De mult, când vremea încă nu se numea Timp, când nimeni și nimic nu era să o măsoare, când lumea nu era decât haos și beznă, pustiu adânc și gol în care nimic nu tulbura neclintirea în neființă, atunci, demult, numai Duhul lui Dumnezeu plutea peste oarba nemișcare...
Cerul încă nu fusese smuls din apele care se învolburau în nesfârșire iar ființele încă nu se întrupaseră din dorința Domnului. Totul plutea în Haos și nici un nume nu fusese încă rostit, căci nici un Destin nu fusese încă stabilit. Iar Dumnezeu hotărâ că toate acestea nu erau bune și nu puteau rămâne astfel. Și numai dorința, voința și rostirea Sa puteau să adune la un loc toate oarbele puteri și să le îndrume spre calea pe care ele se puteau întrupa în Bine, Frumos și Folositor…
Și astfel gândind, Dumnezeu a zămislit dorința în inima Sa și i-a dat drumul să prindă viață în marea Lui lucrare...Iar înlăuntrul Lui se afla Lumina cea adevărată...
-Să fie lumină ! a glăsuit Dumnezeu, tulburând pentru prima data încremenita alcătuire a nealcătuirilor...
Cuvântul Domnului, prima rostire ce răsunase peste adânca tăcere a Nimicului si Neființei, făcu să se nască Lumina. I-a plăcut lui Dumnezeu ceea ce se ivise din voința și glasul Său. Însă, cum să lase la un loc lumina și întunericul ? Căci lumina era bună și blândă și pătrundea peste tot în bezna adâncurilor. Dar fiecare își avea rostul său și atunci, le-a separat una de alta ...Și iată cum toate au început să primească un nume și să ia ființă, căci Dumnezeu a numit lumina Zi și întunericul Noapte și cu asta a încheiat El lucrarea primei zile. Peste nimicul neființei pogorâ deci prima noapte… care nu mai era doar întuneric…
A venit apoi și cea de a doua zi din truda la care Dumnezeu pornise. Pretutindeni erau numai ape, de nimic clintite sau separate. Lumina strălucea liniștit ― dar fără rost, peste aceeași plutire nemișcată și pustie. Și iarăși a răsunat glasul adânc al Domnului :
-Să fie o întindere între ape și ea să separe apele de ape!
Și Dumnezeu a făcut întinderea care a despărțit apele dedeasupra de apele de dedesubt și a numit întinderea Cer...Încă nu era mulțumit, dar în lucrarea mare la care El pornise, știa unde vrea să ajungă, astfel că, fără grabă, a lăsat să treacă încă o noapte, iar în cea de a treia zi a hotărât:
-Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului și să se arate uscatul !
Și așa a fost, precum voia Lui glăsuise. Apele s-au învolburat, s-au încrâncenat, s-au vânzolit și s-au zvârcolit, născând uscatul pe care Dumnezeu l-a botezat Pământ. Iar apele care erau în jurul lui au primit numele de mări...
Dar timpul de odihnă încă nu venise... Pământul născut dintre ape zăcea pustiu și tăcut, iar nașterea lui din adâncuri nu folosea nimănui...
Și Domnul și-a rotit din nou glasul peste lucrarea lui.
-Să dea pământul verdeață! Iarbă cu sămânță! Și pomi roditori, care să facă rod după soiul lor, iar rodul - să poarte samânța lor pe pământ !
Porunca a fost îndeplinită și pământul s-a acoperit cu iarbă, flori și pomi de toate felurile, iar El a fost mulțumit. Asta a înfăptuit Dumnezeu în a treia zi...
O nouă dimineață și-a arătat lumina. Și privind cerul pustiu, așa cum și pământul fusese, Dumnezeu a înălțat iarași Glasul, peste liniștea și pacea acelui frumos ce încă tot nimănui nu folosea...
-Să fie niște luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie ca niște semne, care să arate timpul, zilele și anii!
Și așa a făcut. Întîi a așezat pe cer soarele, ca să stăpânească ziua, apoi a adăugat luna și stelele, să înveselească cerul nopții. Si iată cum se sfârși cea de a patra zi și Dumnezeu era tot mai mulțumit de lucrarea Sa...
În a cincea zi, El hotărâ că pământului cel verde și roditor îi venise timpul să fie folositor cuiva care să se bucure de el, de pacea văzduhului și întinderea apelor...
-Să mișune apele si cerul de viețuitoare ! a poruncit El.
Și apele s-au umplut de pești mari și de atâtea alte viețuitoare care zburdau în întinderea lor, iar cerul a fost brăzdat de aripile păsărilor și cântecul lor răsuna plăcut Domnului. Iar El era mulțumit de scânteia de viață care încălzea acum opera Lui.
-Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți apele mărilor. Și voi, păsări, înmulțiți-vă pe întinderea cerului!
O nouă noapte pogorâ peste pământul ce acum fremăta de păduri și ape, de păsări și târâtoare...Era noaptea a cincea, înaintea zilei celei mari, în care Dumnezeu trebuia să aducă pe lume creația Lui cea mai dragă, dar și cea care îi va aduce multe supărări...
Căci iată, în ziua a șasea, după ce a umplut pământul de viețuitoare de tot soiul, vite, târâtoare și fiare, Dumnezeu s-a oprit o clipă și a cugetat că toate sunt bune și la locul lor...Pământul purta acum viață și ordinea luase locul haosului. dar peste frumusețea și rodul pământului, cineva trebuia să fie cel ce stăpânea, iar acea ființă nu putea fi una oarecare... căci cine ar fi trebuit să aibă dreptul de a stăpâni peste creația dumnezeiască ? Numai o ființă care ar fi trebuit să fie alcătuită după modelul ceresc...
-Să facem un Om...după chipul și asemănarea noastră ! a glăsuit El.
Și, din țărâna pământului, Dumnezeu a clădit trup de Om de parte bărbătească. Apoi, i-a suflat în nări cu suflarea Lui divină și i-a dăruit ceea ce nu dăruise nimănui până atunci: i-a dăruit suflet viu...
Iată așadar că omul se născuse după chipul și asemănarea Lui. Pentru el, Dumnezeu a clădit în Eden, spre răsărit, o gradină de vis, plină de pomi de tot soiul, frumoși și roditori. În centrul ei a așezat pomul cunoștinței binelui și răului și pomul vieții. Din grădina fermecată izvora un râu ce o uda, iar la ieșire se despărțea în patru brațe: Pison, care străbătea țara Havila, bogată în aur, onix și bedelion, Ghihon, ce înconjura țara Cuș, Tigru, la răsăritul Asiriei și Eufratul. Toate alcătuiau o neânchipuită frumusețe, pace și rodnicie, toate erau astfel orânduite încât nu se putea ceva mai bun sau mai frumos. Iar omul fu luat de Dumnezeu și așezat în toată această frumusețe și bogăție.
-Lucrează și păzește această grădină ! i-a poruncit El.
Grădina era încărcată de pomi roditori, de animale și păsări care o făceau să freamete de viață și plăcere.
-Poți să mănânci din orice pom din grădina, dar...
...dar în centrul Edenului creșteau cei doi pomi pe care Dumnezeu îi așezase la sfirșitul alcătuirii ei.
-...dar ,din pomul cunoștintei binelui și răului să nu cutezi să mănânci ! Căci..
Omul, care abia se născuse și primise sfânta suflare de viață, se putea bucura de toate binefacerile grădinii. Viața lui ar fi curs în liniște și fericire și Dumnezeu nu avea nici un motiv să i-o întrerupă. Doar dacă porunca i-ar fi fost incălcată:
-…în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit !
Și totuși, omul era singur și trist. Glasul lui nu avea către cine să se îndrepte, brațul lui nu avea pe cine să mângâie. Și atunci Dumnezeu,văzând mâhnirea lui, adună la un loc toate viețuitoarele pământului, ca omul să le dea un nume și să își aleagă un tovarăș dintre ele.
Dar omul a numit toate ființele și nu și-a găsit un tovarăș pentru el, căci nimeni nu era asemenea lui, fiindcă fusese construit după chipul și asemănarea Domnului, cel care crease totul din Nimic, cel care clădise Lumea din întunecimea de neânțeles, în care se zbătuseră încurcate în haos toate pornirile, fără puterea de a se smulge singure și a deveni ceea ce numai voința Lui le ceruse să devină...
Și iată că Dumnezeu, văzând că omul este singur și trist, a hotarât că încă nu își terminase lucrarea. Și a trimis atunci un somn adânc ce s-a pogorât peste Adham „cel construit din țărână". Omul a adormit,iar Dumnezeu i-a deschis carnea trupului și i-a scos o coastă. Apoi l-a închis la loc, iar din coasta luată din bărbat, a cioplit-o pe femeie, a luat-o și a dus-o în fața omului. Iar el s-a luminat la chip:
-Iat-o, în sfirșit, pe aceea care este os din osul meu, carne din carnea mea ! Te vei numi "ișa"( femeie), căci ai fost luată din bărbat(iș).
Dumnezeu s-a bucurat că în sfirșit omul avea acum un sprijin pentru el. I-a binecuvântat pe amândoi și le-a spus :
-Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul, supuneți-l și stăpâniți peste viețuitoarele mărilor, peste viețuitoarele pământului și ale văzduhului! V-am dat tot pământul, orice iarbă care face sămânță. Orice pom care are în el rod cu sămânță , să vă servească de hrană !
Apoi, a tunat cu glas mare și înfricoșător :
-Dar de pomul cunoștinței binelui și răului să nu vă atingeți ! Roadele lui vă sunt interzise și în ziua în care veți întinde mîna spre ele, viața voastră se va sfîrși iar Moartea se va naște !
Omul și femeia lui ascultau înfiorați și temători. Nu înțelegeau amenințarea, căci nici nu le trecuse prin gând să calce porunca. Dacă Dumnezeu le dăduse în stăpânire toată grădina Edenului, ce nevoie aveau ei să se atingă de roadele acelui pom ce le fusese atât de strașnic interzis ? Erau fericiți, erau împreună, carnea și oasele lor erau asemenea, iar viața lor trebuia să fie lungă și lipsită de griji. Și apoi, nici nu înțelegeau pedeapsa, pentru că nu știau ce înseamnă nici moartea si nici nemurirea. Dumnezeu crease totul, din nimicul în care numai Sinele Său existase, El născuse tot ceea ce acum respira viață și alcătuire ordonată. Dar moartea încă nu o cunoșteau, căci numai ea nu fusese creeată...
Dumnezeu însă, știa...știa tot ce avea să urmeze și cu durere lăsa lucrurile să își urmeze calea…
Domnul își isprăvise deci lucrarea Lui cea mare. Și atunci a hotărît ca cea de a șaptea zi să fie sfânta clipă de răgaz și odihnă, după tot ce înfăptuise... Grădina raiului se întindea plină de verdeață, de murmurul apelor și al viețuitoarelor. Odraslele Domnului erau fericite, nimic nu le lipsea, trăiau în armonie și plăcere. Omul își iubea femeia, singura ființă asemenea lui. Iar ea, frumoasă și goală, mergea alături de el, încântându-se necontenit de frumusețea grădinii și de bogăția ei, privind animalele care se plimbau prin iarbă, peștii care zburdau in ape. Nu aveau griji. Nu era nici cald, nici frig, pomii își aplecau crengile încărcate de roade care mai de care mai ademenitoare, iar timpul trecea nesfirșit în bucuria și plăcerea unei vieți neștiutoare și simple...
Dar în grădină trăia și o viețuitoare mai vicleană decât toate animalele câmpului. Șarpele, cel izgonit din cer, care nu rămăsese în starea lui dintâi pentru că Dumnezeu îl alungase căci nimic nu era bun în el. Șarpele îl nesocotise și căutase cu poftă la dumnezeire...
Acum, el o urmărea pe femeie, căci văzuse cum ochii ei iscodeau la toate cu atenție și curiozitate așa cum bărbatul nu făcea, el trecea mai neatent și mai nepăsător pe lângă lucrurile din jurul lui. O bănuise, iscoditoare cum era, mai ușor de atras în capcana ce era gata să o întindă, spre a o duce la pierzanie, pe ea și pe omul ei...
Căci era hotărât să fie astfel...
Urmărind joaca celor doi, șarpele văzu cum femeia, alergând înaintea omului, se apropiase de centrul grădinii. Era singură. Omul rămăsese undeva, în urmă, căutând-o. Se strecură perfid pe lângă ea, privind-o cât era de frumoasă, și cu prefacătorie o întrebă ,cu un aer mirat, cu o voce mieroasă și adormitoare, vorbind parcă singur :
-Oare a zis Dumnezeu cu adevărat, să nu mâncați din toți pomii din grădină ?
Femeia se opri din fugă și își întoarse privirea către el.
-E adevărat...A spus că putem mânca din rodul tuturor pomilor, dar de pomul din mijlocul grădinii să nu ne atingem...
Șarpele se răsuci cu prefăcută mirare, deși el știa prea bine ce spusese Dumnezeu. Dar știa și unde vrea el să ajungă.
-Da ? Și ce se va întâmpla dacă te vei atinge de el ?
Frumoasa femeie ridică din umeri cu nepăsare.
-Nimic. Dacă ne atingem de el, o să murim negreșit.
Și fu gata să pornească în fugă, pentru că omul deja o striga de undeva din apropiere. Ce îi păsa ei că „va muri negreșit", când nici nu știa ce înseamnă asta ? Ea știa un singur lucru: Tatăl spusese : „Nu vă atingeți de pom." Și era de ajuns. Ce-i trebuia ei pomul aceela, nu avea destule fructe în grădină? Dar Șarpele nu avea de gând să scape ocazia, așa că spuse repede, văzând că e gata să se îndepărteze :
-Nu e adevărat! Îți spun sigur că nu veți muri!
Pasul femeii se opri o clipă în aer. Apoi se așeză cuminte la loc, oricum gata de plecare.
-Cum de cutezi să spui asta ? De ce ar fi altfel, dacă Dumnezeu așa a spus?
Șarpele schiță un zâmbet subțire de victorie, căci de acum știa că bătălia era ca și câștigată.
-Pentru că vrea să vă înspăimânte. Pomul acela este deosebit.
Femeia îi aruncă șarpelui o privire, gata să plece, dar ochii ei se opriră asupra pomului. Era frumos și încărcat de roade. Părea bun de mâncare și foarte atrăgător. De ce oare Dumnezeu le interzisese tocmai rodul acesta, cel mai frumos din toată grădina? Scutură însă capul. Avea în jur atâția alți pomi roditori, frumoși și atrăgători ! Se întoarse, privind în spate și, zărindu-l pe om lângă un pâlc de copaci, gata să o găsească, se pregăti de fugă.
Șarpele însă, strigă repede :
-Dumnezeu știe că dacă vei mânca din pomul acesta, ți se vor deschide ochii !
-Dar ce, acum îi am închiși? râse femeia, rămânând totuși alături.
Șarpele îi spuse cu glas îmbietor, aproape cântând o melodie dulce:
-Altfel ți se vor deschide ! Când te vei înfrupta din roadele pomului, vei deveni asemenea lui Dumnezeu ! Vei cunoaște binele și răul. Mintea ta se va deschide!
Femeia privi din nou gânditoare către pom. Îi plăcea să îl privească, fructele se roteau ademenitor în el. Să i se deschidă mintea, să cunoască... "oare ce o fi însemnând să cunoști ? " se întrebă ea. "Dacă aș mânca, aș ști." Dar își scutură din nou capul, clătinându-și pletele peste spatele gol. Dacă Tatăl spusese nu...
-Veți fi ca Dumnezeu, veți cunoaște...veți fi ca Dumnezeu...
Era ca o vrajă. Pomul o îmbia alături, iar vocea șarpelui devenise moale și ciudată, parcă punând stăpânire peste ea. Ar fi vrut să își continue drumul, dar joaca nu o mai atrăgea. Să fii asemenea lui Dumnezeu...Și pomul acela, care parcă începuse să cânte din frunzele care foșneau în jurul roadelor. „Ce o fi însemnând să ți se deschidă mintea ?"se întrebă din nou. „Poate că a muri nu e atât de rău, dar să cunoști, cum o fi ?"
-Nu e adevărat că veți muri...Dumnezeu nu vrea să fiți asemenea Lui.
Vocea șarpelui semăna cu melodia vântului prin frunzele pomului interzis. Ca în vis întinse mâna ce-i tremura ușor și mângâie frunzele pomului. Tresări ca arsă. Nu se gândise ce se va întâmpla, dar aproape crezuse ca va muri imediat. Nu se întâmplă însă nimic. Poate asta însemna a muri ?
Întinse din nou mâna spre rodul pomului.
- Ia-l, e bun, șopti șarpele la urechea ei. Mușcă o dată, măcar o dată ! Þi se va deschide mintea, vei fii asemenea Lui !
Bărbatul ajunsese lângă ea și o văzu cu uimire cum întinde mâna spre fructul oprit.
-Ce faci ! Nu !
Aproape speriată de glasul lui, femeia smulse fructul din pom și fără să mai aștepte mușcă repede din el, căci se temea că omul o va opri. Dintr-o dată un gust dulce amărui îi inundă gura, coborând în trup și umplând-o de o plăcere ciudată.
-Uite, mușcă și tu! E bun, și să știi că nu o să murim! O să fim asemenea lui Dumnezeu!
Șarpele dispăruse zîmbind satisfăcut. Alături rămăsese doar bărbatul, care o privea neîncrezător și temător. O iubea și nu știa ce să facă să o salveze din ghearele acelei necunoscute, nevăzute și înfricoșătoare ființe, Moartea. Dar femeia nu murise, dimpotrivă, părea și mai frumoasă, cu ochii strălucind într-un fel nou și ademenitor, întinzându-i fructul cu un zâmbet.
-Mănâncă, vei fi asemenea lui Dumnezeu !
Asemenea lui Dumnezeu! Ce cuvinte ciudate, care se strecurau în sufletul omului, umplându-l de o senzație nouă și parcă de puțină ciudă. Cum să fie femeia lui asemenea lui Dumnezeu și el nu ? Întinse mâna și luă fructul , grăbit, temându-se parcă să nu dispară și el să rămână în urma femeii, să nu fie și el asemenea lui Dumnezeu. Mușcă din fruct. Femeia îl privea zâmbind în continuare, așteptând parcă să îl vadă cum se transformă și devine aidoma Tatălui pe care nu-l zărise niciodată. Dar în loc de asta îi scăpă un țipăt:
-Dar...ești gol ! Și eu la fel ! Cum de am umblat astfel ?
Bărbatul rămase pe gânduri, încurcat. Rușinea îi creștea în suflet și el era fără putere în fața acestei prime cunoașteri. Femeia însă își reveni repede din uimirea care o cuprinsese, smulse în grabă câteva frunze de smochin și se acoperi cu ele, întinzându-i și bărbatului câteva. Dar nu sfârșiră de așezat cingătorile, că și auziră umbletul lui Elohim prin răcoarea grădinii, și glasul Lui chemându-i. Se ascunseră cu teamă printre pomi. Domnul însă, îl chemă pe om și îl întrebă cu supărare :
- Unde ești ? De ce nu ai venit când te-am chemat ?
Omul răspunse cu vocea tremurată :
-Þi-am auzit glasul prin grădină și am fugit, căci mi-a fost frică. Eram gol și m-am ascuns, să nu apar în fața Ta cu goliciunea neacoperită...
Dumnezeu înțelese atunci cu durere că sosise clipa și păcatul cel mare se produsese. Glasul Lui tună cu mânie , doar cât să mai întârzie momentul cel greu al pedepsei:
-Cine ți-a spus că ești gol ?!
Omul tăcu. Fusese gol și înainte, dar el nu știuse, căci nu cunoscuse Rușinea până ce nu mușcase din fructul interzis.
-Nu cumva ai mâncat din pomul din care îți poruncisem să nu mănânci ?!
Omul trebuia să recunoască, dar nu avea tăria să ia asupra lui păcatul cel mare, fără să-l împartă cu femeia pe care o considera de fapt singura vinovată. Se temea.În el se nășteau, alături de rușine, cele două surori, Teama și Lașitatea. Întinse mâna spre cea care tremura lângă el și spuse acuzator:
-Femeia pe care mi-ai dat-o să fie lângă mine...ea a luat din pom și mi-a dat și mie.
Ea privi mustrător către omul ce o împingea singură înspre mânia Tatălui și încercă să se dezvinovățească, șoptind slab:
- Sunt vinovată, căci am încălcat porunca Ta și am mâncat din pom... Dar Șarpele s-a strecurat lângă mine și m-a amăgit...
Răul fuseese deja făcut. Nimic nu mai putea schimba pedeapsa : cei doi pierdusera Nemurirea, și acest preț îl plătiseră pentru Cunoaștere. Dumnezeu știa ce se va întâmpla în continuare și era mâhnit, căci trebuia să împlinească amenințarea și să îi facă să plătească pentru nesupunere, pentru porunca încălcată. Chemă întâi șarpele și îi spuse :
- Ai făcut lucrul acesta, care e împotriva celor ce le-am hotărât Eu. Știai ce se va întâmpla, știai ce te așteaptă, dar nu te-ai putut opri să faci, sau măcar să amâni răul acesta. Ești pedepsit să porți asupra ta blestemul de a nu te mai ridica niciodată de la pământ în mersul tău, să te târăști în tot restul zilelor tale, să-ți porți pântecele în țărână. Și niciodată femeia să nu te ierte pentru vina ta. Vrăjmășie să existe în veci între voi și urmașii voștri! Femeia îți va zdrobi capul de câte ori vei apărea în calea ei, iar tu îi vei zdrobi călcâiul.
Se opri o clipă, căci trebuia să arunce pedeapsa și asupra odraslelor Lui cele mai iubite. Începu cu femeia, căci ea era prima vinovată.
-Voi aduce multă suferință asupra ta. Copiii îi vei naște în mare durere iar dorințele tale se vor ține după bărbatul tău; îl vei urma și el va fi stăpân peste tine!
Femeia își plecă fruntea. Încă nu știa ce înseamnă toate acestea,dar înțelegea că viața neștiutoare și lipsită de griji se terminase. Nu îi părea rău că bărbatul va fi stăpân peste ea, căci era bun și iubitor și nu credea că va fi vreodată altfel. Se căia amarnic însă că îl mâniase pe Dumnezeu și tare ar fi vrut să îndrepte cumva lucrurile.Dar era prea târziu...
Domnul se întoarse și înspre bărbat :
- Ești vinovat că ai ascultat de glasul femeii tale, încălcând porunca Mea. Tu ar fi trebuit să o aperi de ispită, să ai grija ei căci ești mai puternic și ea era creată din coasta ta. Tu trebuia să o oprești pe ea să cadă în păcat, nu să o urmezi. Din cauza asta, din cauză că ai mâncat din pomul cunoștinței, pământul este acum blestemat. Hrana de toate zilele nu o vei mai putea culege doar întinzând mâna, ci vei munci din greu și cu sudoare, cu trudă multă vei câștiga hrana zilei, cu sudoare vei obține pâinea. Zilele tale vor fi chin și muncă până se vor sfârși și te vei întoarce în pământ, căci din el te-am plămădit. Þărână ești și în țărână te vei întoarce. De acum, te vei numi Adam (țărână)...
Adam și femeia lui ascultaseră cu durere pedeapsa Tatălui. I-ar fi cerut iertare dar în adâncul sufletului știau că Dumnezeu i-ar fi iertat pentru multe păcate, dar nu și pentru răul acesta pe care îl împliniseră acum. Nu exista nici cale de întoarcere nici de îndreptare. Trebuiau să trăiască în veci cu vina de a fi călcat porunca Domnului.Cine ar fi putut să ia asupră–și această vină ? Se strânseră înfrigurați unul lângă celălalt, cu capetele plecate si cu ceva sărat și ciudat picurându-le de sub pleoape, în timp ce tremurau de un frig neașteptat și necunoscut ce se pogorâse peste grădină…Cu mâini neândemânatice încercau să își acopere goliciunea de care până atunci nu le păsase căci nu avuseseră cunoaștere de ea.
Dumnezeu nu mai avea nimic de adăugat, dar în marea lui mâhnire se mai opri o clipă și privindu-i cum tremură de frig și de rușine, le croi cingători și haine din piele de animale. Mai liniștit și parcă resemnat, Adam întinse mâna către nevasta lui, tovarășa de suferință de acum înainte.
-Am să-ți spun Eva („cea care dă viață"), căci tu vei fi mama tuturor celor care vin după noi.
Dumnezeu i-ar fi lăsat să se îndepărteze, dar privindu-i cum stăteau mână în mână, se gândi :
„Iată că omul a ajuns ca unul dintre Noi. Cunoaște Binele și Răul.Dar dacă va întinde mâna și către pomul vieții ? Va trăi în veci, și asta nu trebuie să se întâmple . Sunt nevoit să îi împiedic..."
Căci pomul vieții devenise posibil de atins, după ce omul ajunsese la cunoaștere... Și Dumnezeu știa ce va urma, cât de lung și întortocheat va fi drumul vieții lui, câte ispite , câte capcane erau pe drumul cunoașterii ...
-Plecați din grădina Edenului ! Vă alung pe pământ, să pribegiți și să munciți, până voi trimite Cuvântul care te-a creeat, să te izbăvească de păcatul tău, pe tine și pe sămânța ta.... Plecați !
Și astfel, înfricoșați de ceea ce îi aștepta pe pământul acum ostil și neroditor,Adam și Eva plecară din feerica grădină a raiului, purtând asupră-le pecetea păcatului. Ei și urmașii lor nu se mai puteau bucura de nemurire , erau blestemați ca viața lor să fie din ce în ce mai scurtă și mai grea. Iar Dumnezeu știa că multe necazuri îi vor mai aduce copiii Lui și urmașii pe care îi vor avea.
Dar asta e altă poveste…
Și pentru ca nimeni să nu se mai încumete pe drumul ce ducea spre pomul vieții, Domnul puse doi heruvimi la răsăritul Edenului, să învârtească o sabie învăpăiată, să înspăimânte pe oricine ar fi îndrăznit să dorească a se înfrupta din Nemurire...