agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2983 .



Puiuțul de veveriță
proză [ ]
Fragment 2 din romanul Mușcătura

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Propi ]

2012-05-11  |     | 



Cine-i trecător pe lângă vreun bloc și identifică două geamuri mai mari, de camere, și două geamuri mai mici, de bucătărie și baie, se întreabă o dată pe an dacă în acel coteț, proiectat pentru reproducerea forței de muncă, de la darea sa în folosință și până în prezent s-a petrecut vreodată ceva deosebit, ceva semnificativ, ceva care să merite a fi consemnat și exploatat sub forma bănoasă a unui scurt metraj, a unui film de acțiune sau a unui serial de televiziune, comercială, cum sunt toate.
Bătrâna cu cârjele și fetișcana cu părul lung și ondulat revărsat peste ceafa grăsuță și albă, care apar frecvent, dincolo de zidul de lemn câinesc și de trandafiri, la ferestrele protejate împotriva oamenilor și lupilor de niște gratii, iar împotriva insectelor de niște plasă de plastic albastră, te pot face visător, însă e bine să le întrebi și pe ele dacă n-au cumva ceva mușcător de spus, măcar contra zgomotului de trafic, emanat de Bulevardul Ecomilei.
Fiindcă povestea cârjelor este cumplit de banală. Madam Vidman n-a făcut decât să răspundă ca vrăjită unor chemări, unei emulații, când s-a dus cu oala de sarmale reci la etajul unsprezece al Televiziunii asaltate din toate părțile de teroriștii care voiau să se aranjeze din toate pozițiile cu noua putere. I s-a golit oala perfect etanșă și i-au înapoiat-o găurită de glonț vidia. O are și acum, folosind-o ca ghiveci pentru o floare asemănătoare cu mărarul, numită Asparagus presidensis. Apoi s-a plimbat prin oraș și pe la prietene, uitându-se pe la lupte, nedându-și seama că, purtând în pâslari ciorapi prea subțiri, îi vor degera labele picioarelor, cea din dreapta fiind ulterior amputată.
Bătrâna vulpe relatează întotdeauna cu o mioritică seninătate cum a ajuns invalidă. Cât despre Vivian, ea susține la orice CV solicitat de redacțiile ce o poreclesc Tahoma Lucida, cum că nu i s-a întâmplat nimic deosebit în viață; și până la un punct, are multă dreptate!
Adevărata tragedie ascunsă de acest apartament ele nu o povestesc niciodată, puțini martori oculari mai sunt în viață și, de aceea, puțină e și lumea care o știe, mai ales că televiziunile n-au luat până în prezent nicio măsură, deși unele sunt îndatorate anumitor critici sau istorici literari.
Ce s-a întâmplat?... E o poveste veche și oribilă din anii’ 50, de pe la noi, ușor de relatat, fiind vremuri neipocrite.
La Câineni, cătun împădurit de pe pitoreasca Vale a Buzăului, trăia odată un chiabur câinos, un vovkulak, pe numele de familie Melecan, care se trăgea din vameși vestiți pentru rapacitatea lor. El avea terenuri, joagăre, argați, batoze, alt diferit inventar mort, turme, cirezi, bani și o casă mare cu multe acareturi. Iar unui țăran sărac din aceeași localitate i s-a îmbolnăvit nevasta de pelagră. El avea nouă copii și se gândea că dacă îi ia Dumnezeu zilele nevestei, cu greu va mai găsi alta care să se înhame la o muncă atât de grea, să-i hrănească și să-i spele pe toți ca o roabă. De aceea, într-o joi pe înserat, bolnavul a bătut la poarta chiaburului Melecan și, cu căciula în mână și cu lacrimi în ochi, s-a jeluit făcând un apel la mila acestuia ca să-l împrumute de niște bani, să aibă ce da la doctor, ca să nu-i moară cu zile nevasta pe la spital.
Melecan l-a primit cu obișnuita-i amabilitate, învățată de pe când mai putea face politică național-țărănistă, liberală sau extremistă. Dar când a venit vorba de bani, a zis că stai că trebuie să mă sfătuiesc cu consoarta, că ea ține la noi casa. Și consoarta asta era o femeie mică de statură și rea din toate punctele de vedere. După grele negocieri, ea a dat omului bani, dar cu următoarea învoială: întrucât se vorbește de o stabilizare monetară impusă de Stalin lui Dej, să lase zălog singura sa văcuță care da lapte la copii și, în decurs de trei luni, să întoarcă suma înapoi cu o dobândă de numai 31%, fixă, independentă de procesul inflaționist. Condiții binevoitoare s-ar putea spune, dacă n-ar fi fost și o clauză compensatorie stipulând că în cazul neretumării împrumutului la termen, văcuța rămâne de drept aceluia în al cărui grajd se găsește.
Și s-a întâmplat că femeia țăranului sărac cu nouă copii, deși a fost corect îngrijită la spital, a decedat. Și au urmat alte cheltuieli cu înmormântarea, pentru care bietul om, pe care îl chema Gavriliță, s-a îndatorat iar la câinosul de chiabur, la vovkulak, aducând zălog de astă dată inventar agricol mort: un plug și o grapă.
Evident, nici nu trebuie să ne punem în situația cuiva pentru a pricepe că a rămâne văduv și cu nouă copii mici pe cap nu e ușor pentru nimeni. Gavriliță a încercat să-și stingă amarul consumând băuturi alcoolice, care erau ieftine pe Valea Buzăului și nu l-ar fi putut duce prin ele însele la ruină. Din nefericire însă, el a căzut la pat de inimă rea. A zăcut ce a zăcut și, nemuncind pe nicăieri, n-a avut cum să achite chiaburului Melecan sumele ce datora. Hrăpăreața soție a acestuia nici n-a vrut s-audă de vreo păsuire, a oprit vaca, plugul și grapa, acumulând și mai multă avere decât înainte, ceea ce nu putea trece neobservat și trecut la catastif de către noua putere sovietică.
Deposedat de mijloacele sale de producție, țăranului sărac Gavriliță din Câineni nu i se mai deschideau în față decât două posibilități: ori să se haiducească, ori să plece la oraș și să se proletarizeze. Într-o zi, s-a sculat din bordei înviorat, s-a închinat, s-a bărbierit, s-a dus la oraș și acolo a reclamat la partid, la regiune, pe chiaburul Melecan, relatând despre vovkulak, toate cum au fost și fără să adauge de la dânsul nimic.
Adânc impresionat de cele auzite, un vice de la regiune, pe nume Șoimanu, care tocmai completa niște liste cu chiaburi propuși pentru deportare, nu numai că l-a trecut în capul uneia din ele pe acest odios Melecan cu toată familia lui, dar a și participat personal la ridicarea din Câineni a banditului, punând a doua zi, demonstrativ, primar tocmai pe țăranul sărac și văduv ce avea în întreținere nouă copii. La rândul lui, destoinicul primar Gavriliță și-a arătat recunoștința față de partidul care l-a scos din nevoi, amenajând gospodăria chiaburului Melecan ca pe o casă de odihnă pentru activiștii obosiți, care vizitau des ținutul, bogat în podgorii și livezi de țuică, dar ai cărui locuitori lăsau să se înțeleagă că nu prea vor să se colectivizeze, nici la colhoz, nici la sovhoz.
Încăpătoarea vilă s-a numit o vreme Mitrea Cocor, după numele unui erou de-al lui Mihail Sadoveanu care pedepsea necontenit pe exploatatori, cum a învățat în URSS, unde a văzut și cu ochii lui colhozul care e viitorul țărănimii de pe tot mapamondul. Tovarășul vice Șoimanu venea des aici ca să se sfătuiască îndelung cu Gavriliță și cu alți primari și ca să participe personal, cum alții la vânătoare de lupi, la numeroase alte ridicări nocturne de vovkulaci, să-i trimită pe drumul cel fără pulbere.
Și la lupte cu partizanii.
Până când fu coborât din munte pe targă, lovit în gâtlej de un glonte rătăcit, și depozitat în vilă să aștepte un avion de salvare care nu a mai aterizat niciodată, așa că a fost trimis la oraș în sicriu dintr-un brad psihopomp carpatin cu o mașină de teren kaki de producție sovietică, marca Gaz. Nelăsând în urmă decât numele său atribuit vilei, dar nu în forma Pentelei Șoimanu, căci partidul nu s-a grăbit să-l canonizeze printre marii săi martiri, lângă celebrul Lazăr Kaganovici de la Rusca. Hâtrul primar Gavriliță n-a făcut decât să schimbe pe Mitrea Cocor cu alt erou sadovenian exponent al luptelor sociale, și anume cu Tudor Șoimaru. Și nu numai el, când se uita, ca primar, la firmă, își aducea aminte de defunctul vice; se gândeau la el și oamenii din sat, și personalitățile care veneau la Câineni să se odihnească.
Numai la chiaburul Melecan, care pusese să se înalțe acele case, nu se mai gândea nimeni, după cum și în ziua de azi cine vine la ședință în București la Palatul Parlamentului, fie român, fie străin, aproape că nu-și mai amintește cu sentimente cine a dat indicație și apoi s-a ocupat personal de împodobirea Capitalei cu acest măreț edificiu, de la înălțimea căruia nu mai distingi alegătorii de alți pietoni stradali, care-i om și care-i câine.
Dar chiaburul Melecan, înainte de a pieri cu soția în Balta Brăilei, ca robi ai clasei muncitoare, a lăsat greu blestem asupra cui va beneficia de casele sale.
Și s-a întâmplat să poposească la Câineni, la Vila Tudor Șoimaru, la odihnă, într-o vară după ce se formase dictator național-comunist marxistul democrat Ceaușescu în China și Coreea, un scriitor doctor, de-și semna Lazzaro Spallanzani experimentalismele, un poet argentinian comunist Lobisón și un scriitor român vestit cu șoferul lui, Ciprian. Și n-au stat ei decât vreo două zile, că a venit telefon de la București că se convoacă o dezbatere și că scriitorul cel vestit trebuie să fie prezent că altfel, dacă nu ne opunem, va fi un regres în cultură.
Iar mai înainte de scriitor și de șoferul lui, fuseseră la Casa de Odihnă niște activiști mari, care, lipsindu-le stăpânul de atunci din țară, și-au permis să meargă să vâneze niște cerbi carpatini, rămuroși ca de pe pachetele de țigări pentru nefruntașii în producție, neanticipând însă că dinaintea mândrelor ierbivore sălbatice ei vor deveni niște vânători lirici și vor trăi frământări labișiene, ratând de beți ce erau toate țintele.
Da, ei erau oameni miloși, români, chiar dacă nu aveau voie de la partid, după modelul de la Moscova, să creadă în Dumnezeu și să-și boteze copilașii în numele Sfintei Treimi.
Unul din ei mai bătrân, trezindu-se că ținând regim băuse cu măsură, a luat atunci de necaz la ochi și a împușcat o veveriță.
Deci, au rămas puișorii orfani și puteau să-i mănânce jderii, cucuveaua, acvila, vulpea și alte răpitoare. Sau pur și simplu puteau să crape de foame, că erau de lapte. Dar activiștii au luat puii cu ei, aducându-și aminte că la Casa de Odihnă Tudor Șoimaru din Câineni, de unde plecaseră, a fost cât pe-aci să-i muște de nădragi o cățea lăuză pe care o chema Lisa.
Ea avea proprii ei căței personali, însă tovarășii de la centru considerau că mai poate crește și patru puișori de veveriță tot așa cum într-un apartament de intelectual mic-burghez mai pot intra câteva familii muncitoare la comun.
Hotărând așa, pușcașii au continuat să vâneze animale mici și au înnoptat la un pădurar, unde au făcut alt chef. A doua zi, s-au trezit mahmuri, cu mare greutate se dădeau duși din mijlocul naturii, abia pe-nserat, mușcați rău de țânțari, au coborât ei la Câineni. De stress și de nemâncare, doi din puișorii de veveriță au decedat în aceste condiții vitrege, iar ceilalți doi abia dacă mai dădeau semne de viață.
Tovarășul Vasea, ca cel mai tânără speranță din grup, a ademenit atunci pe cățea și a apucat-o de cap, prinzându-i gâtul între picioarele încălțate în cizme siberiene. Și au stat ei așa multă vreme de vorbă pe treptele de la intrarea în casa de odihnă dotată cu difuzor, cu măsuțe pentru remi și cu șahuri, dar jucându-se mai mult table și șeptic. Stând în fund, trăgând din țigară și dezmierdând-o pe ceafă și pe după urechi, încercatul propagandist i-a explicat cățelei necesitatea obiectivă de a alăpta, pe lângă cei șapte căței proprii, și cei doi puișori de veveriță, care oricum nu consumă mult, dar efectul de imagine a partidului milos și ecologic asupra localnicilor va fi considerabil. Iată, doi puișori de veveriță, găsiți abandonați de mama lor denaturată în pădure, au fost aduși în sat de tovarășii veniți să se odihnească, pentru a fi salvați de la o moarte sigură și a fi redați pădurii, ca să bucure prin gingășia lor pe toți care o vizitează, îndeosebi pe pionierii taberei de creație în drumeție sau colectând plante medicinale și fructe de pădure cu valoare comercială pe plan intern, precum și în valută.
Lisa avea ochi galbeni rotunzi și neîncrezători. Ea se uita cu ei neliniștită la mustața neagră ca antracitul a activistului, căuta să scape politicos, prin gesturi de împungere cu capul înainte, nu-și lua deloc angajamentul de a vedea ea de puii veveriței!
– Căci așa, dragă tovarășă Lisa, a procedat și Partidul pe vremea foametei din patru’ șase, evoca vremurile eroice ale cuceririi puterii tovarășul Vasea. Pe când partidele istorice, perimate, țărănist și liberal, precum și ramura trădătoare a socialiștilor așteptau să vină americanii, noi știam de la ruși că nu va veni nimeni să ne rezolve nouă problemele noastre concrete. Noi comuniștii n-am stat cu mâinile în sân, Liso, așteptând ca neajunsurile să se rezolve ele de la sine; noi ne-am suflecat mânecile și am îndrăznit să muncim, am început să ne organizăm și am luat măsuri împotriva efectelor dăunătoare ale foametei care pustia zonele din Moldova însecetate. Cel mai tare ne supăra faptul că în urma criminalului război împotriva Uniunii Sovietice țara era plină de orfani, de un părinte și de amândoi părinții, situație agravată ulterior, între altele datorită amintitei secete, dar fie vorba între noi, și din pricina marilor cantități de alimente pe care ni le solicitau și ni le și luau prietenii noștri de la Răsărit, zic prietenii între mari ghilimele. Iar acești orfani mișunau de colo până colo, zdrențuiți, murdari, plini de insecte și înfometați, căzând adesea sub influența unor elemente descompuse și dedându-se la diferite infracțiuni.
Imperialiștii anglo-americani, Occidentul în ansamblu, în loc să pună mâna și să ne ajute umanitar, se mulțumea să râdă de noi, trimitea reporteri care în loc să evidențieze realizările guvernului democrat-popular în reconstrucția țării devastate de război și de proasta administrație burghezo-moșierească, cu deosebire entuziasmul ce cuprinsese tineretul muncitor din fabrici, din mine și de pe ogoare – romantismul revoluționar trebuia dat de exemplu –, ei arătau din contra unele cazuri cu acești orfani, făceau agitație, ne stricau renumele în ochii proletariatului internațional, creau greutăți celorlalte partide frățești, care acționau dincolo de Cortina de Fier și nu puteau fi ajutate deocamdată de glorioasa Armată Roșie.
În aceste condiții, Partidul a hotărât să strângă pe orfanii de la orașe și să-i repartizeze pe la sate sau pe unde se mai găsea de mâncare, pe la familii mai cu frică de Dumnezeu, dar cel mai luminos exemplu l-au dat numeroși activiști care au salutat lăudabila inițiativă de a adopta astfel de orfani, de a crește pe lângă copiii lor fericiți și pe altul păgubos, rămas fără mamă și fără tată din diferite motive.
Iacă dar, dragă tovarășă Lisa, cum se pune problema, cum trebuie văzută ea corect. Tot așa cum nevastă-mea, pe lângă copiii noștri, mai vede și de un moldovean viguros care-i și bate de le sună apa-n cap când nu suntem noi acasă, și nu prea suntem, anume băiețelul tovarășului Mitrea, plecat de două luni în misiune în California, așa și dumneata, că n-oi fi mai cu moț, va trebui să iei în întreținere pe lângă cei șapte căței ai dumitale, și acești doi amărâți puișori de veveriță, care după aprecierea mea științifică, repet încă o dată, nu consumă prea mult.
Lisa nu înțelese prea mult din discursul tovarășului Vasea, deoarece erau amintite evenimente care priveau un trecut foarte îndepărtat din punct de vedere al unei scurte vieți de cățea. Stabili însă cu admirabilă precizie unde s-a sfârșit încercarea de lămurire inițiată de încercatul tovarăș Vasea. Ea se lăsă câteva clipe moale, simulând chiar adormirea, ca un dulău dat în tărbacă, apoi se smuci năprasnic dintre picioarele bărbatului, mârâind cumplit și recucerindu-și libertatea mai ușor decât se așteptase, așa cum se întâmplă adesea cu câte o societate de se miră cum de a răbdat atâta amar de vreme asuprirea cuiva, când era suficient să se smucească și să mârâie oleacă, redobândindu-și astfel onoarea, demnitatea sau verticalitatea.
Uitându-se la ea cum aleargă spre coteț, tovarășul Vasea zâmbi blajin pe sub mustața neagră ca antracitul în pofida anilor vechime și adaugă cu un umanism nețărmurit:
– Dacă nu știi, îți arătăm; dacă nu poți, te ajutăm; dacă nu vrei, apăi atunci te obligăm, dragă tovarășă Lisa, așa că nu te poți pune cu Partidul, împotriva mersului istoriei, împotriva locomotivei, împotriva progresului, împotriva supunerii și a siluirii naturii de către om...
Drept pentru care când au sosit la Casa de Odihnă și Creație Tudor Șoimaru poetul experimentalist argentinian Lobisón, doctor ul în psihologia peștilor Lazzaro Spallanzani, scriitorul însoțitor și șoferul lui, activiștii nu mai erau, dar nici cățeii Lisei nu mai scânceau în coteț. În schimb, cine trecea pe acolo se crucea văzând ditamai cățeaua – de rasă ciobănesc-mioritică susțineau cunoscătorii –, cum alăpta ea cu tristețe doi pui de veveriță cam fumurii la culoare și cu ochi răi, injectați, amenințători, de fiară imposibil de domesticit.
Pasămite, blestemul de vovkulak al câinosului chiabur Melecan asupra cui va beneficia de casele și acareturile sale căzuse asupra cățelei Lisa, care nu mușcase vreodată pe cineva!
Și într-adevăr, când după dejun se duseră scriitorul și șoferul a doua zi să se distreze la cățeaua care alăpta pui de veveriță, le raportă plângând paznicul c-a fugit de cu noapte, i-a părăsit, stau nemâncați, a venit o învățătoare de la școală să le dea cu biberonul, dar nu vrea neam, niciunul. Nu le place decât lapte. Ori de veveriță, ori de cățea!
Dintre cei prezenți, scriitorul provenea din rândul fostele clase exploatatoare și scria ca Partidul, deoarece în fiecare seară venea la el un civil fioros, mefistofelic, care îl poftea la masa de lucru și îi tot plimba pe la ceafă un pistol greu și rece de calibru 7,8 probabil de producție sovietică, serie mică. În schimb, scriitorul beneficia de unele avantaje morale, precum accesul la casa de odihnă de la Câineni. Și de șofer, pe care îl chema Ciprian, ca pe sfântul ce ne ocrotește de farmece și vrăji.
Acest Ciprian era om din popor și plin de milă față de toată făptura, cuvântătoare sau necuvântătoare.
Acest Ciprian avea nevasta lăuză și neîmpăcată: ea născuse o fetiță, deși se angajase la nuntă să-i facă lui un băiat.
El se uita înfiorat la puișorii de veveriță, rămași pentru a doua oară fără mamă: pe cea dintâi o împușcase activistul Vasea, pe cea de-a doua din ordinul aceluiași, pierderea cățeilor o adusese la rătăcirea minții și părăsirea cotețului, chiar dacă i se dăduseră în loc alți doi copilași de îngrijit. El se gândi că pe soțioara lui chinuită de frământări, aducerea în casă a celor doi puișori de veveriță, ambii de sex masculin, botezați Vasilică și Auraș, ar putea s-o consoleze de eșecul a ceea ce și-a propus să nască și n-a reușit. Băiețel. Se uita la ei cu milă și își închipuia cum or să se joace el, soția și fetița cu acești copii ai suferinței, de îndată ce cu dragoste și devotament îngrijiți, se vor întrema îndestul cât să le ardă de zbenghi.
La blestemul chiaburului Melecan, expropriat și exterminat cu familia, tânărul șofer nu se gândi deloc și, în fond, nici nu prea avea de ce să se gândească, fiindcă nu beneficiase de găzduire la Câineni decât pentru două nopți. Și nu din proprie inițiativă, ci fiindcă primise dispoziție. Așa este în viață, unde spune șeful, acolo te duci, altfel te dă afară și angajează pe altul.
În genere, ca să fii șofer, trebuie să ai minte rapidă. De multe ori ești obligat de contextul de pe carosabil, ca în numai câteva fracțiuni de secundă să te hotărăști, dacă să te angajezi într-o depășire sau pui o frână, lucruri de care depinde nu numai viața ta, ci și a altuia, a prietenilor și a partenerilor de trafic, precum și buna stare a autovehiculului.
De aceea, Ciprian a luat puii de veveriță abia la plecare. A ambalat puțin motorul Volgăi negre, s-a dat jos înjurând ca și cum nu i-ar fi plăcut ceva și, fără să-l vadă nici scriitorul, nici paznicul, nici oaspeții străini, a transferat puii de veveriță din coteț într-o cutie de pantofi din portbagaj, cu o iuțeală de circar cu vechime.
A lăsat pe șef la Casa Scriitorilor să se pregătească pentru dezbatere și, luându-și liber, a tulit-o la soțioara și fetița lui, nerăbdător să le vadă jucându-se cu zglobiii puișori de veveriță.
Dar blestemul chiaburului Melecan părea să-și fi făcut efectul.
Când a deschis portbagajul de la Volgă, unul din pui, Auraș, făcea pe mortul, reproșându-i teatral că murise de căldură, de sete și de lipsa de aer. Zguduindu-l cu un bobârnac, se pomeni zgâriat și mușcat instantaneu atât de adânc și de dureros încât lovi reflex în fiară cu cheia franceză de stătuse pe cutia de pantofi să nu fugă sălbăticiunile. Nimeri direct în căpșor de i-l subție șnițel. Nemaiavând ce face cu acest exemplar, l-a luat de codița deja stufoasă și l-a dat la un motan chior, care prindea șobolani la ei în subsol, ca și pe la garaj.
Această fiară l-a devorat cu plăcere și s-a interesat în mai puțin de un minut la Ciprian, lingându-se pe bot, dacă mai are!
Celălalt pui, Vasilică, respira încă. Mustățile îi erau pleoștite, iar urechile, care ar fi trebuit să-i stea în sus ca la iepure, îi erau blegite ca la o oiță. Pe pieptul și burticica albă, era plin de bale, fiindcă tocmai vomitase, deși nu prea avusese ce. Ochișorii mai ales, de unde te așteptai să te izbească prin vioiciunea lor ca niște bobițe de piper genuin, dimpotrivă, te întristau și pe tine, căci priveau fără niciun interes acest mediu citadin, care nu amintea nici cât casa vovkulakului de la Câineni verdele crud și sănătos al coniferelor noastre carpatine.
– Uite ce-am găsit pe drum! comunică Ciprian Simcăi, adică neveste-sii, cum ajunse sus, orbecăind prin hol, că se arsese becul, de uită să-și mai dezinfecteze rănile și mușcătura.
Și îi puse în poală puișorul de veveriță, după ce îl ștersese de bale cum s-a priceput și el, ca un bărbat neîndemânatic ce se afla.
– Vai săracul! Sărăcuțul! Da’ tu nu vezi că-i plin de bale și mort de foame? Bietul de el! Amărâtul! începu dalba soțioară să-și certe pe nepusă masă bărbățelul șofer, care se întorsese inopinat din deplasarea pe Valea Buzăului fără să aducă măcar niște brânză de oaie veritabilă, dacă nu și o damigeană de vin natural, când altădată o răsfăța până și cu lostriță sau cu păstrăv.
Și fără să-l mai întrebe pe bărbatul ei dacă e voie sau nu, Simca se desfăcu la capotul vișiniu, mătăsos și cald pe care îl purta în acea dimineață fatală, scoase pe neașteptate afară o țâță albă și fierbinte, aburindă, și lipi de sfârcul ei violaceu boticul puișorului de veveriță.
Spre consternarea lui Ciprian, care nu-i acorda vreo șansă de supraviețuire, și spre adânca satisfacție a Simcăi, veverițelul ieși văzând cu ochii din agonica sa letargie, de parcă l-ar fi stropit cineva cu apă rece de izvor, și începu să sugă cu o lăcomie rară.
– Vai, sărmanul, sărmănelul, sărăcuțul de el, il poveretto, ce nemâncat era! scheună iar cu milă Simcuța.
Deși soț tânăr, Ciprian avea o anumită zestre de înțelepciune, dobândită la Școala Vieții, umblând mult cu mașina, văzând destule, încercând să afle dacă-i ține multe și auzind și mai multe, de pe la pasagerii ocazionali și mai ales de la posturile nonstop de radio nocturne. Poate că altul s-ar fi apucat să povestească întreaga tragedie a puiului: cum a rămas el fără mămică și apoi fără frățiori, suferind și teribilul șoc al tranziției, de la laptele matern, de veveriță, la laptele de cățea și, acum, de femeie.
Minți și el, ca bărbatul, cum că l-a găsit pe cărare sub un brad, când a oprit mașina și a coborât, mă rog, să caute ciuperci.
– L-o fi pierdut mămițica lui, observă Simca. De ce n-ai așteptat să se întoarcă după el?
– Păi nu mămițica lui l-a pierdut, rânji Ciprian privirii încărcate de ură a Simcăi. L-au pierdut niște pionieri de la tabăra de creație, care îl chinuiau cum văzuseră ei pe micul dar violentul nostru ecran, oricât efort politico-ideologic ar depune partidul. Au crezut că e mort, sărăcuțul de el, și l-au aruncat sub brad, ca să se lege în niște tufișuri mai încolo de un biet arici... Mă și întreb de unde atâta cruzime în societatea noastră! Niște pionieri, niște elevi fruntași, vasăzică, l-au răpit de lângă veveriță și de la jocurile cu frățiorii lui, reținându-l mai multe zile...
Timp în care l-au și botezat, Vasilică...
Și așa s-a făcut că Vasilică i-a rămas numele puișorului de veveriță care, întremându-se cu o prodigioasă repeziciune, a schimbat curând, din toate punctele de vedere, viața tânărului cuplu, ba chiar și pe a fetiței lor, micuța Vivi, Vivișor, viitoarea poetă a mușcăturilor gingașe, din ce în ce mai iubită și de Ciprian, și de Simca, deși nu era băiatul visat.
În primul rând că fetița, blondă pe atunci, dar buclată ca și acum, a început să dea semne de gelozie furioasă ori de câte ori se întâmpla ca să fie trează și mămica ei să alăpteze pe animăluțul Vasilică. De câte ori vedea dihania aceea fumuriu-roșcată și păroasă agățându-se de sânul alb și dulce al mamei sale, Vivian începea să mârâie, să scâncească și să urle sfâșietor, deranjând toți locatarii din apartamentul naționalizat, cu baie și bucătărie comună, în care trăiau trei familii tinere, fiecare în câte o cameră, dar numai una cu copii, iar celelalte fără, deci neînțelegând cum este. Cum nu înțelegeau nici locatarii din celelalte apartamente. Totuși, agitația micuței Vivi trezea multă veselie părinților ei, iar nașa ei, tanti Cecilia, nu mai putea de bucurie când vedea cât de amarnică este la viață.
O lua în brațe, o giugiulea, o arunca în sus, prinzând-o apoi cu multă gingășie, și, dezvelindu-și mult puternica ei dantură, zicea cu legitimă mândrie:
– Cu asta nu mi-e friiică!... O să știe să ceară totul de la viață! Nu ca mine. O să urce ca o veveriță sus de tot!
În al doilea rând, o bucurie mare era Vasilică însuși.
El era din cale-afară de jucăuș. Niciodată nu știai de unde să-l iei.
Se ascundea sus pe șifonier, după galeria de la perdea, sub studio, pe după cărțile cartonate ale lui Lenin și Stalin, în dulăpiorul cu vase și alimente, în poșete, în genți, în pantofi, până și între pernă și fața de pernă, de era să se sufoce. De aici sărea pe neașteptate, fulgerător, o mică flamă roșcată, ajungând din două-trei salturi de la podea până pe lustră sau în pălăria din cuier uitată de soția maiorului Vasea, când a venit cu daruri și cu Ciprian la nașterea copilei. Se plictisea animăluțul acolo, nefiind miros de brad, și venea singur la Simca, parcă jenat, provocând-o, îndemnând-o să se joace cu el de-a v-ați ascunselea. Dacă îi dădeai atenție, se urca pe tine și se rotea în jurul tău ca pe un trunchi de copac, urca în serpentine, ceea ce, deși era amuzant, putea fi și dureros, pentru că ghearele sale zgâriau zdravăn, erau foarte ascuțite, adesea rupeau până și haine mai groase, din postav sau aba.
Dar cu adevărat răsfățatul întregii clădiri naționalizate, Vasilică nu se impuse decât din clipa în care tânăra doamnă Ionela Garamond, pe atunci vânzătoare de cupoane, descoperi că gagiul mănâncă eugenii, deci nu e chiar de lapte! Imediat, domnul merceolog Ionel Garamond fu expediat la piață sau mai bine-zis prin piețe, să facă rost, ca mare specialist în aprovizionare, de niște alune de pădure sau în cel mai rău caz de arahide de pe la vreun restaurant, cu condiția însă să nu fie sărate, căci ar putea dăuna în acest caz sănătății puișorului.
Fiind deja după-amiază, domnul Garamond găsi tarabele piețelor în general părăsite de țărani. În orice caz, nimeni nu vindea alune de pădure. Cât despre restaurante și cofetării sau baruri, în puține locuri aveau alune americane, dar, fără excepție, sărate și destul de tare coapte, aproape carbonizate, natural că nu se putea da așa ceva sovietic de pe la Odessa unui pui de veveriță.
Asudat și neliniștit, nevoind cu niciun chip să-și dezamăgească tânăra soție, pe Ionela, abilul vânzător de cupoane se opri la o berărie și, dinaintea unei halbe călduțe și amare, calculă îndelung cum să facă să poată satisface într-un fel sau altul exigențele gingașului stomac al veverițoiului.
Nu găsi nici după a patra halbă vreo soluție, începu să înjure și hotărî ca, de îndată ce rămâne singur în vreo ocazie cu mica bestie, să-i tragă un șut în codoi de să o zboare pe fereastră și apoi să susțină că de bunăvoie și nesilită de nimeni s-a cărăbănit.
Această tragedie nu era însă menit să se întâmple la colțul străzii!
Domnul Garamond, părăsind berăria, reuși să se împiedice de o voluminoasă și fără vârstă vânzătoare de semințe de floarea-soarelui. El se gândi că după înfățișare și comportament, veverița carpatină tot un fel de rozător este și ce-i priește șobolanului trebuie să-i placă și ei. Așa că luă de la țigancă mai multe păhăruțe de soroaică, umplându-și amândouă buzunarele pantalonilor și porni spre casă ciugulind și fantazând cum va face la fel Vasilică, scuipând obraznic cojile și strigând, după caz, muie Steaua, muie Dinamo sau muie Rapid!
– Ai găsit? îl întrebă cu sufletul la gură Ionela, tânăra lui soțioară, care se întreținuse până atunci ore întregi cu Simca și acum o ținea în brațe și o legăna pe Vivi, cum pe el nu-l giugiulise niciodată.
– Ce să găsesc? dădu din umeri, întunecându-se gelos la față.
– Cum ce? Păi, alune!... N-am vorbit noi așa? bătu ea din picioruș.
– Am găsit. Am găsit, începu el să se lumineze la față, am găsit ceva de o mie de ori mai bun pentru veverițe decât alunele. Ceva lăudat de toți doctorii, pe la toate cabinetele de întreprindere. Ia uitați-vă! Și scoase din buzunar câteva semințe negre, întinzând palma cu ele spre drăgălașul animal.
În așteptare, inima îi bătea să-i spargă pieptul, ca și cum de reacția puiului de veveriță ar fi depins întreg viitorul căsniciei sale.
Și minunea s-a produs! Vasilică a luat cu lăbuțele unul din triunghiulețele negre, l-a dus la botișor și l-a mirosit îndelung. Apoi a făcut cranț! cu dințișorii, a ales cu vârful limbii miezul alb, iar cojile netrebuincioase le-a scuipat nepăsător ca un microbist în tramvai sau ca liceencele în parc.
Nesfârșite hohote de râs au urmat acestui gest.
Pe urmă, au venit și vecinii să se amuze uitându-se la veverița căreia îi plac „bomboanele agricole“, cum s-a exprimat cineva împrumutând limbajul producătorilor.
Ionela a fost atunci foarte mândră de domnul Garamond. L-a sărutat în public pe obraz și l-a lins puțin după ureche. Iar el, în jurnalul de vampir spiritual, a tras concluzia nefastă că în orice situație dificilă l-ar pune viața, creierul lui de viitor referent literar va găsi în timp util o soluție strălucită pentru probleme dintre cele mai dificile.
Soru-sa, Cecilia, mai practică, ducând o viață mai disciplinată, a râs și ea de cele văzute și a sfătuit-o pe Simcuța să grăbească înțărcarea lui Vasilică, introducându-i în rația zilnică, pe lângă eugenii și floarea-soarelui, care păreau definitiv acceptate, tot alte ingrediente, cum ar fi morcov, boabe de porumb, pâine uscată, cartofi prăjiți și altele.
Ciprian s-a distrat cel mai tare, venind seara târziu deja cu chef.
Mai bine de două ore s-a jucat cu Vasilică, hotărând că trebuie să-l ia să-l arate și colegilor de la garaj, cum ronțăie el soroaică și scuipă cu nonșalanță cojile albe și umede pe unde nimerește. Apoi s-a jucat cu Simca și, în felul acesta, bietul pui de veveriță și-a sfârșit ziua cu un bilanț contradictoriu: cunoscuse gustul eugeniei și al seminței de floarea-soarelui, dar se culcase nealăptat!
Hotărî în sinea sa de animal incult că astfel de neglijențe nu trebuie să se mai întâmple.
A doua zi, Ciprian s-a sculat devreme, având a-și duce șeful scriitor, și pe oaspeții Lazzaro Spallanzani și Lobisón, înapoi la Casa de Odihnă și Creație de la Câineni, căci se terminase dezbaterea și tovarășul avea mult de corectat la ce scrisese în ultimul timp.
A sărutat pe Vivi, a sărutat pe Simca și a dat mâna cu Vasilică, trezit și el în forfota plecării.
Nu știau niciunul, nici altul că se văd pentru ultima oară.
Afară se mai auzea motorul Volgăi, ambalat cu nervozitate înainte de start, când, descheindu-se la capot, Simca a pornit prin casă după Vasilică, îmbiindu-l cu sânii ei albi și grei, aburind plini de lăptic, să vină să-și ia masa de dimineață. Puiul de veveriță se uita însă bănuitor la ea și tot făcea pași înapoi, retrăgându-se ba sub studio, ba pe după șifonier.
– Ei, lasă că vii tu! se enervă tânăra nevastă când lucrurile se complicară prin trezirea Vivianei, căreia trebuia să-i schimbe scutecele, deși micuța ar fi voit mai întâi să fie hrănită înaintea lui Vasilică.
Totuși, animalul nu se arătă deloc, cum făcea deobicei, cât micuța Vivi își supse plescăind porția ei de lăptic.
O fi sătul de ieri! Și-a luat necesarul de calorii din soroaică, se consolă Simca și se apucă să frece și să curețe într-un lighenaș niște scutece roz de-ale fetiței. Apoi încălzi apă multă și puse în funcțiune mașina de spălat sovietică, lăsată lui Ciprian de un coleg care nu se mai întorsese din Uniune. Gospodina observase că duduitul de tractor al acesteia atrage ca un magnet pe Vasilică. Și într-adevăr, ușile fiind lăsate intenționat deschise, puiul de veveriță veni tiptil în baie și din două salturi, trântind un pahar cu periuțe de dinți, se cățără pe stropitoarea de la duș. De aici, privi îndelung spre cubul alb și zgomotos al mașinii, periindu-și cu un aer preocupat mustățile.
Într-un moment de neatenție, Simca izbuti să-l prindă cu degetele de ceafă și să-l aducă înapoi în cameră. Surprins, el nu se zbătu deloc, dar îndată ce femeia se așeză liniștită pe pat, își trecu degetele prin plete și se descheie la piept și îi oferi cu generozitate, să-și facă plinul, sfârcul violaceu al sânului, el chițăi un fel de protest sau amenințare, zgâriind puternic mâna care îl ținea de ceafă, scăpând și ascunzându-se iar sub pat.
– Au! Ce-mi faci? țipă buimăcită și îndurerată mama Vivianei.
Un năsturel sidefiu de la capot se rupse și se rostogoli pe covor, făcând mai multe cerculețe până se opri pe dușumea lângă piciorușul studioului. Îngândurată, femeia rămase cu privirile pironite asupra lui, așa că avu posibilitatea să vadă detaliu cu detaliu cum Vasilică se ivește de sub cuvertură și, fulgerător, ca o pasăre de pradă din munții săi natali, prinde în lăbuțe micul disc alb cu patru găurele, pentru a-l da pe gât într-o clipită!
– O să te îneci!... O să-ți facă rău! Ieși de acolo, ieși! N-auzi?... Să vedem cum îl scoatem acuma din stomăcel! se îngrozi puternic Simca de cele întâmplate nesățiosului veverițoi.
În pătucul ei, uitată de-a binelea, micuța Vivi începu tocmai atunci să gângurească, fapt care, paradoxal, spori enervarea mamei sale în loc să o mai calmeze.
Era însă și normal ca Simca, abia părăsită de bărbat cu atâtea treburi zilnice pe cap, între care și grija de Vasilică cel atât de capricios, să-și piardă cu totul și cu totul cumpătul. Sugându-și ca un adevărat vampir rana de la mâna sângerândă din ce în ce mai tare, ea se puse în patru labe și, cu coada măturii plimbate pe sub tot studioul, zădăra pe arțăgosul animal, nedorindu-și în fond nimic altceva, și ei, și lui, decât binele.
– Ieși! Ieși odată de acolo! îi vorbi ea omenește. Să-ți fac o clismă sau să-ți dau un vomitiv ceva, că nu e bine ce-ai făcut, c-ai înghițit nasturele de la capot, și, dacă pățești ceva rău, zice Cipi al meu că dinadins ți-oi fi făcut eu de petrecanie, și mă bate de mă omoară, dacă nu cumva mă lasă și cu fetița asta în brațe, și unde să mă duc cu ea, cine te mai primește cu copil în ziua de azi? plângea Simca fără nicio reținere, încât ar fi auzit și vecinii de apartament din celelalte două camere, dar ei plecaseră la serviciu mai de dimineață.
În momentul acela, Vivi gânguri mai tare: izbutise să-și scoată un picioruș din pușcăria scutecului, îl ridica în sus și îl contorsiona în fel și chip, era foarte încântată de isprava asta și, desigur, prin puțina ei minte de atunci nu putea să treacă nici noțiunea de picior stâng, nici ideea că el ar putea fi cândva mușcat de un câine de la gunoaie.
Cum mama ei stătea foarte aplecată în nădejdea de a nimeri cu coada măturii în Vasilică și de a-l convinge să iasă la vedere, capotul se descheiase singur la piept, mai ales că se pierduse recent un nasture. Sânii cei dalbi se înfățișau astfel ca două enorme flori de crin, suspendate la aer, cu lujere invizibile, ținte lumești cumplit de ademenitoare pentru cel ce privea spre lumină din bezna de sub studio.
Și puiul de veveriță nu scăpă momentul prielnic asaltului. Se năpusti ca un răpitor cu ghearele-i tăioase înainte, izbutind să rănească perfect ambele emisfere alb-violete în aceeași fracțiune de secundă. Și ca și cum durerea provocată astfel n-ar fi fost deajuns, în raport cu cine știe ce standard diabolic, Vasilică avu grijă și să-și întoarcă în momentul impactului căpșorul spre dreapta mușcând lacom lângă sfârcul violaceu, exact cel care cu atâta omenie îl alăptase.
De atâta durere, săraca Simca, nici nu avu puterea să țipe măcar. Uluită, cu ochii dați peste cap, ea aproape că își pierdu cunoștința și zăcu pe jos un răstimp care i se păru infinit, multă vreme stăruindu-i în urechi un zgomot difuz ca atunci când te cufunzi sub nivelul mării, peste care se suprapuneau, îndepărtat, duduitul mașinii ce încă spăla rufele, iar apropiat, gânguritul cel dulce al Vivianei, care era prea micuță să poată ajuta cu ceva pe mămicuța ei abia agresată de răutăciosul animăluț.
O trezi din leșin abia soneria de la ușă. Era vrăjitoarea de Ionela Garamond. Zâmbea, nerăbdătoare să se joace și ea cu Vasilică. De dimineață, mai vârstnicul și grijuliul ei soț se dusese prin piețe și găsise, în sfârșit, alune de pădure. Ea se repezise de la magazin, murind de curiozitate să vadă cu câtă bucurie reacționează Vasilică la ele!
Simca se ridică în capul oaselor, gemu și îi deschise după ce cu multă greutate se târî până la ușă, lăsând în urma ei o dâră de sânge.
– Uită-te, fată, și tu ce mi-a făcut, derbedeul dracului! zise ea cu gura strâmbă și cu năduf în loc de altă introducere.
La vederea rănilor, micuța vânzătoare își făcu cruce dublă:
– Bine, fată, dar Cipi ăla al tău pe unde umblă? Eu cred că ar trebui acum să te ducă cineva de urgență la spital... Dacă după șocul ăsta ți se oprește laptele?
– N-am de unde să-l iau eu acuma pe Cipi! E cu șefu’. Oricum, de pansat, trebuie să mă ajuți să mă pansez, o angajă ea pe Simca s-o oblojească. E dus cu șeful lui, cu doctorul Lazzaro Spallanzani și cu poetul Lobisón tocmai la Câineni, pe Valea Buzăului. Și nu știu de ce, dar am intuiția ca e mai bine să nici nu-i spun ce s-a întâmplat, ce mi-a făcut veverițoiul! Cum este Cipi iute din fire, mai spontan, ăsta ar fi în stare de să ia puiuțul de veveriță și să-l stropească cu benzină ca sa-i dea foc, cum a făcut deunăzi și cu niște șoricei amărâți care i-au practicat doar niște mici găurele într-un costum de haine, ăla gri, de-a fost cu el la Leningrad și a venit în el la nuntă la voi!
– Iar Vasilică pe unde e?
– O fi pe sub pat! Vai de suflețelul lui! Își dă seama, ca toți bărbații, prea târziu de ce-a făcut și că acces la sânii mei n-o să mai aibă niciodată. Șade rușinat acolo!... Acolo să stai, nerușinatule!... Bine, fată, că nu s-a legat inconștientul și de fetiță cât eram eu leșinată, că-l omora Cipi când venea! Îl muia în benzină de la Volgă, și-i da foc cu bricheta!
Indulgentă și intrigată, Ionela puse alunele pe covor la marginea studioului, gândindu-se și la domnul Garamond, care poate avusese și altă treabă decât să umble dimineața prin piețe după ele, pentru un ingrat care uite că făcuse harcea-parcea sânii Simcuții. Dar cât a spălat-o la lighean de cheagurile de sânge pe prietena ei, cât a dezinfectat-o, cu rivanol, căci spirtul ustura prea tare în acea zonă sensibilăăă, și cât a pansat-o animalul nu s-a ivit deloc de dedesubt.
– Lasă-l să stea acolo, zicea cu severitate victima. Lasă-l să rabde până l-o răzbi foamea! Iese el, și să-l vezi cum începe să se dea pe lângă mine!... Așa fac toți bărbații, mai dă-i încolo dacă sunt brutali cu femeile când nu e nevoie!
Optimistă ipoteză, care nu se adeveri deloc!
Ba dimpotrivă, când Ionela pleca, un urlet înfiorător de s-a auzit până în stradă scoase biata Simcuța din ea, atrăgând atenția vecinilor și trecătorilor, cum al Viviței noastre când au mușcat-o câinii la gunoaie.
Căci mergând la baie să limpezească rufele pe care le lăsase în mașina de spălat și ridicând capacul, primul lucru pe care l-a văzut în zoaiele albastre mirosind plăcut a detergent Deval, fu tocmai corpșorul neînsuflețit și desfigurat prin umflare și cum l-o fi rotit elicea, al puișorului de veveriță!
– Ce mă fac? Ce mă fac eu acum?... Că vine Cipi acasă și mă bate de mă omoară! Mă și alungă din casă cu Vivian, o să m-acuze că eu special l-am înecat pe microbistul lui care ronțăia semințe! Fiindcă sunt puturoasă și n-am vrut să mai am grijă și de veverițel, și de fetiță!
Pe neașteptate, începu atunci să plângă și Ionela, atât de mila Simcăi, cât și de a animalului, deoarece pe ea turbatul ăla n-o mușcase de nicăieri și nu prea înțelegea fizic exact durerea prietenei sale. Totuși, se îmbrățișară și începură să jelească amândouă ca niște nebune.
Așa le găsi tanti Cecilia, venită special mai devreme de la pușcărie tot ca să se mai joace cu Vasilică, deși era cu vreo zece ani mai bătrână și mai elegantă ca surioara ei, sau poate că mânată de o presimțire.
Ea crezu și nu crezu că puiul de veveriță a putut s-o zgârie pe mâini și pe sâni, ba chiar s-o și muște în halul ăla pe zgubilitica de Simcuța, dar când cele două prietene încercară s-o convingă că dintr-un fel de complex de vinovăție animalul s-a dus la baie, a ridicat capacul de la mașina de spălat și s-a azvârlit cu capul înainte ca să se sinucidă, ea prinse a zâmbi ironic ca dinaintea unui deținut care încearcă s-o ducă cu preșul că i-au căzut țigările în celulă pe geam, una câte una, aduse de o porumbiță albă sau expediate cu praștia.
– Criminaliștii sunt în mare încurcătură atunci când cadavrul victimei e de negăsit, observă pe un ton academic perfect neutru, ca cea mai mare dintre ele, gardiana. Mai bine îmi dai trupușorul mie, Simcuțo, după ce îl storci puțin, și văd eu cum vă scap de el, fiindcă legenda voastră este neverosimilă. Și lui Cipi al tău îi declari c-a venit în vizită Ionela, a sunat la ușă, ai deschis, iar Vasilică a zbughit-o în curte ca nebunul, zvăpăiat cum e. Și degeaba ați mai ieșit după el, că s-a pierdut prin curțile vecine, l-o fi găbjit vreo mâță mai bătrână.
– Nu-i așa c-o să stai de martoră, Ionelo? lăcrimă Simcuța.
– Ba da, doamnă, cu plăcere!... Vă servesc! răspunse fără ezitare, dar adresându-se gardienei, tânăra doamnă Garamond, care se întreba și ea cum se va sfârși toată povestea aceasta cu Ciprian.
Ușa scârțâi tocmai atunci familiar și un motan chior suficient de lung să se ridice și să apese clampa, intră în cameră peste ele, ca să bea apă. Îl învățase Ciprian să se aprovizioneze de la ei. Se urca pe marginea căzii și se întindea spre chiuvetă, trebuia numai ca Simcuța să-i dea drumul la apă de la robinet. Ceea ce și făcu, dar motanul se zbârli, înjurând în felul lui pe femeie, arătându-i sinistru și o lucire rea din ochiul sănătos.
Simcuța începu să tremure, dar își dădu seama după abur ce se întâmplă: deschisese apa caldă și era cât pe-aci să opărească pisica.
– Iartă-mă! zise ea cu simplitate motanului chior, care devenise însă foarte atent la altceva.
Dintr-o săritură ajunse într-un echilibru ca de mare circar la mașina de spălat, pescuind pe Vasilică și, cu el în dinți, dintr-o altă săritură reveni la poziția inițială, spălând apoi tacticos la chiuvetă delicatul cadavru, de spumele de detergent de pe el. După care, mulțumit de calitatea clătirii și de pradă, se coborî și mărșălui calm spre ieșire, ținându-și codoiul perfect vertical, mândru de parcă ar fi fost vorba de captura lui și ar fi așteptat de la toți cei prezenți o dâră de ovații, aplauze și urale.
Poveste care pentru Simca s-a sfârșit astfel cu bine, în orice caz mult mai bine decât s-ar fi așteptat din partea tânărului și colericului ei soț dacă afla tot. Despre viața aventuroasă a căruia știa atât de puțin!
De fapt, Ciprian al ei n-a dormit decât o singură noapte într-o odaie din căsoaia de la Câineni a chiaburului Melecan. Alte două nopți le-a petrecut chiar în Capitală, la fostul său șef, în patul soției acestuia, Cocuța, care înainte de eliberarea patriei noastre de sub jugul fascist trăise la un industriaș liberal, servitoare, și acesta îi dăruise, într-un moment de generozitate, pentru serviciile ei, o prețioasă brățară cu scarabeu.
Având origine sănătoasă, sub ocupația sovietică, ea s-a avântat în noua viață politică, măritându-se cu un tovarăș, cu Vasea. Anii trecând și el apucându-se de vânătoare de lupi, ea s-a simțit tot mai neglijată, ba chiar umilită, pentru că așa cum concepea și Lenin trecerea cantității într-o nouă calitate, soția de ștab se percepea pe ea însăși ca fiind tocmai bună de a fi vânată, compusă și dumneaei numai din mici animale cu blăniță prețioasă.
Ciprian a înțeles cu timpul alcătuirea asta, dar tipa era foarte pesimistă și obositoare în sensul că, după o noapte cu ea, el nu mai era bun de nimic două-trei zile. Plus că n-avea nici memorie, deși îl chinuia să asculte poezii. Speriat, șoferul cel mutant a schimbat serviciul, s-a transferat la un scriitor. N-a scăpat însă de babă, care era și cicălitoare, și urâtă ca Moartea și nemarxist de geloasă. Ea nu numai că a recurs la tot felul de amenințări, că-l trimite în vreo colonie de muncă. Ea l-a tot ademenit cu bijuteriile ei de o uluitoare diversitate, adică de la mai multe case burghezo-moșierești, cum ar fi acea brățară cu scarabeu din aur masiv, niște inele, un ac de cravată cu perle și un breloc.
De data asta, Ciprian hotărâse să termine definitiv.
Abia scăpase cu viață, pe geam, ultima oară, prin grădină, hăituit de câini polițiști, cu șuierat de glonț de urs pe la ureche, pornit din carabina tovarășului Vasea, întors inopinat de la vânătoare pentru o plenară lărgită.
Șoferul îi băgă în cap babei că scriitorul l-a avertizat serios că maiorul Vasea, care ține un jurnal parapsihopupu, îl bănuiește, așa că un timp se vor vedea mai rar. Obținu de la ea un lung concediu și, satisfăcut de cum aranjase daravela, nu bătu deloc pe Simca pe motiv că de ce a fost neglijentă și n-a avut grijă de defunctul Vasilică.
Dimpotrivă, îi arse două palme și un șut, din considerente de iubire și de grijă de ea, că de ce a mai încercat să-i dea să sugă la animal după ce o zgâriase deja la mână. Ce, nu văzuse că e ceva în neregulă cu el?
Apoi începu să se joace neobișnuit de tandru cu Vivian. Și în cele din urmă i se făcu o milă nesfârșită și de Simca, o dată că-l pierduse pe Vasilică, și a doua, că animalul o atacase, și a treia că el însuși, întors din șoferie tracasat, dăduse-n ea ca într-o vită.
De aceea, și ca un semn de hotărâre lăuntrică de a fi rupt definitiv cu baba și cu trecutul, el dărui tinerei sale soții, într-un moment solemn, de la care să se treacă pe alt nivel, brățara cu scarabeul de aur.
Și Dumnezeu, care e mare și bun, cum recunosc și islamiștii, le-a ajutat din plin de-au avut un răgaz de trei ani de înțelegere și de seninătate în singurătate, trei ani de cuplu solid, în stare să treacă peste unele lipsuri, de fapt relative, căci în realitate condițiile lor de viață și de moarte s-au îmbunătățit simțitor văzând cu ochii.
Simca s-a întors la serviciu, la încheierea concediului postnatal, și a avut, datorită micuței Vivi ca șoimiță a patriei, prioritate absolută de li s-a repartizat un coteț cu două camere, e drept, la parter, când ei voiseră la etajul unu, dar și așa a fost măcar mai ușor pentru colegi să le scoată și să le ducă la camion sicriul, întâi pe al ei și, la scurtă vreme pe al lui, mutându-se după lungi demersuri acolo, luând apartamentul pe numele ei, doamna plutonieră Vidman ce se însărcina cu umanism să crească fetița ca și cum avea ea s-o nască pe orfană a doua oară.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!