu totul lui. Toată dragostea ei ascunsă până atunci, se revărsă prin acel sărut către tânăr, care încerca să-și arate toată pasiunea de care era în stare, tinerei femei.
Mihai îi dădu drumul din brațe și o privi țintă în ochii ei de un albastru marin, în care se putea citi deslușit fericirea care încă mai persista în urma impactului avut asupra ei acele clipe inedite. “Nu-i chiar așa de rău. O am la degetul cel mic.”
Andreea încă mai era zăpăcită și nu putea realiza ce se întâmplă. “E posibil să fie adevărat!?” Însă prezența și nu numai, vocea lui Mihai îi confirmă că totul era cât se poat de real.
- Te rog să mă ierți, Andreea!
Cuvintele au plutit în aer, apoi au căzut încet, lăsând tăcere în urma lor.
”Pentru ce? Pentru că mă făcuse să urc pe colinele pasiunii. Nu. Nu am nimic de iertat.” Dar totuși, în mintea ei, de fapt într-o părticică din mintea ei rămasă trează, se lăuda că-l făcuse pe acest bogătaș să-și ceară iertare de la o paria ca ea.
Sărutul lui Mihai fusese primul din viața ei. Atunci descoperise sărutul. Atunci află care era gustul sărutului lui. Simțise puterea unui astfel de act, efectele lui asupra întregii ei ființe. Era uimită, încântată, fascinată. Nu-și putea ascunde mirarea în fața acestor lucruri pe care nu le putea controla. Nu înțelegea ce anume îl determinase pe el să vină spre ea. De fapt ce mai conta acum?
- De mult timp am vrut să ajung aici, dar nu am avut curaj...
Mihai vorbea, dar ea nu-l mai asculta. Îl putea gusta în fiecare zi. Îi putea atinge buzele și să se uite îndeaproape la el, să analizeze fiecare bucățică din el, dacă voia.. nu mai era nevoie să-l studieze pe furiș fiindcă acum era lângă ea. Și ce bine că el o lăsa să facă toate astea!
Emoțiile puse din nou stăpânire pe ea și o lacrimă își făcu apariția în colțul ochilor pe care tânărul i-o culese cu degetu mare, apoi îi îndepărtâ o șuviță blondă ce-i cădea rebel, pe obraz. Era a lui. Mai că-și putea felicita dibăcia și chiar era sigur că, nu numai o bătălie, ci, întreg războiul îl câștigase și asta îl făcu să se cam umfle în pene, dar reuși să nu i se citească nimic pe chip.
- Îți dau dreptate să fi supărată pe mine. Nu voi mai îndrăzni niciodată, deși mi-a plăcut foarte mult.
Andreea sorbea fiecare cuvânt. Emoția amestecată cu fericirea era vizibilă pe fața tinerei. În acest timp, Mihai, îi urmărea fiecare zvâgnire a mușchilor ghicind că jocul a luat amploare, iar el va fi cel câștigat.
- Vreau să fi prietena mea, deși, probabil e o nebunie, spuse el aruncâd mai multă benzină pe focul ce ardea în inima fetei.
Cuvintele erau acolo. Dumnezeule… cuvintele erau acolo… și, dintr-odată, își simți trupul umplându-i-se parcă de lumină și muzică. Andreea deschise gura încercând să spună ceva, dar realiză că nu este în stare. Prea era străpunsă de emoție și de bucuria de nedescris ce o cuprinse. Ochii ei mari, scânteiau de fericire și acest lucru îi dete lui Mihai mai multă încredere, îndrăznind să ghicească care era răspunsul ei, așa că, îi puse un deget pe buze.
- Șșș! Nu trebuie să spui nimic deocamdată. Vreau să mă asculți până la capăt. Ceea ce vreau să te rog este ceva ce poate ți se va părea nedemn de iubirea noastră.
Se opri și o cercetă încă o dată pe Andreea dând impresia că-și caută cuvintele, ce de fapt nu era adevărat. Toată această pledoarie fusese bine pregătită din timp.
- După cum cred că și tu îți dai seama, sunt constrâns de împrejurări să te rog să ținem această relație secretă pentru un timp. Nu vreau ca cineva din invidie sau mai știu eu ce să se bage în dragostea noastră.
Cu toate că cuvintele lui Mihai cereau puțină chibzuință, Andreea, absorbită, ba mai mult, vrăjită de cel ce îi tulburase atăt timp somnul, se lăsă în vâltoarea pasiunii ei nebunești dând un răspuns ce deja se cunoaște.
Nu putea pierde această ocazie. Se temea că un refuz ar fi rănit orgoliul masculin a lui Mihai
Drumul spre casă fusese cel mai scurt din viața ei. Gândul la Mihai o făcu să uite de toți și de toate. Fericirea ei era una dintre acele fericiri pe care numai tinerii îndrăgostiți o pot avea. O fericire ce un numai că o trăiești fizic și o simți în toți poriii corpului, ci o trăiești ca un adevărat sentiment sufletesc. Un sentiment ce aproape că este dureros și face ca ochiii să verse lacrimi în timp ce tu râzi, inima ta râde. Acea fericire ce parcă te face să cazi într-o transă delicioasă a râsului, culme supremă a desfătării. Într-o astfel de fericire a valsat tânăra până a pășit pragul casei. O casă ce demult ar fi trebuit să fie dărămată. Mai mult o cocinaba din chirpici așezată undeva în marginea orașului, cu geamuri mici ci mai degrabă ți-ar aduce aminte de casa memorială a lui Ion Creangă din Humulești, doar că aceasta avea două camere și un hol ce dădea înspre curtea din spate a casei unde un cîine pricăjit sta ghemuit într-o cușcă aproape fără acoperiș. Dar după cum privilegiul ce-l câștigi prin iubire un e numai un paradis, ci totodată un infern și viața iubire se desfășoară într-o permanente tensiune, în teamă și oboseală, Andrea, dintr-o dată reveni la realitate. Camera întunecoasă îi reaminti cine era de fapt: o sărăntoacă. acest gând o făcu să se întristeze și să se îngrijoreze de ce va zice Mihai, care dealtfel nu știa în ce mizerie trăiește, atunci când v-a afla despre sărăcia ei.
O prietenă a ei îi spuse cândva că nu Dumnezeu este cel ce coordonează viața săracilor, ci bogații. Aceste cuvinte pe care le auzise ca din întâmplare, o făcu pe Andreea, copilă pe atunci de doar zece ani, să-i urască pe bogați și să nu aibă încredere în ei de frică să nu fie nevoită să facă compromisuri, dar în același timp își urî sărăcia în care se afla și visa la o viață mai bună, dar cum pentru a ieși din sărăcie nu este atât de simplu fără a avea nevoie de cei bogați, la fel cu deștepții nu pot supraviețui fără proști și viceversa adeverind prin aceasta că proștii îi duc în spate pe deștepți și deștepții îi conduc, vorbele prietenei sale se adevereau. Era imposibil. Aceste gânduri o năpădiră pe tânără. Pe o parte era dragostea ei pentru Mihai, o dragoste ce o chinuia încă din prima zi când îl văzuse pe acesta cu doi ani în urmă în primele zile din clasa a IX-a și căreia îi rămăsese fidelă și pe cealaltă parte era frica de compromisuri cu bogații. Singura soluție rămânea aceea de a nu afla Mihai de situația ei și singura care i-ar fi putut spune era Angelica Voicu, o colegă și bună prietenă a ei care cunoștea foarte bine starea ei materială.
Așa o găsi mama ei când se întoarse de la muncă, cu mâncarea încă neterminată, coatele pe masă și capul în mâini privind undeva spre un punct de pe covorul de lână ce acoperea peretele din fața ei.
- Ce stai acolo și dormi cu lingura în mână?! o întrebă aceasta cu vocea-i răstită. Treci și spală vasele și mătură puțin prin casă.Eu sunt prea obosită!
Aurica Neagu era o femeie încă tânără la cei treizeci și șase de ani ai săi, dar viața de mizerie, văduvia la numai douăzeci și unu de ani își pusese ampreta pe chipul ei încă plăcut. Pe trupul ei apăruseră semne de îmbătrânire și epuizare, dar mai ales, mâinile ei altădată fine și delicate, iar acum bătătorite și uscate. Nu era o ființă rea, dar viață o făcuse severă și aproape că nu mai credea nici în fiica ei.
- Iartă-mă, mamă, dar mă gândeam...
- Iar visezi la cai verzi pe pereți!? o repezi Aurica.
Cu toate că o cunoștea bine pe mama ei și reproșurile ei aspre nu o mai afectau în acel moment simți că i se rupe ceva în interiorul ei "Niciodată nu voi putea găsi în propria mea mamă un sprijin." își spuse ea cu amărăciune.
- Ba nu, mamă, e ceva serios. Eu...
Această încercare a tinerei fu tăiată brusc de argumentul Auricăi plin de o filosofie pesimistă a vieții:
- Nimic nu-i mai serios decât a munci și a-ți câștiga existența. Ai înțeles!? Þine minte: nimeni nu-ți dă dacă nu muncești!
- Dar, mamă, eu...
- Lasă prostiile și termină mai repede. Trebuie să mă ajuți să scutur covoarele la doamna Humoreanu la ora patru, și în plus avem atâta treabă de făcut acasă. Hai, dă-i bătăi!
- Bine, mamă, se dădu ea bătută.
O privi pe mama sa în ochii încercând să-și dea seama dacă să mai insiste sau nu, dar chipul sever al Auricăi o determină să renunțe, așa că își continuă treaba.
"Asta e!" se resemnă tânăra. "Dacă trebuie să iau deciziile singură, așa voi face."
O liniște profundă se lăsă în camera mică și întunecoasă. O liniște deranjantă pentru Andreea care nu încetă a fi măcinată de gânduri negre. Părea o liniște ce apare întotdeuna în urma unei furtuni.



















5



În seara aceia de noiembrie vremea era răcoroasă și bătea vântul, iar Andreea îndreptându-se cu tranvaiul pe Bulevardul Ștefan cel Mare spre casa lui Angelica, își trase gulerul în sus.
Se coborî din tranvai cei câțiva zeci de metri până la locuința acesteia. Cerul era senin, iar Andreea, în briza rece a serii, se simțea fricoasă - fricoasă, dar hotărâtă. În ființa ei exista acea teamă de batjocura celor bogați. Îi era frică că Mihai, fiind unul dintre ei, dacă va afla de sărăcia ei, dragostea lui se va transforma în dispreț.
Becurile de pe stradă se aprinseseră, iar umbrele clădirilor cădeau bizar pe asfalt. La toate aceste amănunte, Andreea era absentă. Ochii-i erau ațintiți în față și cotind pe o alee întunecoasă, simți că este prinsă de braț. Tresări scăpându-și un țipăt ascuțit din gât.
- Te-am speriat, Andreea?
Fata făcu ochii mari.
- Mihai, tu aici?! N-aș fi crezut. Ce faci aici? întrebă ea repede cuiprinsă fiind de emoție.
- Am fost la un prieten, dar tu?
- Eu... ăăă... mergeam la o prietenă, se bâlbâi ea.
Mihai puse această bâlbâială pe seama emoției în urma întâlnirii neașteptate.
- La ora asta1?
- Trebuie s-o întreb ceva.
- Stă departe?
- Nu. Chiar în blocul acela, spuse ea arătând cu un gest al capului blocul cu pricina.
- Te aștept.
- Un este nevoie, spuse ea repede. S-ar putea să întârzii. Ști doar cum suntem noi fetele cînd ne întâlnim… Mai o bârfă mai vorbim despre noutățile modei ș.a.m.d.
- Ai dreptate, dar ai grijă când te întorci, promiți?
- Promit.
Mihai o sărută ușor pe buze.
-Noapte bună!
- Noapte bună!
Tânăra se îndepărtă răsuflând ușurată.
O femeie când este cuprinsă de teama de a un-i fi descoperită o taină o cunoști după cum pășește. Pașii ei sunt reținuți de parcă i-ar fi mereu teamă să un fie strigată și să i se spună. “Stai. situ total despre tine!” Dar Mihai un putu citi nimic în gesturile ei. El o privi până ce intră în scara blocului, dar nu văzu decît corpul ei cu forme frumoase, apetisante.


















6




O emoție profundă și un gol în stomac pusese stăpânire pe ea. De ce nu venea? Unde era în seara aceasta? Aproape că nu-și putea auzi prietenii. Era destul de multă gălăgie, fiecare povestea câte ceva, dar ea nu auzea. Încerca din când în când să se concentreze, să se implice în povestirile prietenilor, dar nu reușea. Noroc că erau mulți și astfel putea trece neopservată, dar orice mașină trecea o făcea să întoarcă privirea către șosea, să scruteze cu privirea în direcția lui. Fiecare om de pe stradă o făcea să tresară și de fiecare dată revenea cu dezamăgire și cu temere. Dacă nu mai venea? În cele din urmă s-a hotărât să plece. Îi era greu să suporte veselia celor de lângă ea. Of, și strada asta atât de pustie!
Deodată o lumină puternică a făcut vizibilă șoseaua. Nu se vedea decât un om în depărtare, dar s-a surprins uitându-se așa de intens la silueta aceea! Era o imagine de care nu se mai desprimdea. În lumina puternică a farurilor și de la acea distanță nu se putea distinge nimic, dar ea nu-și putea lua ochii: un om mergând, cu mișcări agere, un mers întins, relaxat, o siluetă foarte proporționată. Primul gând a fost să exclame: „Ce frumos se vede conturul oamenilor în lumina farurilor!” Dar mai era ceva, ceva mult mai mult care o lipise de acea imagine. Oricum în capul ei era un gol, nu mai auzea nimic. Se așezase pe bancă și privea. Dacă vreodată până atunci îi trecuse pe la ureche sau citise cândva ceva despre statuile grecești, atunci asta trebuia să fie imaginea. Îi apăru în fața ochilor un cuvânt, parcă scris pe de-a lungul șoselei: Apollo.
Probabil că așa arăta Apollo. Asta trebuia să fi văzut și să fi simțit grecii când se uitau la Apollo. Nu-și mai dădea seama ce se petrece în capul ei, cum se amestecaseră cu totul – întuneric și lumină, o siluetă fără chip, statui, frumusețe... S-a dezmeticit și s-a întors, dar brusc avu o revelație: silueta era un bărbat, iar bărbatul era... el! S-a întors dorind să mai vadă o dată imaginea, numai că de această dată era chiar în spatele ei. Era... el! Zâmbindu-i blând, privind-o doar pe ea. A durat numai o clipă pînă când a întins mîinile și a luat-o în brațe acolo, cu toți de față. O bucurie imensă a inundat-o și a înțeles cât îl iubea de mult. A mirat-o mult asocierea pe care mintea ei o făcuse, dar a înțeles ăn același timp cât de mult conta pentru ea asta. A înțeles că-i iubea trupul, că-l plăcea chiar și fără să-l cunoască, iar asocierea minții ei era o dovadă a laudei pe care ea o aduce frumuseții. Imaginea aceia i s-a întipărit pentru totdeauna în minte și suflet. Avea să-și amintească de ea toată viața.