Într-un sat de munte, nu foarte departe de oraș locuia o fetiță de opt ani pe nume Miruna. Toată lumea o iubea pentru istețimea sa și pentru chipul ei frumos. Avea un păr lung, auriu ca soarele la amiază. Mama il împletea cu mare grijă și răbdare în fiecare dimineață. Fundițele roșii, bentița albă și ochii ei mari, albaștri o făceau pe Miruna să arate ca o adevărată prințesă de poveste. Se îmbrăca în fiecare zi cu aceeași rochiță albă de mătase, primită în dar de ziua ei de la mama sa. Era îmbrăcămintea preferată. Floricelele multicolore de pe rochiță erau asemenea florilor care îmbrățișează câmpiile în miezul verii sub pașii căprioarelor blânde.
Era mereu înconjurată de cărți cu povești, dar Mirunei nu îi plăcea să citească. Cum primea câte o carte cadou o lua și o arunca într-un colț al camerei ei, într-o mică bibliotecă dezordonată sau chiar sub pat, alături de câteva păpuși stricate și lângă o pereche de săndăluțe rupte. Erau cumpărate cu bănuții ei, strânși de când mersese prima dată cu colindul la bunici și la vecinii din sat care o cunoșteau. Atunci avea trei ani și jumătate și deja știa o mulțime de poezii și cântece pe care le fredona cât era ziua de lungă. Timpul trecuse și Miruna, deși avea acum opt ani și săndăluțele nu mai puteau fi purtate, tot nu se îndura să le arunce.
- E timpul să mergi la culcare, Miruna! E deja târziu și trebuie să te odihnești.
- Dar, mamă, vreau să mai stau, să privesc afară cum apar stelele.
Neavând mulți prieteni cu care să vorbească și să se joace, în fiecare zi se plimba la marginea pădurii culegând flori sălbatice sau urmărea păsările zgomotoase în zborul lor după hrană. Căldărușele, ciuboțica-cucului, panseluțele și brumărelele erau florile care dădeau viață camerei în care stătea Miruna, adeseori plictisită.
- Mamă, să lași lumina...
- Știu, draga mea. Îți voi lăsa veioza aprinsă.
Mirunei îi era frică de întuneric și în fiecare noapte ea, împreună cu iepurașul ei de pluș adormeau cu lumina veiozei aprinsă. Doar așa se simțea în siguranță.
Cu doar o săptămână în urmă ea avusese un vis urât. Era seară și Miruna se întorcea de la pădure spre casă. Deodată se făcu întuneric, că nu mai puteai face nici măcar un pas înainte și, ca printr-o minune apăru din spatele unor brazi înalți și argintii o pasăre de foc ce numaidecât își întinse aripile de flăcări, furând, astfel, luna și toate stelele de pe cer. Atunci, Miruna începu să plângă și să strige după ajutor. Doar vocea și îmbrățișarea mamei o treziră pe fată, speriată și cu lacrimi în ochi. De atunci, în fiecare seară, înainte de culcare, privea cerul asigurându-se că nimeni nu i-a furat miile de stele, pe care le iubea de parcă toate luminau doar pentru ea.
Nu trecu mult de când Miruna își închise ochii, obosită de plimbarea-i obișnuită și de aerul curat și răcoros de munte că, deodată, din colțul cu cărți, din biblioteca nebăgată în seamă apăru o lumină puternică ce mângâia chipul fetei, care dormea adânc și liniștit.
Miruna începu să viseze ceva neobișnuit de frumos, care avea s-o apropie pentru totdeauna de lumea poveștilor.
Mergând printr-un labirint de flori, încercând să găsească ieșirea, tocmai ce-i apăru în fața ochilor un palat mare, strălucitor, de ziceai că este construit din razele soarelui. Dar palatul era pustiu. Nu se auzeau decât tic-tac-urile unor ceasuri vechi și plictisite ce atârnau pe pereții camerelor nelocuite de nimeni. Erau niște ceasuri magice. Când o văzură pe fată, uimită de frumusețea încăperilor și mirată că nu era niciun om prin preajmă, un ceas bătrân, cu pendulă se adresă Mirunei:
- Cândva acest palat era plin de voie bună, de muzică și jocuri. Toate viețuitoarele veneau aici să se bucure în fiecare lună de Sărbătoarea Poveștilor.
- Unde ești, întrebă Miruna nedumerită de cele auzite, deoarece nu era nimeni prin apropierea ei.
- Aici sunt! Sus, pe peretele din dreapta. Nu te speria, sunt un ceas bătrân care te așteaptă de multă vreme.
- Pe mine?! De ce, întrebă mirată Miruna.
- Ești singura care poate salva Palatul Poveștilor. Cu fiecare zi care trece, locul acesta își pierde din strălucire.
- Și... cum aș putea eu să vă ajut, întrebă Miruna foarte curioasă și dornică de a ajuta pe oricine la nevoie.
- Caut-o pe bufnița înțeleaptă și ea îți va explica totul.
Ieșind din palatul plin de tăcere și singurătate, numai ce întâlni pe creanga unui fag uscat o bufniță care, neavând altceva de făcut, număra frunzele care cădeau ușor, una câte una pe pământ.
- Bună ziua, tu ești bufnița cea înțeleaptă?, întrebă Miruna bucuroasă.
- Da, eu sunt. Iar tu ești fetița căreia nu îi plac poveștile, spuse pasărea cu dezamăgire în glas.
- De unde știi că nu îmi plac poveștile?
Bufnița înțeleaptă îi răspunse:
- Ai fost în palatul care își pierde strălucirea?
- Da, nu este nimeni, în afară de ceasul cel bătrân de pe peretele din camera unde se țineau balurile de Sărbătoarea Poveștilor, răspunse Miruna.
- Palatul este un loc minunat pentru toți cei care vin să-l vadă, completă bufnița.
- Dar este gol și liniștea asta este mult prea tristă. Chiar și când mă plimb zilnic la marginea pădurii întâlnesc mereu păsări, care se agită în zbor după hrană pentru pui sau când își curăță cuiburile. Niciodată, pădurea nu a fost pustie și tăcută ca aici.
- Dacă ți-ar fi plăcut să citești, ai fi întâlnit astăzi toate personajele din cărțile pe care tu le arunci sub pat, fără să îți pese. Toate păsările și animalele te-ar fi întâmpinat cu veselie și tot palatul tău ar fi fost plin de muzică și zâmbet.
- Acesta este palatul meu?... întrebă Miruna cu emoție în glas.
- Da, răspunse bufnița cea înțeleaptă. Fiecare copil, ca tine are un palat al lui, dar niciunul nu arată atât de posomorât și neîngrijit ca al tău.
- Și toate cărțile mele, pe care le am acasă...
- Da, Miruna. În cărțile tale stau toate poveștile lumii, gândurile bune, personaje fermecătoare, care vor să locuiască în palatul tău. Este palatul copilăriei tale, o copilărie cu jocuri și zâmbete și foarte mulți prieteni.
- Și va fi iar muzică în acest palat?, izbucni Miruna cu mult entuziasm.
- Da, îi răspunse bătrâna bufniță înțeleaptă. Chiar și când vei crește și vei deveni un om mare, ca părinții tăi, vei avea muzica dorului și toate zâmbetele de copil în suflet. Totul va fi o amintire vie, pe care o vei păstra veșnic cu lacrimi în ochi.
Făcând câțiva pași înapoi, se întoarse brusc și porni pe drumul pe care venise. Pășea grăbită spre labirintul de flori, care o priveau cu bucurie, dansând cu speranță în vântul care adia prietenos peste codițele aurii și împletite ale Mirunei.
Lumina, care apăruse din colțul cu cărți din camera fetiței, dispăruse, lăsându-se să se vadă aceeași mică bibliotecă răvășită, cu cărți nebăgate în seamă.
Afară începu să se lumineze și vrăbiuțele, alături de porumbei dădeau startul unei noi zile, care se anunța plină de veselie. În pragul camerei apăru mama Mirunei. Se aplecă deasupra patului unde dormea micuța și o sărută pe frunte. Simțind căldura mamei, Miruna se trezi cu o mare bucurie în suflet și cu un zâmbet, care rar îl puteai vedea pe chipul fetei, adesea plictisită.
- Bună dimineața, Miruna!
- Sărut mâna, mamă, spuse fata dornică să înceapă ziua cât mai repede. După ce mă spăl pe ochi și mănânc micul dejun vreau să mă lași să-mi fac singură curat în cameră și să îmi aranjez cărțile, spunea Miruna foarte hotărâtă, spre mirarea mamei, care nu înțelegea ce se petrece. Astăzi nu merg la marginea pădurii înainte de prânz. Mă voi apuca de citit din cărțile pe care le-am primit. Ele mă ajută să păstrez bucuria și speranța în Palatul Copilăriei.
Mama fetei, înțelegând că Miruna avusese un vis deosebit, o îmbrățișă și o sărută încă o dată pe frunte.
De atunci, Mirunei nu îi mai era frică de întuneric și aștepta seara cu o mare nerăbdare. Noaptea îi oferea cele mai frumoase vise în care ea, Miruna era Prințesa din Palatul Poveștilor.

Gabriel Dragnea