I-am spus în repetate rânduri Ființei că nu sunt Iov! Că nu pot și nu vreau și i-am cerut să mă ducă-n Eden.
- Ia mai du-te Dracu! mi-a spus nervos.
Și eu i-am spus că nu mă duc, fiindcă așa am fost educat.
- Și botezat! mi-a replicat Ființa.
Din cap am înclinat a încuviințare.
- De câte ori? curios, m-a întrebat.
Când i-am răspuns că doar o dată, s-a îmbufnat și mi-a urlat:
- Măcar de trei ori trebuie să te-ndoiești de mine! Altfel cum să iau cheile de la Petru și să ți le dau Sântului Þie?!
Și m-am lăsat botezat de unii. Apoi de alții și iar m-am înfățișat Ființei.
- Tu ce mai vrei? m-a întrebat
Iar eu mă miram că m-a uitat. Și l-am rugat:
- Nu-mi da soarta lui Iov că nu rezist, că am obosit și după cele deja îndurate... Mai bine du-mă-n Rai!
- Ia mai du-te... și s-a oprit.
Atunci și-a amintit de mine, M-a mângâiat pe cap, m-a întrebat de nevastă, de copii și de neamuri, m-a întrebat dacă m-am botezat.
- De trei ori! i-am răspuns mândru că l-am ascultat.
A râs.
- Iove, mi-a strigat Ființa. În fantome crezi?
- Nu! i-am strigat în ureche.
- Dar în îngeri?
- Cu siguranță, da! am șoptit.
A râs.
Și iar a râs.
Lumea se cutremura de râsul lui. Clepsidrele râdeau de cutremuratul lumii. Nisipul aluneca vioi și nu râdea. Doar aluneca dând sens gravitației, precum în cer așa și pe pământ...
- Și ce vrei de la mine, acum că te-ai îndoit întreit de mine?
L-am privit ca pe un salvator și l-am testat:
- Să mor...
Apoi am completat rugător:
- Sau o viață normală!
Mi-a arătat clepsidra. Nisipul vioi abia de mai era în cer.
- Facă-se voia ta! mi-a spus Ființa
Și ultimul bob de nisip m-a făcut pământ.