agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1555 .



O poveste de dragoste cu naș (I)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Leigh ]

2012-05-02  |     | 



Tocmai îmi luasem bacalaureatul în vara aceea. Numărătoarea inversă pentru examenul de admitere la Facultatea de Litere începuse încă din primăvară când profesorul Vâjeu cu care făceam meditații de ceva vreme mi-a spus să pun mâna să recitesc proza lui Rebreanu, Sadoveanu și Preda, și să-i visez pe Eminescu și Coșbuc, căci ei se pare că ieșiseră în cărți pentru sesiunea aia de examene. Iar la gramatică m-a sfătuit să trec încă o dată prin sintaxă, unde stăteam mai prost, și să știu oricând să explic de ce se spune “un prieten de-ai mei” și nu “un prieten de-al meu”.
Făcuse o fixație săracul Vâjeu pe expresia asta. Nu cred că era elev în școala aia să nu știe de ce se spune “un prieten de-ai mei” și nu “un prieten de-al meu”, lucru care s-a dovedit profitabil în conversațiile pe care le mai purtam cu gașca din fața blocului. Din când în când mai apărea câte unul căruia nu-i suna bine la ureche și mă provoca la câte-un pariu pe care bineînțeles că-l câștigam, în final.
Intram des pe-atunci în tot felul de pariuri. Nu pariam pe sume mari, căci știam că nu le voi vedea niciodată de la ei. Pariam pe-un leu, pe doi lei, dar atrăgeam cât mai mulți să parieze împotriva mea. Foloseam tot felul de tactici, dintre care una funcționa cel mai bine. De la un anumit moment făceam o față de prost și începeam să bat în retragere. Îi lăsam să creadă că i-am provocat la mișto. Ei nu și nu; veneau grămadă peste mine să merg cu pariul până la capăt. Asta până s-au prins de șmecherie, dar pe când s-au prins, economisisem deja câteva monezi în pușculița mea cu bani pentru vacanță. Au fost mulți care mi-au spus de-a lungul vremii să fug de limba română și să-mi caut o altă direcție în viață, că limba româna n-a fost niciodată un domeniu cu care un om cinstit să facă bani, dar iată că nici nu începusem facultatea și limba română îmi adusese deja câțiva bănuți în pușculiță.
Mai rămăseseră zece zile până la examenul de admitere, timp în care majoritatea elevilor cu pretenții de a lua la Litere se adânceau și mai mult în lecturi, făceau comentarii și caracterizări, analize stilistice, dar ce nu făceau. Eu însă nu vroiam să mai văd în fața ochilor nici o carte, nici măcar un caiet deschis. Nu mă visam decât întins pe un șezlong și bătut de soare, cu marea la picioarele mele și cu ochii pierduți în fundul zării.
Vara începuse devreme. În luna iunie când școlile își închideau porțile erau douăzeci și cinci de grade la umbră iar temperatura se afla într-o continuă creștere. Nici că se anunțase vreodată o vreme mai bună pentru o vacanță pe litoral. Eram în al nouălea cer. Avea să fie ultima mea vacanță din viața de puștan și vroiam s-o trăiesc la intensitate maximă.
Ca și în anul precedent aveam să călătoresc cu Bogdan, colegul meu de bancă și prieten bun. Bogdan avea un unchi care preda la Academia Navală și care se ocupase de cazarea noastră într-unul din căminele academiei. Cu Bogdan eram prieten încă din clasa noua cînd bancurile mele erau așa de răsuflate că nu râdea nimeni la ele, decât Bogdan. Cînd ceilalți colegi îmi spuneau: “Iar vii măi cu bancu-ăla idiot, că ni l-ai mai spus o dată?” Bogdan le-o tăia scurt: “Și ce dacă vi l-a mai spus o dată, băi, cârnaților? Vouă tre să vi-l zică de zece ori să-l înțelegeți.” Apoi râdea de se prăpădea. Le-aș fi zis și eu ceva “cârnaților”, dar dădea mai bine când le-o reteza Bogdan, așa că eu mă făceam mic și-l lăsam pe el să se simtă mare.
Am plecat amândoi la Constanța într-o zi zi toridă în care asfaltul bucureștean era plin de urme de adidași și în care femeile cu tocuri înalte care așteptatu autobuzele prin stații trebuiau să stea mai mult pe vârfuri să nu prindă rădăcini.
Bogdan plecase croit să meargă cu nașul. Îi intrase lui prostia asta în cap și dacă nu m-a stresat cu ea tot anul școlar. Vorbise cu unii de la G care merseseră cu nașul în anii trecuți și își tot punea întrebarea cum de noi am putut să dăm atâția bani pe tren vara trecută când i-auzi ce zic ăia: că au pus câte cinci lei fiecare și nașul doar că nu le-a făcut și o cafea. Ba chiar i-a lăsat să stea în compartimentul lui de la Cernavodă încolo. I-am spus să-și bage mințile-n cap, că eu cu nașul nu merg. Nu spun că la câteva zile vorbește cu un alt grup de aiuriți și vine cu o poveste și mai tâmpită. Cică ei ar fi găsit secretul unui drum până la Constanța fără să plătească un șfanț. M-a tot bătut Bogdan al meu la cap vreo două săptămâni cu aberația aia până-ntr-o zi când m-a prins la o bere pe malul Herăstrăului și a început să îmi prezinte pe larg tehnica îmbrobodirii nașului. Iar eu, ca fraierul, l-am ascultat prietenește și cred că chiar i-am dat de înțeles că până la urmă nu strică să încercăm. Nu știu ce și cât mi-a dat să beau dar a reușit cumva să-mi scoată porumbelul ăsta pe gură.
“Ascultă!” îmi spune. “E simplu. Nașii încep controlul de la extremități; unul se urcă în primul vagon, celălalt, în ultimul. Fiecare începe să controleze biletele, vagon cu vagon, dar pentru că trenul e deseori supraaglomerat, abia dacă avansează un vagon, într-o jumătate de oră. Așa că noi ne urcăm în vagonul din mijloc și-i lăsăm să controleze extremitățile până le vine rău.”
“Adică vrei să spui că la noi nu mai ajung niciodată…” zic eu.
Bogdan era foarte bun la științele exacte. Eu îi șopteam la Română, el mă lăsa să trag cu ochiul la Mate. Dar de data aia nu știu ce formule de calcul a aplicat, căci nu-mi venea să cred că un calcul al probabilităților ar fi putut fi cheia unei călătorii cu trenul în jurul lumii în care nașul și călătorul să nu se afle niciodată în același vagon.
“Nu te grăbi,” mi-a spus. “Așteptăm să ajungem în prima gară. E imposibil ca nașii să controleze tot trenul până la următoarea stație. Așa că acolo o să coborâm frumușel din tren și ne urcăm în ultimul vagon, pe care nașul din coadă deja l-a controlat.”
Planul lui nu suna rău deloc, doar că mie îmi plăcea să merg cu trenul și să-mi las mințile să se relaxeze. Îmi plăcea să admir priveliștea și să mă gândesc ce frumos o să fie acolo unde mă duce trenul. Cu gândul la naș, toată plăcerea de-a călători îmi dispărea subit, ba chiar aș fi ajuns la Constanța cu stomacul făcut ghem și inima-n gât. Asta-mi cerea Bogdan. Și poate-avea dreptate săracul, căci la banii care ne-ar mai fi rămas de cheltuială dacă plăteam și biletele de tren abia dacă ne-ar fi ajuns de covrigi.
În timp ce Bogdan se ambala în continuare cu povestea coborârii și urcării când pe la mijlocul și când pe la coada trenului, eu nu vedeam decât miliție, cătușe, și gratii. Nu simțeam decât pumni în coaste și degete înfipte în gât. Nu auzeam decât răsteli și urlete și pe mama la telefon întrebând: ”Unde ești? Te-a luat miliția? Ah, ce bine-mi pare! Să-ți dea o mamă de bătaie, poate ți-o veni mintea la cap, că ți-am spus să nu te înhăitezi cu hamanaua aia.”
În timpul ăsta Bogdan croșeta în continare la planul lui. “...Apoi avansăm ușor în spatele nașului și stăm cu ochii pe el, căci nașii se dau jos în fiecare gară și noi o să vedem de la geam pe unde a ajuns. Când e gata să o ia înapoi, schimbăm vagoanele, el vine în spate, noi coborâm pe peron și urcăm înapoi la mijloc.”
O tot dădea înainte cum că dacă trenul va fi aglomerat și nașii nu se mai întorc să înceapă din nou controlul prin toată nebunia aia. Majoritatea călătorilor se urcă în București așa că nașilor li se face lehamite să mai bată o dată toată aglomerația pentru o mână de țigani care se urcă la Lehliu.
De cum am ajuns în dimineața aia în gară, am tras cu ochiul la coada de la casă. Ideea de a-mi lua bilet nu mă părăsise nici o clipă. Vroiam să călătoresc omenește. Gândul că în următoarele trei ore ar fi trebuit să stau cu ochii pe naș, să urc și să cobor din tren de câteva ori și să-mi fac tot felul de gânduri cu ceea ce s-ar putea întâmpla dacă ar pune mâna pe mine mă frământase toată noaptea. Îl cunoșteam bine pe Bogdan și știam ce va urma dacă nu-l voi urma în aventura lui de-a ajunge la mare pe cheltuiala CFR-ului. Dar puțin mă interesa, căci de ideile lui Bogdan mă cam săturasem. Mă mai inițiase el într-o poveste în care plănuia să furăm niște cablu coaxial dintr-un laborator de la școală pe care să i-l vindem unui vecin de-ai lui care locuia la doi. Vroia omul să-și pună antena de bulgari pe terasa de la etajul zece și-i trebuiau vreo treizeci de metri de cablu. O săptămână întreagă mi-a tot prezentat Bogdan al meu moduri de a sustrage un colac de cablu din laboratorul maistrului Niță. De la chei false, pînă la forțarea geamului, nimic nu i-a scăpat. Ba chiar îi trecuse prin minte să ne-ascundem într-un dulap și să ieșim de-acolo după ce au plecat toți acasă. Vă dați seama ce aberații. Eu l-am lăsat să vorbească, căci îmi plăcea să-i ascult elucubrațiile, dar nu l-am luat nici o clipă în serios. Cînd într-un final i-am spus că începe să mă plictisească cu scenariile lui din ce în ce mai fantastice, s-a uitat lung la mine și mi-a spus să mă duc în pisicii lui, căci cu mine niciodată nu poate să facă un lucru cinstit. Cam așa înțelegea el cinstea prin anii ăia tulburi.
În momentul în care am virat spre casa de bilete și m-am așezat la rând, eram deja pregătit să-l văd cum îi cade fața și cum își va trece mână nervoasă prin părul lui răvășit de nesomn. Avea să-i cadă și fața, avea să-și bage și mâna prin păr. În schimb n-a folosit cuvinte urâte, căci înainte să-și pună vocabularul de cartier în poziție de atac a avut loc o întîmplare care avea să-i șteargă din memorie planurile inițiale.
Mă postasem la o coadă pe trei rânduri care se evidenția nu atît prin grosimea sau lungimea ei, cât prin gama largă de mirosuri pe care o radia, unul mai greu ca altul, de parcă toți din coadă stăteau în mâini, cu picoarele descălțate și cu șosetele fluturîndu-și-le pe la nasul nostru. Bogdan tocmai îmi arătase fața aia lungă și întunecată pe care mă așteptam de-acum să și-o întipărească pe craniu pentru cel puțin două zile, cînd îl văd că se-ntoarce și dă cu ochii de-o blondă care tocmai se așezase la coadă în spatele nostru. Mirosul din părul ei făcuse brusc aerul mult mai respirabil. Parcă îl văd și-acum pe Bogdan cum uită de ce tocmai ne-am certat și dă să intre în vorbă cu ea. Văzându-se băgată în seamă, blonda îi aruncă o privire intensă și îl întreabă cu un accent modovenesc fără cusur “Pi undi vini trenul când traji la linia unu?” – căci se pare că trenul de Constanța de-acolo avea să plece.
L-am văzut pe Bogdan al meu cum a intrat într-un soi de blocaj. După cum v-am spus, băiatul sclipea și la fizică, și la matematică, dar întrebarea aia părea să-i fi produs niște dereglări majore la nivelul sinapselor. A îndrăznit până la urmă să articuleze un răspuns, dar doar cu jumătate de gură, de parcă i-ar fi fost teamă ca nu cumva legile fizicii să se fi schimbat între timp.
“Păi pe unde să vină?” a răspuns pe un ton scăzut. “Tot pe-acolo.”
Fata a ridicat o sprânceană și a continuat în același ton: “Păi și cum mai iesi de-acolo dacă vini tot pe-acolo?”
În momentul ăla Bogdan mi-a dat un cot în coaste care înlocuia o sută de cuvinte. Vroia să spună că dacă fata aia avea să călătorească cu noi, aveam divertismentul asigurat pe tot parcursul drumului. Merita să-i plătim chiar și biletul pentru asta. Doar că mitul blondei modest înzestrate cu creier avea să fie spulberat chiar în momentul următor când după ce-a scos și ultima păsărică pe gură, blonda a trecut la argoul de Pantelimon și i-a spus lui Bogdan să-i fie rușine că n-o mai recunoaște. Fuseseră colegi de școală generală. Poanta cu trenul care trage la linia X tocmai o auzise la un bairam în urmă cu o săptămână și i s-a părut atît de amuzantă că abia aștepta să i-o spună vreunuia prin gară, să-l vadă cum îi cade fața. Adevărul e că și mie îmi plăcea să-l văd cum îi cade fața din când în când, căci avea o față de buldog care era deja predestinată căderii încă din fragedă tinerețe iar la capitolul ăsta mi-a fost întotdeauna milă de el. Se pare că nimeni nu dădea doi bani pe fața lui. Toți ne amuzam pe seama ei. Noroc că băiatul avea fălcile tari și colții puternici. Nu scăpa nimeni nemușcat când se mai înfigea în noi.
Așa s-a făcut că până la urmă ne-am luat amândoi bilet. Stând la taclale cu blonda lui, Bogdan parcă și uitase de planurile lui de-al păcăli pe naș, așa că eu începusem să mă liniștesc. Cu biletul în buzunar parcă aveam alt chef de călătorie. Asta nu însemna că n-aveam și eu puțin inima strânsă la gândul că mi se subțiau finanțele. O aveam și asta a făcut să-mi scot încă o dată toți banii de prin buzunare și să-i număr, leu cu leu, să văd ce dau pe tren și ce-mi va mai rămâne de cheltuială când mă voi trezi pe malul mării.

Trenul era arhiplin. Bineînțeles că nu am găsit locuri în compartimente așa că ne-am oprit toți trei pe coridor, cu bagajele la picioare. Am zis totuși mersi că am prins un loc lîngă geam și putem scoate capul la aer. Erau alții care nici drepți nu mai aveau loc să stea. Se așezaseră în fund pe bagaje, orbecăind în bezna de la picioarele noastre. Nu spun ce fum ieșea de-acolo, că toți își aprinseseră țigările și-acum mai aveam o grijă, să nu se-atingă vreunul cu jarul de pantalonii mei. Înainte să plec parcă și-o aud pe mama: ”Pantalonii ăia buni îi iei pe tine?” ”Da’ pe care vrei să-i iau, că două perechi am toate?” ”P-ăilalți.”
Nu vă spun cum arătau ceilalți... Dar ce să-i faci? Asta era mama. Nu vedea diferența. Ea zicea că blugii mei de fițe aratau mai rău ca ăia călcați cu dungă. ”Păi tu compari o pereche de panataloni de tergal cu panaramele astea de blugi?” Oh, doamne când îmi amintea de pantalonii ăia de tergal mi se ridica păru-n cap, dar acum cu țigările astea la picioarele mele ce buni ar fi fost. Puteau să-i ardă liniștiți. Așa că e bine să mai asculți din când în când și de părinți, nu că le-ar ști ei pe toate, dar în principiu Dumnezeu le cam ține partea. Face El ce face și ne-aduce la vorba lor.
Tot drumul Bogdan n-a mai avut ochi decît pentru blonda lui. Am stat lângă ei și am ascultat la exagerările lui fără să scot nici un sunet. Știam și eu că pe fete trebuie să le zăpăcești cu tot felul de povești, care dintre care mai umflate și mai demne de admirație, dacă urmărești să le intri în grații, dar aventurile lui Bogdan căpătaseră deja proporții mitologice și mă așteptam de-acum ca în orice moment blonda să-l tempereze cu vreuna din privirile alea pe care femeile ți le aruncă atunci când se cam satură de baliverne. Dar fata asculta în continuare cu interes, ba chiar am observat și la ea o înclinație către fabulos și-atunci mi-am spus că dacă o vor ține așa până la Constanța, au mari șanse să-și petreacă împreună nu doar vacanța, ci tot restul vieții. Păreau făcuți unul pentru altul.
Am ajuns în gara din Constanța cu biletele intacte. Se pare că nașul rămăsese blocat într-un grup de țigani care atât s-au scotocit prin buzunare și genți după bilete, că i-a luat nașului jumătate de drum să controleze un vagon. Ba chiar țiganii se înfuriaseră așa de tare pe încăpățânarea lui că fuseseră gata să-l arunce din tren. Pînă la urmă au coborât cu toții la Lehliu, moment în care nașul se pare că a avut o cădere nervoasă. A intrat, săracul, în compartimentul lui unde a luat un pumn de pastile și n-a mai ieșit de-acolo tot drumul.
Pe blondă o aștepta o mătușă la gară. Bogdan aranjase deja o întâlnire cu fata încă de pe tren așa că la despărțire erau relaxați. Presimțeam deja că vacanța noastră va lua o întorsătură, dar când e să te lovească destinul, cine se poate opune? Când e să se întâmple, se întâmplă. Au rămas împreună până în ziua de astăzi.
Am luat calea către căminul studențesc unde unchiul lui Bogdan avea să ne aștepte să ne dea cheia. Băiat bun, unchiul. Avea un tic de-și lingea des colțurile mustății, dar altfel băiat prezentabil, înalt și cu cărare pe mijloc. Venise și cu fiu-său după el, un puștan rotunjor în obraji, cu ochii de culoarea petrolului și dinții din față lipsă. Ne-a spus să nu dăm foc la ceva, și să nu facem gălăgie că mai sunt și alții ca noi cazați prin cămin și nu vrea să aibă probleme din cauza noastră. Și-a mai lins o dată mustața și-a plecat cu fi-su de mână care înainte să ne întoarcă spatele ne-a zâmbit și ne-a făcut cu mâna.

De-acum se lăsase seara. Cu bagajele desfăcute și hainele pe umerașe, nu ne-a rămas decît să ne așezăm la masă și să calculăm – a câta oară? – ce bani ne-a mai rămas și cât ar trebui să cheltuim în fiecare zi ca să ne-ajungă pentru o săptămână întreagă. Unchiul lui Bogdan nu ne dăduse o dată la care să eliberăm camera, ba chiar ne spusese că de-om vrea să stăm mai mult să-i spunem cu câteva zile înainte ca să aibă omul îndeajuns timp “să tragă sforile și să ungă osiile”.
Eu făcusem o obsesie cu număratul banilor deși auzisem și eu pe la alții că cel care-și numără prea des păduchii, ajunge în final să trăiască precum păduchele. Dar nu puteam face nimic, căci creierul era setat cumva să-și facă singur calculele, fără să se consulte cu mine. Așa se făcea că banii mei adunați cu ce-a strîns și Bogdan de prin trențele lui au ajuns la fabuloasa sumă de optzeci și șase de lei. Am scăzut banii de tren pentru întoarcere, și am rămas exact cu ce v-am spus mai devreme. Cu bani de covrigi.
“Poți să zici ce-oi vrea, dar la întoarcere trebuie să-l fentăm pe naș,” mi-a zis Bogdan. “Doar dacă nu vrei să ne întoarcem acasă cu coastele ieșite prin piele.”
Așa că din seara aia a început din nou să croșeteze la planurile lui de păcălire a nașului. Simțeam deja că-mi vine să vomit. Mă și vedeam înghesuit de naș într-un colț de tren și dat pe mâna miliției, în prima gară. Am smuls zece lei din mîna lui Bogdan și i-am zis că dacă el vrea să-l păcălească pe naș, n-are decât, dar eu vreau să ajung acasă fără probleme. Dacă bani să călătoresc cinstit, cu bilet, n-or mai fi, cel puțin o să păstrez o mică atenție pentru naș. Dacă nașului nu-i convine suma cel puțin va aprecia buna mea intenție și-o să mă dea jos în prima gară, fără să ajung pe mâna miliției.
“Dacă vrei să-l fentezi, fentează-l singur,” am continuat. “Eu îi dau banii la urcare să fiu sigur, să n-am surprize.”
“Cum să-i dai banii la urcare?”
“Uite-așa, pur și simplu. Mă duc la el pe peron și-i dau banii.”
“Tu te-auzi ce spui? O să zică nașu că cine știe ce-i pregătim, dacă-i dăm banii înainte.”
“O să zică să suntem oameni cinstiți, asta o să zică.”
Bogan s-a închinat larg și m-a lăsat în plata Domnului. A intrat în baie și n-a mai ieșit de-acolo vreo oră. Cât a stat pe veceu și a făcut duș am răsucit situația pe toate părțile ba chiar m-am gândit că poate avea dreptate, poate că până la urmă nașul ar trebui plătit când vine să ne controleze, căci dacă trenul va fi aglomerat din nou și nașul se blochează iar prin vreo ceată de colorați nu mi-ar fi stricat deloc să-mi rămână banii în buzunar și să ies la o bere cu ei după ce-ar fi fost să scap de examene.
În noaptea aia am stat amândoi treji până spre miezul nopții și am încercat să facem un plan de aprovizionare bazat pe banii care ne mai rămăseseră. Micul dejun avea să includă doar brînză și roșii, la prânz poate câte-o conservă de fasole cu costiță sau pește în sos tomat, iar la cină aveam deja mâncare de-acasă – jumări la borcan și o bucată prețioasă de salam de Sibiu, pe care mama, săraca, a primit-o de la vecina Lulu pe o bluză tricotată pe harnica noastră mașină Veritas. Lulu ar fi putut să-i dea și bani pe ea, dar știind că plec la mare, mama a acceptat salamul, să aibă și băiatul ei ceva mai deosebit de mâncare la micul dejun. La pâine și chifle nu aveam limită. Puteam să mâncăm pe săturate. Văzusem deja o băcănie în capul străzii, care deși avea vitrinele aproape goale, părea să aibă tejgheaua plină de tot felul de bunătăți. Cel puțin așa mi s-a părut când am trecut prin fața intrării.
După o noapte agitată în care pastilele de țânțari s-au dovedit incapabile să ucidă vreunul – erau trase sau prea vechi, căci Bogdan nu-și putea aduce aminte pe unde le ținuse maică-sa înainte să i le pună în geantă – ne-am trezit de dimineață cu stomacul ghiroțăind și niște mușcături de țînțar mari cît monedele de cinci lei. După ce că mâncasem puțin la culcare – un codru de pîine ramas de pe drum și doar o felie de salam fiecare – se mai înfruptaseră și țânțarii din caloriile noastre.
Spre dimineață foamea m-a făcut să visez băcănia aia în fel și chip. Stăteam la ușa ei și așteptam ca gestionarul să apară și să deschidă magazinul. Vitrinele erau pline cu toate bunătățile, dar nu știu de unde se construiau imaginile alea, căci nu văzusem în viața mea o vitrină de băcănie așa plină de bunătăți. Mirosul mi-era foarte ascuțit. Simțeam în nări arome fine de biscuiți cu unt, de ciocolată cu lapte, de cafea proaspăt rîșnită și pâine coaptă pe vatră. Am așteptat acolo pe piatra rece a trotuarului un timp ce părea că se prelungește de-a lungul unui întreg sezon și nu m-am ridicat decît în momentul în care am simțit că la picioarele mele ajunsese marea cu mirosul ei de alge și crustacee. Că marea ajunsese la mine sau băcănia ajunsese pe malul mării nu mai avea nici o importanță. Eu tot cu burta goală așteptam acolo căci nimeni nu s-a deranjat să deschidă magazinul. Când m-am trezit, geamul era deschis larg, iar picioarele mele care se aflau chiar în bătaia brizei, absorbiseră de-acum toată umezeala dimineții.
M-am ridicat din pat și ochii mi s-au oprit pe ziarul de pe masă pe care nu mai rămăseseră decât un pumn de firmituri din masa de la culcare. Salamul de Sibiu stătea împachetat cuminte în punga transparentă în care mama îl învelise cu grijă. L-aș fi înghițit nemestecat, cu tot cu pielița lui albă care de foame părea acum la fel de apetisantă ca și salamul însuși.
“Nici să nu te gândești!” mi-a zis Bogdan. “Salamul și jumările sunt doar pentru cazuri de urgență. De-acum trebuie să fi deschis la băcănie; spală-te pe ochi și hai să vedem ce au pe-acolo.”
Drumul până la băcănie era pavat cu piatră. O căruță trasă de un cal costeliv urca dealul scârțâind din toate încheiturile. Cei cîțiva pomi ce străjuiau drumul fuseseră plantați cu cel puțin un secol în urmă. Doi dintre ei nu mai aveau demult coroană și uitându-te la tulpinile lor gigantice ai fi zis că cineva începuse deja pregătirile în vederea conservării lor pentru eternitate. Scorburile imense care se căscaseră în trupurile lor ostenite erau acum umplute cu ciment. La intrarea în băcănie, un câine cenușiu a lătrat la noi de trei ori, după care a șters putina cu coada-ntre picioare. În depărtare un un alt câine a lătrat de două ori iar un al treilea doar o dată. Era ceva în ordine descrescătoare pînă și în atmosferă. Un miros de vacanță care se subția de la o zi la alta, ba chiar de la o oră la alta.
Băcănia avea doar două becuri. Lumina lor palidă cădea obosită peste sărăcia dinăuntru. În spatele tejghelei se afla o fată tânără care stătea pe un scaun cu spătar și citea ziarul. De jur împrejurul ei erau stivuite lăzi de diferite culori, unele din plastic, altele din lemn, unele umplute cu sticle goale, altele doar goale pur și simplu. Tejgheaua care cu o zi înainte mi se păruse a fi fost plină cu toate bunătățile nu avea pe ea decît un cântar, cîteva greutăți de diferite dimensiuni și un vraf de pungi de hârtie. La picioarele fetei se vedeau gurile deschise ale unor saci de iută, unul cu mălai, altul cu făină și mai erau vreo două în care n-aș fi putut spune cu siguranță ce se afla.
În timp ce Bogdan și-a aruncat ochii prin rafturile pline de borcane și conserve, eu am întrebat-o pe fată dacă primește de obicei și pâine. Fata a zis că da, dar niciodată la oră fixă. Ba chiar sunt zile în care mașina de pâine nu mai ajunge până la ea, că e un turc mai aproape de plajă care vinde numai pâine și la care deseori șoferul descarcă toată mașina.
Fata m-a zăpăcit de cap din prima clipă. Avea o față albă și catifelată ca de prințesă, cu dinții perfect aliniați și ochi de peruzea. Părul castaniu îi cădea în valuri peste halatul alb care era descheiat la ultimul nasture și care cu puțin ajutor din partea ei lăsa ușor să se întrevadă linia senzuală care îi cobora între sâni.
De când am intrat pe ușă am observat că fata avea o licărire în ochi pe care doar fetele ținute mult în casă o au, o licărire pe care dacă te uiți atent o regăsești și în ochii pasărilor care s-au născut în colivii. Judecînd după halatul alb pe care îl purta cu multă eleganță, aș fi putut jura că era o fată ascultătoare, de oameni simpli, care își câștigau existența cu trudă.
“Dar să știți că altfel toate conservele din rafturi sunt proaspete,” a spus ea. “Le-am verificat eu data de fabricație și nici una nu este mai veche de două luni.”
“Aveți cumva și biscuiți șprițați?” am întrebat.
“Sigur că da.”
S-a aplecat și a ridicat unul din lada de la picioarele ei. Bogdan s-a apropiat și el de tejghea, l-a luat între degete, l-a mirosit și i-a cerut fetei să ne cîntărească o jumătate de kilogram. Eu l-am întrebat dacă a comadat doar pentru el, căci aș fi vrut să mănânc și eu câțiva. El a prins ironia și i-a cerut fetei să umple punga.
Mă uitam la ea cum umple punga cu mâinile alea delicate și simțeam deja cum mi se încing călcâiele. Nu știu cum mi-a trecut prin cap, dar aș fi vrut s-o întreb dacă marea o ajută cu ceva atunci când i se pare că lumea în care trăiește e prea mică. Pe mine lumea aia mă strângea rău de tot și efectul acelei încorsetări îmi crea deseori halucinații. Mergeam pe străzi întunecate și mi se păreau luminate puternic, treceam pe lângă centre de carne și vedeam jumătățile de porc cum atârnau în cârlige. Mă strângea, mă lăsa puțin, mă strângea la loc și, tot așa, într-un ciclu continuu. Fata aia ar fi avut un mare rol în eliberarea mea din acel cerc vicios dacă mi-ar fi spus că marea mi-ar fi adus eliberarea. Probabil că m-aș fi mutat acolo să ne trăim restul vieții unul în brațele celuilalt, cu pescărușii deasupra și nisipul la picioarele noastre.
Bogdan a scos doi lei din buzunar și i-a pus pe tejghea. Fata i-a luat în palmă și după cum s-a uitat la ei și i-a cântărit părea să nu mai fi făcut o vânzare de la Crăciun. I-a așezat cu grijă în sertar și ne-a întins punga de biscuiți cu două mâini. Bogdan a înșfăcat-o înainte să o pot atinge și aproape că nici n-am văzut cînd și-a umplut gura cu biscuiți. Îl știam băiat cu bun simț, dar pentru că începusem să simt și eu efectele foamei nestăvilite, am putut înțelege ce se întâmpla cu el. I-am făcut un semn discret cum că ar fi fost frumos să o servească pe fată întâi. Am citit în privirea lui că mi-a dat dreptate. S-a scuzat și i-a întins fetei punga deschisă. Fata a luat unul de politețe după care mi-a aruncat o privire și un zîmbet de o familiaritate vecină cu beția. Am rămas ca prostul, uitându-mă lung la ea, de Bogdan a trebuit să-mi dea o palmă după ceafă să mă trezească la realitate.
“Mergem?” m-a întrebat el.
Până să apuc să-i răspund că fata și-a dat drumul la vorbă.
“Nu sunteți de pe-aici, nu-i așa?” a întrebat ea.
Când mai ieșeam din București nu spuneam că sunt bucureștean decît celor care insistau peste măsură. Învățasem să-mi țin gura, căci știam că bucureștenii erau considerați o specie de creaturi arogante și neserioase, care trebuiau să muncească de două ori mai mult să-și demonstreze bunele intenții față de fetele cuminți. Așa că răspunsul meu era întotdeauna evaziv. Tot așa avea să fie și de data aceea. I-am spus că suntem în vacanță și am schimbat imediat discuția. De fapt Bogdan a schimbat-o. Se oprise în prag unde se înfrupta în continuare din punga cu biscuiți precum Popeye din cutia cu spanac.
“Hai, mă, mergem?” mă tot împungea.
Mă miram de unde mai avea atâta salivă să nu se-nece căci biscuiții ăia cred că sugeau apa din el cum suge pământul uscat o ploicică de vară. Mie în schimb parcă îmi și trecuse foamea tot uitându-mă la fata aia. Aproape că nu m-aș mai fi dezlipit de locul ăla dacă cineva mi-ar fi dat să aleg între fată și mâncare.
De-acum prezența lui Bogdan devenise insuportabilă. El nu vedea ce se întâmplă? Ce mă tot împungea cu întrebarea aia?
“Ce-ar fi să te duci tu pîn-la turc să iei pâine și între timp eu mă uit pe-aici, pe la conserve,” i-am spus.
Bogdan s-a oprit din mîncat și parcă-l și vedeam cum își pierde iar firea și-mi strică ziua cu vreo reacție de-a lui necontrolată, dar nu știu cum s-a făcut că de data aia a-nțeles că nu se mai putea discuta cu mine pe cale rațională, căci de obicei ce-mi trecea prin minte îmi apărea și pe față fără transformări majore. De-acum și fata simțea că încep să am intenții serioase. Cel puțin așa am crezut pe moment.
Bogdan s-a apropiat de mine și mi-a pus în palmă ce-a mai rămas din punga cu biscuiți. Mâncase o jumătate de kilogram în mai puțin de trei minute. Încă și astăzi mai cred că săracul i-a mâncat de nervi, nu de foame, căci înțelegând sensul ascuns al intenției mele de-a rămâne în băcănie, m-a privit din ușă cu o neliniște pe care prietenii cei mai buni o trăiesc doar atunci când unul dintre ei este pe cale de a-și găsi perechea.

(sfârșitul primei părți)


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!