agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1074 .



Gogoși cu gem la balta lu` Înecatu`
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [lisimah ]

2011-11-29  |     | 



Barca se leagănă ușor, scârțâind a lemn trecut de anii tinereții, încercând să se îndepărteze de imaginea tulburătoare a lunii pline care se reflectă în apa lacului. La câțiva metri distanță, stufărișul foșnește sub atingerea degetelor insistente ale unui vânticel pus pe dezmierdări nocturne, iar între două sălcii plângătoare se încolăcește un firicel de fum ce taie în două părți, aproape egale, petecul de cer fixat, prin câteva stele palide, în vârfurile crengilor...
Nevăzute, broaștele își transmit de la una la alta semnale inconfundabile, întregind sonor atmosfera, iar cei doi bărbați din barcă, așezați spate în spate, aruncă din nou undițele, apoi aprind câte o țigară. La picioarele lor se zbat, deja, câțiva carași și bibani, încercând – fără nicio șansă de reușită – să revină în mediul acvatic din care au fost extrași. Gurile se deschid și se închid spasmodic, iar acea moarte inevitabilă care se apropie tăcută le așterne ceață lăptoasă peste ochi, încetul cu încetul, în timp ce cozile mici tresăltă din ce în ce mai slab pe fundul bărcii. Este o trecere graduală și agonizantă către neființă, dar cei doi pescari o tratează, totuși, cu indiferență absolută.
Unul dintre ei se apleacă, apucă o sticlă cu lichid incolor, deșurubează dopul metalic, apoi o duce la gură și ia câteva gâturi. Se scutură, apoi râgâie și, privind pluta care se ivește pe jumătate dintre valurile mici, spune pe un ton aproape fericit:
- Poate pescuim și peștișorul de aur! Oameni ne facem!
Vocea lui Tică (Dobrescu M. Constantin, zis Costică Mână Iute sau Tică Talent, de meserie „fugi de-aci, că mă jignești”, pierde-vară cu acte în regulă, cazier de borfaș mărunt, lipsit de pretenții, fascinat de portofele șutite și de poșete săltate cu tupeu), îl face pe celălalt bărbat să se răsucească, pe jumătate. Apucă sticla și, după ce îi șterge gura cu mâneca, înghite cu poftă. Înșurubează dopul, o așază din nou pe fundul bărcii și aruncă mai departe un biban care avea tendința de a i se urca pe bocanc.
Te-ai prostit, Tică, de un` să vină peștele de aur, ăla apare numai în bancuri, nu știi? Am zis că ai rămas redus mintal, Mână Iute, Minte Ioc, să n-am parte, noroc că te-ai lipit de mine, altfel cerșeai și azi în fața gării. Dă și mie, dă și mie, vai de capu` tău, să mor eu dacă nu ziceai așa și plângeai printre picioare de cucoane și barosani!
- Hai sictir!
Făcând pe îmbufnatul, Tică trage undița, însă are surpriza să constate că a rămas fără râmă. Înjură. Scoate alta, dintr-o cutie metalică, apoi o fixează în ac, cu gesturi experte și bombăne:
- Zău? Cerșeam pe dracu` să te ia, Baroane, ai uitat câți bani ți-am dat cu-mprumut, din munculița mea de zi cu zi, iar tu i-ai tocat cu fufele alea două? Că hâr, că mâr, că e fete dulci și adaptate, că e viguroase și talentate. Pe banii mei... Eu lucram în condiții de stres, ca să zic așa, în gară, iar tu veneai seara, cu fufele la braț, îmbrăcat la țol festiv, de ziceai c-a picat șifonieru` lu` coana Safta peste tine. Dă, Tică, niște lovele, sunt cu fetele, e subțiri, emancipate, bune la orice, deschise la dialog, le duc la tavernă. Fac un pocheraș, dimineață îți dau însutit înapoi. Nu sunt eu ca cămașa de pe tine, cel mai aproape, la paranghelie și la nasoale? Eu, prost făcut grămadă, că te știu de-o viață și n-am băgat la bibilică. Ia banii, Baroane, ești fratele meu, săru` mâna la cucoane, niște obosite și-alea, le scoți fardu` cu șpaclu`, da` nu se făcea să mă dezbrac de caracter, sunt finuț din născare. Bani canci, unde sunt? Că uite, mai e puțin și se luminează de ziuă, ia-mă, Doamne, stinge-mi neamul, m-ai adus la pescuit, ca să nu murim de foame... E și răcoare, o să ne ia pe la oase. Iar ai pierdut la pocher, orice fraier te ginește când ai mână bună, ești... cum se zice?, am auzit la unu`, în parcu` din fața gării, expresiv. Lasă-te, că de la mine nu mai vezi biștari, poți să vii și cu toate fufele de pe centură.
- Ghinion, Tică, ne-a tăiat calea o mâță neagră, în drum spre tavernă, vedea-o-aș călcată de troleibuz. Și Viorica a zis că i-a ieșit cu lacrimi în cafea. Mă duc diseară și-i toc mărunt pe toți, așa cum toci verdeața pentru rațe, îți dau cu dobândă înapoi. Nu te mai văita ca o curvă ieșită la pensie. Las` că ți-a plăcut când am bătut în geamu` nespălat, mustăceai ca un motan. Și ți se făcuse poftă de pește fript, luasei fața de fomist. Mai tragem doi-trei din baltă, mergem la mal, aruncăm niște lemne pe jar, îi curățăm, dăm cu sare, îi frigem, radem vodca și mergem la culcare. Fiecare la casa lui, eu mă duc la coana Safta, a zis că i-a venit o nepoată nouă, din Moldova, cică e bijuterie, prima-ntâi, dar n-are rodajul făcut, mititica, nici nu știe cum să stea.
- Și i-l faci tu? Uite unde era Il Grande Fotatore de la Patria, cu mine-n barcă și cu undița-n gheară! Las-o jos, că măcăne...
- Unu` e Baronu` în zonă, Tică, da` tu pricepi greu și uiți repede, de când cu criza asta parcă ești câine de pripas.
Baronu` (Pantilimon Simion, Mon-Mon pentru dușmani și Baronu` pentru prieteni, proxenet scăpătat, alură de fante, alunecos și parșiv, acuzat de trei omoruri, nedovedit în niciunul, săltat numa` pentru curvăsărie, neamule, vorba lui) apucă din nou sticla și trage câteva gâturi zdravene. Mărul lui Adam se mișcă vesel în sus și în jos, iar Tică intră instantaneu în panică:
- N-o da gata pe toată, Baroane, te-au transpirat fufele alea? Că nu mai avem alta și dimineața pișcă la degete și la coaste. Fii om, nu javră! Și fără bani, și fără vodcă, e prea mult, să-mi plângă mie mama la cruce dacă nu mă întristezi definitiv.
- Mă-ta a murit demult, n-ai două mame, așa că e vax, nu ține vrăjeala.
- Mai am una, vitregă, a luat-o tata de pe drum, că era șofer de cursă lungă, și mă ducea pe la ea, îi spunea lu` mama că mergem la meci, la Giulești, ca să-l vedem pe Năică Manea. Făcea gogoși cu gem, mă lăsa cu televizorul deschis, iar ea se ducea cu tata în camera de la stradă.
- Mai bine ți-o dădea tac-tu și ție, ca să te-nvețe meserie.
- Ești tâmpit, aia era o doamnă, da` se amorezase de babacul după ce pricepuse madama că are talent la condus. El mi-a zis așa, că dădea ochii peste cap când vedea cum bagă în viteză, o apucau amețelile. Numa-n scumpeturi era echipată, și-n chiloți cu șnur, îi vedeam prin capotul de mătase, și avea porțelanuri prin vitrine.
- Era mai doamnă ca mă-ta?
Tică devine meditativ.
- Nu se există comparație acilea, Baroane. Mama e numai una, mânca-i-aș eu cuvintele de pe buze, nu e alta ca mama pe lumea asta rea. Îmi vine să plâng, mă, când o văd pe mama în ochi. Uite, și acu` o văd, parcă stă în stufărișul ăla și îmi face cu mâna. Zice: hai, Ticuleț - că așa-mi zicea, Ticuleț -, hai la mine, că mi-e frică aici, sunt singură și tac-tu nu mai vine, pe unde-o umbla, dacă a pățit ceva? Și noaptea am visul ăsta nenorocit, Baroane, să-mi moară la intrare dacă te mint cumva, mă trezesc fleașcă și plâng, pe marginea patului. Plâng ca-n copilărie, când lua tata cureaua și dădea cu ea-n mine fiindcă furam din băcănia lu` Știrbei.
- Dă și tu ceva de pomană, tâmpitule. Și termină cu visele astea, m-a luat cu fiori pe șira spinării. Să dea dracu` dacă nu mi s-a părut și mie că e ceva în stufăriș... N-are cum să mai iasă mă-ta din mormânt, de la Străulești, da` zău că am simțit o privire-n gât. Niște degete lungi și osoase, descărnate, care urcau înspre bărbie și strângeau din ce în ce mai tare. Da` ce să aibă mă-ta cu mine, Dumnezeu s-o ierte, că nici la ea nu m-am dat și din coana Lucreția n-am scos-o?!
Tică ia și el un gât din sticla de vodcă. Se scarpină după ureche și trage cu ochiul către stufărișul care foșnește într-o limbă necunoscută, trimițând murmure către cei doi.
- Vezi să nu te slobozești pe tine, Baroane. Că te dai curajos când vin fufele alea două ca să le duci la tavernă, pe banii mei. Hop și-așa, uite cărășelul, Baroane, pescar cu diplomă, aici te-am luat... Hai să-ți mai zic cu mama, mă, e cu durere la lingurică...
- Zi-i, da` să nu fie cu groază, că te arunc din barcă și te mănâncă neamurile lu` peștii prinși. Și racii, vin unul câte unul și harșt, harșt, taie din tine câte o bucată, da` tu ești mort și nu mai simți, stai pe fund și te umfli. Eu aș vrea să simți cum te dezosează, farmecu` ăsta e, să simți.
- Baroane, lasă dracu` racii, vezi că trage și la tine, hopa sus, așa! Te-am învățat până te-am prostit, aruncă-l în baltă, e prea mic. Și cum zice mama că de ce nu vine tata, și dă să bocească de dorul lui – că l-a iubit, Baroane, ca pe ochii din cap l-a iubit, îl călca și-l spăla și din omu` meu nu-l scotea -, odată intră babacul pe ușă. Se trântește ușa de perete, cade și tencuială de pe pereți, e aproape ca-n filme, mă, și apare tata, îmbrăcat ca la înmormântare, cu costumul negru, cămașa albă, da` acu` e pătată de sânge și sfâșiată. Mă, și e înalt, știi că tata era înalt, de-am găsit coșciug cu chiu, cu vai, atunci când l-am dus la groapă, după accidentu` ăla, și plin de răni pe el, rănile alea de la accident. Curge carnea, fâșii, fâșii, ca și cum s-a apucat cineva să-l dezoseze și pe el, cum ziceai tu c-or să facă racii cu mine, pe fundul bălții lu` Înecatu`, știi că așa i se spune? Eu înlemnesc când visu` ajunge aici, pe onoarea mea. Tremur, mă ia cu un tremur de numa-numa, parcă bag degetele la priză. Da` mama n-are nici pe dracu`, sare și-l ia în brațe, și-l pupă pe obrajii ăia plini de țărână și de alte alea, mișcătoare, nu-ți mai zic, că văd cum te pregătești să dai la boboci, da` să te ții, drăcie, că nu mai e în stuf, gata cu stufu`, a dispărut ca la coperfild, e în bucătăria noastră tot visu`, iar amanta lu` tata face gogoși cu gem, îmbrăcată în rochie de seară, i se vede o bretea de la sutienul negru, și-mi zice să iau și să mănânc, ia Tică, ți-o fi poftă, că ea are treabă cu tata, în cealaltă cameră.
- Și mă-ta? Nu zice nimic când aude că matracuca aia vrea să se reguleze cu tac-tu chiar lângă ea? Nesimțit vis, bagi din top...
- Mama plânge agățată de gâtu` lu` babacu` și zice că toate femeile e proaste, că le bate bărbații ca pe covoare și se duce la curve și ele stă la cratiță și la curu` plozilor mucioși. Eu o ascult și plâng și nu știu dacă plâng în realitate sau în vis, da` de vorbit vorbește ca-n realitate, că mama n-avea școală, s-a măritat de mică, din dragoste, era moartă după tata și uite că și acu`, când e moartă de-a binelea, tot moartă după el e, asta e dragoste adevărată, Baroane, nu fufele tale descentrate, și gata cu toate, însă miroase rău a gogoși în bucătăria aia și-mi dau seama că e vis. Da` tot plâng, că e vorba de mama mea... Mă cheamă la ea, Baroane. Să mă duc?
- Halal vis, Tică, numai tu poți să visezi prostii d-astea, pe bune! Du-te, îți dau eu bani de bilet, pe drum șutești vreun portofel și furi niște flori pentru mă-ta. Să vezi ce se bucură.
- Ce-o-nsemna visu` ăsta afurisit, Baroane?
- O fi cu gratii la fereastră, cu masă la ore fixe și program de plimbare, de unde dracului să știu eu ce înseamnă, n-am cartea viselor la mine! Da` tac-tu ăla, care vine cu rănile pe el și însângerat la cămașa sfâșiată, nu zice nimic? Îl știam cu vorba la rever, după accident și-a pierdut și limba? Sau chiar se duce cu aia mai bună în cameră și îi face și prin față și prin spate?
- Nu știu, Baroane, acolo se termină visul, când zice aia să mănânc gogoși, pe urmă vreau să mai visez și nu mai pot. Rămâne mirosu` de gogoși, nici aici, pe baltă, nu pot să scap de el. Nu simți și tu?
- Ce să simt?
- Mirosul de gogoși.
Tică ridică nasul în aer și inspiră lung. Baronu` se uită la el, apoi ridică din umeri și inspiră, la rândul său.
- Miroase-a gogoși cu gem, Baroane!
- Miroase-a stârv, ai nasu-nfundat? Termină cu gogoșile-alea, îi zic lu` Safta să facă o cratiță, te duci la cimitir și le dai de pomană la fomiști, să vezi că scapi de vis, ascultă la mine, visele vin din creier, că creieru` nu doarme niciodată, indiferent dacă noi soilim juma de viață sau mai mult, citește și tu ziaru`, nu te uita doar la țâțe și pulpe, creierul muncește la greu, non-stop, fără carte de muncă, muncește că așa e natura lui, muncitoare, și atunci trimite vise, le aranjează ca pe poze în album, da` ele nu se leagă și se amestecă, nici creieru` n-are ce să le facă, de-aia visezi tu gogoși cu gem și pe tac-tu descărnat și pe mă-ta tot îndrăgostită...
Baronu` apucă cele două vâsle și începe să vâslească încet, îndreptând barca înspre locul de unde se ridică, încă, un firicel de fum. Se luminează de ziuă, iar pe deasupra bălții încep să plutească văluri de ceață. Dintr-un colț, soarele surâde ștrengărește, făcând cu ochiul lunii care se pregătește să iasă din scenă, obosită ca o primadonă după terminarea reprezentației. Și supărată fiindcă nu-i iese de-un bis. Când se apropie de stufăriș, Tică îi pune celuilalt mâna pe umăr.
- Bau! Hai că ți-am tras-o, ai tresărit de ziceai că au venit presarii cu razia.
- Du-te dracu`!
- Iar miroase-a gogoși, Baroane...
- Miroase-a mort, ți-am mai zis. Oi fi răcit, că ești îmbrăcat subțire, nu-ți mai simte nasu` nimic. Hai pe mal!
Sar din barcă, lasă undițele în iarbă, iar Baronu` aruncă niște vreascuri uscate peste jarul aproape stins. Curăță peștii cu un briceag – elvețian, mi l-a dat unu` care avea o datorie, în armata elvețienilor numa` cu așa ceva se umblă, taie și firu` de păr -, apoi fixează o tablă pe niște pietre, deasupra jarului, o lasă să se încingă și așază peștii pe ea, murmurând caras, biban, caras, biban, caras, biban, ca la riț, Tică, numa` la riț mai vezi așa ceva. Ia mai dă sticla aia...
După ce înghite, i-o pasează lui Tică.
Stau amândoi turcește, alături de jarul care face ape-ape sub tablă, iar fumul și mirosul de pește fript se împreună și se răsfiră către zorii de zi. Tică trage din nou aer în piept, apoi se lasă pe spate.
- Nu pot să scap de mirosul ăla de gogoși, Baroane! Îmi lasă gura apă...
- Poate iese Înecatu` cu o tavă plină și-ți dă cu ea peste ochi. Ia un biban, ți se topește-n gură, zăbăucule. Auzi, cum a dat ortu` popii ăsta de s-a înecat aici, e cu suspans sau cu amor ghebos?
- Cică și-a prins nevasta cu unu`, în sufragerie, i-a omorât cu un topor – nu-nțeleg cum de-au stat ăia doi și nu s-au tirat, or fi rămas îmbârligați, cine știe? - și pe urmă a venit aici și a intrat în apă. L-au văzut unii care pescuiau. A intrat ca și cum s-ar fi dus la plimbare, Baroane, mai întâi până la genunchi, apoi până la brâu, până la piept, ăia i-au strigat să nu tulbure peștii, nu i-a băgat în seamă, ori îi intrase și apa în gură, deja, nu l-au mai văzut. Am auzit că mai iese, noaptea, din când în când, și strigă că vrea un topor, da` io nu cred. Doar n-a dat și-n baltă peste nevastă-sa, cu ăla în ea. Vai de capu` lui, da` așa e cu sinuciderile din dragoste, n-ai liniște.
- De unde știi, te-ai sinucis? Oi fi strigoi și eu habar n-am... Tică, hai, bă, să mergem de-aci, că mi s-a făcut frică, îmi dârdâie chiloții. Dacă apare înecatu` ăla? N-am topor să-i dau, am doar briceag. Da` nu l-aș da, că e elvețian. Și parcă-mi miroase și mie a gogoși, fi-r-ar al dracului să fie, de-alea cu gem, cum zici tu. Vezi că mai sunt doi pești, învelește-i în ziar, îi mănânci acasă.
Cei doi se ridică din iarbă, apoi ies în șosea. În urma loc, stufărișul se scutură sub o pală de vânt, apele bălții se învolburează pentru câteva secunde, iar mirosul de gogoși cu gem devine și mai puternic. Baronu` își scuipă în sân de trei ori, apoi își face o cruce mare. Iar Tică privește peste umăr și are senzația că vede o mână care iese din apă și-i face semne cu degetul arătător. Înghite în sec, iar peștele mâncat dă să-i sară afară din stomac. Îl ia pe Baron pe după umeri și începe să fluiere. Când aud că se apropie o mașină, se întorc și îi fac semn să oprească... Urcă repede, dau bună dimineața șoferului și, după ce se așază, se uită unul la celălalt, uimiți. Li se pare sau nu, dintr-o pungă de plastic vine un miros puternic de gogoși...
Tică înjură și aprinde țigara, Baronu` face pe niznaiul, iar șoferul începe să le spună un banc, strîngând volanul cu niște degete albe, lungi, osoase, parcă descărnate...

Cristian LISANDRU - 15 ianuarie 2010 (din volumul de autor "Frig" - proză, Editura Pim, Iași, 2011)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!