A bătut ușor. L-am poftit înlăntru. Eram în pantalonii de training violet și un maiou decoltat, din care sânii se răsfrângeau pe jumătate, rotund și obraznic, formând un șanț apetisant în care ar fi putut aluneca toți ochii hoinari. Îmi lăsasem pletele cumva peste fruntea înaltă. Voiam să acopăr urmele tristeții. Păream mult mai rebelă, așa. Un scut de energie protector. Altcineva în locul meu.
Era cum nu se poate de seducător în ținuta de instalator, cu geanta plină de cd-uri, cabluri, adaptoare, switch-uri, cleaner-e și alte scule pentru formatarea vieții. Mi-a zis că dacă ceva s-a virusat, e mai bine să o iau de la început. Nu s-a exprimat deloc filozofic. Mi-a spus-o ca și când era expert în viața mea. Senin. El nu știa că încercasem o curățare, injectându-mi o seringă de lichid transparent, care a sfârâit puțin și mi-am pierdut, definitiv, traseul. Nu mai recunoșteam niciun mail, nicio voce poetică și toate versurile se transformaseră într-o groapă de gunoi amenințătoare pentru care așteptam cu satisfacție un referendum-două. Chiar eram pregătită. Cu cifre. Nu, nu despre statistici era vorba, eu nu făceam compromisuri. Pentru mine lucrurile erau clare: da sau nu. Doar așa mă desfășuram. În amplitudine. Îndiferent de sens. Depindeam, însă, de ceva, ori cineva care să-mi dea impulsuri.
Pentru a verifica intruziunile, a venit cu propriile testere. Le-a așezat lângă mine. Nu știu, probabil după codul culorilor. Ce flexibilitate în mișcări, ce perfecțiune în a extrage și a introduce, în tăcere, materialele acelea în care îmi venea să torn un pic de rutină, un pic de psihonevroză, un pic de ...
S-a aplecat în fața mea, umil. Mi se părea că sunt chiar cineva în momentul acela. Deveneam importantă. Dincolo de prag, puteam fi oricine. Chiar îmi reapăruse un fel de chef. Să fac năzbâtii. M-a studiat cu ochii mari ca niște lupe. Și ce priviri, cu toți lucșii mă controla. O scanare în toată memoria mea. Voia să-mi știe numele, ce capacități am, de la ce firmă vin, durata contractului și dacă îi ofeream vreo garanție. Eu aveam prea multe în capul meu minion și procesam cu repeziciune totul. Timpul îmi era foarte prețios. De fapt, fusesem programată. Nu mă abăteam de la clasele mele, de la funcțiile mele, de la termenii în care fusesem educată. Imi plăcea să-mi fac treaba până la capăt și apoi să mă ascult. Din mine să iasă toate acordurile. Chopin, de exemplu, de câte ori n-a intrat în filarmonica, adagio, cu orchestră sau fără, cântând unui auditoriu virtual! De câte ori da Vinci nu m-a lăsat fără culoare în obraji, fugind în laborator pentru câte-o descoperire de-a lui... Câte referate despre anatomie, câte doctorate despre disperarea și neantul și Dumnezeul filosofic... Despre cum să înveți pașii pinguinului ori să adaugi pătrate origami... Până și testele auto au trecut prin pielea mea magnetizată, mereu atrăgătoare. Și câte mesaje din iubire. Până la moarte.
Nu obosesc niciodată. Oricine are nevoie de deschiderea mea spre cunoaștere și de temelia unei reprezentări, mă găsește acasă ori prin magazine, la cumpărături. Dar, de un timp, am rămas așa cum mă simt. Individualistă. Nu colaboratori, nu curioși ori cointeresați care să apese doar pe butonul de la intrare. Și nu e vina mea. Eu sunt perfecționistă. Nu-mi place perisabilitatea. De aceea, o să mă priviți, de fiecare dată, ca pe altcineva, ca pe altceva nou, fascinant.
Prea soft pentru el, cel care voia să pară mai hard decât era. Ai fi zis că suntem nedespărțiți. Însă, când privești dinpre exterior, lucrurile nu stau întocmai. Vă spun pianissimo: se cam ramolise. Deși începuse să se poarte din ce în ce mai mult diferența de 20, totuși, eu eram mult prea simpatică, mult prea tânără și predispusă la schimbări pentru unul ca el, morocănos, mereu mormăind, iar când nu-i convenea ceva, claca de la primul acces. Degeaba încecam eu să-l antrenez, să-l resuscitez. Era evident că prietenii ne vor părăsi. Că viața noastră va ajunge o ru-i-nă...
Gata. Voiam să pun punct acestui tandem amoros. Despre compatibilitate ce să mai vorbesc?! El se învechise rău. Mie îmi plăcea să fiu mereu la modă. De actualitate. Respectam cerințele. Mă adaptam foarte repede la versiuni noi. El se complăcea în aceeași ținută, cu aceleași deficiențe, șubrezit, răspunzând cu greu la solicitări, scoțând limba, uneori, la cei care voiau să-l consulte în diferite probleme, spunând, graseiat, reject vieții. Ce nevoie să fie de schimbare?! Presupunea efort financiar. Pe criza asta!...
Instalatorul încerca să împace părțile dând dreptatea când unuia, când celuilat. Mai ștergând din petele vizibile ale existenței, mai atenuând neajunsurile cauzate de uzură, de proasta folosire a spațiului comun, de vizitele nepermise ale străinilor și altele despre care nici nu mai vreau să spun. Așa de calm, degajat, folosindu-și cu îndemânare ustensilele. Așezate într-o ordine numai de el înțeleasă. Și privindu-mă ca pe ceva de valoare.
Nicio minune nu avea să se întâmple. Ofta, spunea tot felul de cuvinte care pe mine mă lăsau demagnetizată, fără niciun chef de comunicare. Simțeam că voi rămâne, pentru nu se știe câtă vreme, singură.
Deznădăjduită, i-am întins fișa de constatare ca pe o cerere de divorț. Era necesară doar aprobarea lui. Speram să-mi găsesc foarte curând un partener căruia să-i pot interpreta simfonia destinului.

(18 dec. 2011)