agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4499 .



Călătorie la capătul nopții
proză [ ]
Primul capitol

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Louis-Ferdinand_Celine ]

2011-12-01  |     |  Înscris în bibliotecă de Necula Florin Danut



A început așa. Eu unul n-am spus niciodată nimic. Nimic. Arthur Ganate m-a stîrnit la vorbă. Arthur, un student, medicinist și el, un camarad. Ne întîlnim prin urmare în Piața Clichy. Era după prînz. El vrea să-mi vorbească. Îl ascult. „Să nu stăm afară! Îmi zice. Hai înăuntru!” Mă duc cu el. S-a făcut. „Pe terasa asta, începe el, te coci nu alta! Vino pe-aici!” Și-atunci băgăm de seamă că nu e nimeni pe străzi din cauza căldurii; nu tu trăsuri, nu tu nimic. Cînd e foarte frig, la fel, nu-i țipenie pe străzi; și tot el, că îmi și aduc aminte, îmi spusese în legătură cu asta: „Oamenii din Paris par întotdeauna ocupați, dar de fapt se plimbă de dimineața pînă seara; dovadă că atunci cînd nu e vreme de plimbare, prea frig ori prea cald, nu-i mai vezi. Stau toți înăuntru și beau cafele cu frișcă și țapi cu bere. Asta e! Secolul vitezei! i-auzi zicînd. Unde anume? Mari schimbări! tot spun. Cum așa? Nimic nu s-a schimbat, la drept vorbind. Continuă să se-admire, asta-i tot. Și nici asta nu-i ceva nou. Niște cuvinte doar, da’ nici ele multe, s-au schimbat! Vreo două-trei pe ici pe colo, neînsemnate....” Mîndri foc că făcusem să zornăie adevărurile astea utile, am rămas acolo, stînd jos, încîntați, uitîndu-ne la tipele din cafenea.
Pe urmă, ne-am pomenit vorbind despre Președintele Poincaré, care chiar în dimineața aceea se ducea să inaugureze o expoziție de cățeluși; apoi, dintr-una într-alta, despre ‹Le Temps› unde se afla știrea. „Ei da, ăsta zic și eu ziar, ‹Le Temps›!” mă tachinează Arthur Ganate. Nici că se află altul ca el care să apere rasa franceză! − Și zău că are mare nevoie să fie apărată, ținînd seama că nici nu există!” i-am răspuns eu ca să arăt că sunt documentat și că știu să dau replica.
− Ba da, există! Și încă ce rasă grozavă! insista el, ba chiar e cea mai grozavă din lume și să fie al naibii care se leapădă de ea.
După care, s-a pus cu gura pe mine. Dar eu m-am ținut tare, se înțelege.
− N-ai dreptate! Rasa, ceea ce tu numești astfel, nu-i decît adunătura asta mare de tipi jalnici de felul meu, de urduroși, de păduchioși, de rebegiți care au eșuat aici hăituți de foame, de ciumă, de boleșnițe și de frig, veniți învinși din toate colțurile lumii. Nu puteau merge mai departe din cauza mării. Asta-i Franța și ăștia-s francezii.
− Bardamu, face el atunci grav către mine și-un piculeț trist, părinții noștri prețuiau cel puțin cît și noi, nu-i bîrfi!...
− Ai dreptate, Arthur, aici ai dreptate! Dușmănoși și smeriți, siluiți, jefuiți, căsăpiți și proști nedezmințit, prețuiau într-adevăr cît și noi! Te cred! Nu ne schimbăm! Nici ciorapii, nici stăpînii, nici părerile nu le schimbăm, ori o facem atît de tîrziu că nu mai merită osteneala. Oameni de credință ne-am născut, și-așa și crăpăm alde noi ăștia! Soldați pe daiboj, eroi pentru toată lumea și maimuțe cuvîntătoare, simple cuvinte ce suferă, noi, noi suntem puradeii Regelui Mizeriei. La mîna lui am ajuns! Cînd nu suntem cuminți, strînge. Degetele lui se află veșnic în jurul gîtului nostru, ne stingheresc la vorbă, trebuie să bagi bine de seamă dacă vrei să poți mînca... Pentru nimica toată, te gîtuie... Ce viață mai e și asta...
− Mai e și dragostea, Bardamu!
− Arthur, dragostea e infinitul aflat la îndemîna javrelor care se cățelesc, iar eu unul am demnitatea mea! îi răspund.
− Bine c-ai adus vorba de tine! Ești un anarhist și nimic mai mult! Un șmecheraș, în orice caz, se vede de la o poștă, tot izul ăasta de noutate în păreri.
− Ai nimerit-o, deșteptule, sunt anarhist! Și cea mai bună dovadă e că am alcătuit un soi de rugăciune răzbunătoare și socială pe care o s-o vezi și tu ce grozavă e: ARIPILE DE AUR! Asta-i titlul!... Și încep să-i recit:
Un Dumnezeu care numără clipele și sunătorii, un Dumnezeu disperat, sensual și grohăitor ca un porc. Un porc cu aripi de aur care cade peste tot cu pîntecele-n sus, așteptînd să fie scărpinat, el e, stăpînul nostru. Să ne îmbrățișăm!
− Rugăciunea ta mititică nu ține în fața vieții, eu unul sunt pentru ordinea prestabilită și nu-mi place politica. Și-apoi, în ziua-n care patria o să-mi ceară să-mi vărs sîngele pentru ea, pe mine o să se poată bizui, te asigur, o să fiu neîntîrziat gata să mi-l dau. − Așa mi-a răspuns.
Tocmai, războiul se apropia de noi dar fără să ne fi dat seama și nu prea mai eram stăpîn pe capul meu. Discuția aceea scurtă dar aprinsă mă obosise. Și-apoi eram înciudat și pentru că chelnerul mă făcuse scîrțan din cauza bacșișului. În fine, Arthur și cu mine ne-am împăcat de-a binelea în cele din urmă. Eram de-aceeași părere aproape în toate privințele.
− Așa e, la urma urmei ai dreptate, am fost eu de acord, conciliant, numai că vezi tu, suntem cu toții așezați pe coșcogeamitea galera și tragem din răsputeri, n-ai cum să-mi spui că nu-i adevărat!... Ba chiar stăm pe cuie și alde noi ducem tot greul! Și cu ce ne-alegem? Cu nimic. Cu lovituri de bîtă doar, și cu necazuri, vorbe umflate și ticăloșii la nesfîrși. Muncim! Zic ei. Păi tocmai asta-i cea mai mare scîrboșenie din cîte există, munca lor. Suntem jos, în cală, și icnim din rărunchi, împuțiți, asudînd și afurisind, și iată! Sus pe punte, la răcoare, se află stăpînii, care nu se sinchisesc de nimic, pe genunchi femei frumoase, roze și mirosind puternic a parfum. Suntem duși pe punte. Și-atunci ei își pun țilindrul pe cap și sar cu gura pe noi uite-așa: „Ceată de mortăciuni, e război! Zic ei. O să-i abordăm pe ticăloșii care se află pe patria numărul 2 și-o să le zburăm tărtăcuța! Hai! Hai! La bord găsiți tot ce vă trebuie! Cu toții în cor! Răcniți mai întîi așa, o dată vîrtos de să se cutremure cerul: ‹Trăiască Patria numărul 1›! Să fiți auziți de departe! cel care o să răcnească cel mai tare o să capete medalia și acadeaua pruncului Isus! Fir’ar să fie! Iar cei care n-or să vrea să crape pe mare, n-au decît să se ducă să crape pe uscat, unde lucrurile merg și mai repede decît aici!”
− Fără doar și poate! mă aprobă Arthur care, hotărît lucru, devenise ușor de convins.
Dar unde pui că taman prin fața cafenelei unde stam noi la masă, începe să treacă un regiment, cu colonelul călare în frunte, ba chiar că părea tare simpatic și nemaipomenit de vioi colonelul! Eu unul am sărit deodată cuprins de entuziasm.
− Mă duc să văd dacă așa e! îi strig lui Arthur, și iată-mă pornit să mă înrolez, și încă în goana mare.
− Mare dobitoc mai ești, Ferdinand! îmi strigă Arthur în chip de răspuns, jignit, fără-ndoială văzînd efectul pe care eroismul meu îl avusese asupra tuturor celor de față care ne priveau.
M-a cam șifonat că lua lucrurile așa, dar asta nu m-a oprit. Mi-am potrivit pasul. „Aici sunt, aici rămîn!” mi-am zis.
− Vedem noi, bă, prostănacule! am mai avut timp să-i strig, înainte de-a da colțul o dată cu regimentul mărșăluind îndărătul colonelului și-al muzicii. Întocmai așa s-au petrecut lucrurile.
Și-atunci am mărșăluit mult. Și tot treceam întruna pe străzi pline cu civili și nevestele lor care ne întîmpinau cu strigăte de încurajare, ne aruncau flori, de pe terasele cafenelelor, din fața gărilor, din bisericile doldora de lume. Erau o droaie de patrioți! Și pe urmă au început să fie ceva mai puțin patrioți... A început să plouă, și s-au tot rărit din ce în ce, pînă n-au mai fost deloc încurajări, dar nici una pe drum.
Prin urmare nu mai rămăsesem decît noi între noi? Unii îndărătul altora? Muzica s-a oprit. „Pe scurt, mi-am zis atunci, cînd am văzut dincotro bate vîntul, nu-mi mai surîde deloc. La loc comanda!” Și mă pregăteam să plec. Prea tîrziu! Pentru că închiseseră binișor poarta în urma noastră, civilii. Ne prinseseră, ca pe șoareci

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!