Ploaia venea în ropote zgomotoase, se-ntunecase ca la sfârșit de lume, tabla de pe casă se anima de sunete bethoveniene, pomii își mișcau crengile ca-ntr-un dans ritual străvechi, toată natura părea o walkirie dezlănțuită. În jurul unei lumânări așezate pe masă, a cărei flacără dreaptă era singurul semn de stabilitate în tumultul exterior, stăteau așezați poeții. Se aflau într-o încremenire care-i făcea să semene cu scaunele din piesa omonimă a lui Eugen Ionescu. O nemișcare izbitor de contrastantă cu vijelia de-afară care le pătrundea, printr-o poartă neștiută, în gânduri și-n simțiri. Probabil ar fi avut multe de spus, de comunicat, dar făcuseră un pact – nimeni să nu vorbească. Acela care va deschide primul gura, trebuia să iasă din cameră, afară, în ploaia dușmănoasă; și tot așa, pe rând, pe măsură ce vorbeau, trebuia să părăsească încăperea. Se pare că nimeni n-avea chef deocamdată să facă duș, astfel că era o tăcere desăvârșită. Exceptând, desigur, zgomotele care veneau din natură. Se aflau într-o împietrire nu doar a limbii, ci a întregului corp. Doar trăznetele, despicând tăcerea, mai făceau din când în când să le tresară vreun mușchi, să clipească vreo geană, iar, când și când, se mai citea câte-o licărire în ochii vreunuia, adusă pesemne de vreun gând răzleț.
Totul începuse în joacă, așa cum probabil încep toate marile renunțări. Poetul Exigențelor le spusese cândva: „Ce-ar fi ca oamenii să nu poată vorbi?” Chiar așa, ce-ar fi? Ce modalitate ar alege pentru a-și îmbânzi singurătățile? Cineva fusese de părere că probabil s-ar asculta mai mult unii pe alții, printr-un dialog al sufletelor, care trebuie să fi existat cândva, dar pe care oamenii l-au pierdut în nesațiul lor de a sporovăi verzi și uscate. „Vorbim mult și comunicăm puțin”, fusese de părere și Prozatoarea de Inimă Roșie. Ea știa mai bine cum vine asta, cunoscut fiind că femeile au un apetit mai dezvoltat spre trăncăneală. Și-atunci, Inventatorul Raiadului, gata oricând să se agațe de o idee trăznită, le propusese ca, în loc să discute pe această temă, să experimenteze măcar o zi. O zi din viața asta plină de zile. O singură zi în care să afli pe cine ai iubi, pe cine ai urî, cine ți-ar fi indiferent în condițiile în care nu te poți exprima prin cuvinte. Și iată-i așezați în jurul mesei, ascultând rapsodia de-afară și căutând, fiecare, spre sine ori spre ceilalți. La finalul acestui experiment, fiecare trebuia să „raporteze” senzațiile trăite, concluziile la care au ajuns și să elaboreze chiar o lucrare mai amplă pe tema: Omul negrăitor.
Poetul Exigențelor își aminti că le spusese cândva: „Vreau să călcați pe inima mea!”. Gândea acum: Hm... cine, ăștia? Ia te uită ce bocanci plini de noroi au! Și dac-ar fi numai ăsta păcatul lor! Nemișcarea asta îi face să pară nesuferiți, anoști, niște biete măști triste uitate în cui în dulapul păpușarului; nu, nu, cu siguranță aceștia nu sunt prietenii mei. Doamne! Cum am putut să-mi fac inima tren de aterizare pentru petardele-astea?! În fine, viața înseamnă mai mult decât atât. Iar noile descoperiri din fizica cuantică te lasă mască. Pardon! nu mască, așa ca măștile prăpădiților ăstora. Dar ia, mai bine, să-mi mut eu atenția de la ei, nu devin cu nimic mai deștept concentrându-mă pe subiect. Am chef să vorbesc cu Dumnezeu. Hei, Doamne, ești? A, scuze, păi sigur că ești, Tu ești mereu, doar noi suntem destul de idioți încât să nu Te simțim. Auzi, n-ai putea să dai furtuna aia mai încet, să pot și eu să-mi ascult gândurile? Scuze, din nou, păi sigur că poți, ziceam dac-ai vrea... Nu știm ce i-a spus mai departe Lui Dumnezeu Poetul Exigențelor, nu ne băgăm în lucruri de taină. Cât despre răspunsul Acestuia...
Arhitectul Trofeelor se gândea ce bine-ar fi să-și aprindă o țigară. Până la urmă, convenția a fost să nu vorbim, nu să nu fumăm, își liniști conștiința în timp ce scăpără bricheta și trase cu nesaț primul fum. Și abia nu mai poate niciunul să-mi zică s-o sting, că n-o să încalce legământul tăcerii pentr-un așa fleac. Își zâmbi în barbă. Apoi, de-odată se întristă, amintindu-și că, uneori, parcă toată greutatea omenirii îi atârna pe umeri. Gata să scoată un oftat, dar și-l înghiți, de teamă c-ar putea să fie considerat la categoria „grăite”. Ei, chiar așa, nici să ofteze omul nu mai poate! Uită-te la noi, parc-am fi niște statui. Norocul nostru că ceata de câini a rămas afară. Ei mai lipseau să ne ude! Nu destul ne-a făcut ploaia asta ciuciulete pân-am intrat în casă. Își privi semenii așezați în jurul mesei. Cavalerii de la Malta, îi veni în minte. Apoi imediat își dădu seama că nu era departe: Cavalerii din Maltezi. Yes! Dar ce folos că mi-a venit așa o idee, dacă nu pot s-o împărtășesc nimănui. E aiurea să taci. Îi mai scrută o dată. Ei, ce știu ei? Câteodată, sunt sătul de toți. Toți vor ceva de la mine: unul să-l public, altul să-i scot carte, alta festival... Mi-ați mâncat zilele! Ce sunt eu, frate, armata salvării? Ia, mai bine tăceți voi, că parcă sunteți mai drăgălași așa. Să mai compun în minte un Trofeu...
Poetul Nefericirilor Târzii chiar scria în minte o poezie. Se gîndea că în atâtea ore cât avea să tacă ar fi putut scrie chiar o carte întreagă. Pe care, de data asta, am s-o intitulez „Ziua, cu sinele meu”. Da, da, da! E bine să se știe că nu numai noaptea, ci și ziua poți fi singur cu sinele tău. (Iertați pleonasmul! Oricum, nu-i nimeni să-mi audă gândul.) În fine, asta facem noi acum, fiecare cu sinele său. Problema e: cât poți să stai numai tu cu tine? Câtă vreme poți să te suporți fără să-ți vină să-ți scoți ochii, fără să ai așa un dor de ducă din tine. Vezi, asta facem când ne întâlnim, sătui de noi înșine, încercăm să ne amăgim singurătatea prin alții. Suntem cu adevărat singuri? Adică nu doar în fața marilor dureri, ca și în fața marilor bucurii – după cum afirma Balzac – ci suntem mereu și întotdeauna singuri? Așa s-ar părea. Tot ceea ce întreprindem în viață nu-i decât un mod, uneori jalnic, de a ne înșela singurătatea.
Prozatoarea de Inimă Roșie parcă l-ar fi auzit, continuându-i gândul: Câtă tristețe în această singurătate! Odată, un om drag a fost bolnav. A fost bolnav două săptămâni, iar eu n-am știut asta. Problema e nu că n-am știut, ci că n-am simțit. De ce? Dacă omul acela îmi este drag cu adevărat (și eu asta afirm și susțin), de ce n-am simțit cumva și eu durerea lui? Nici măcar o neliniște. Cum poți trăi liniștit departe, în timp ce pe el îl doare? De ce era nevoie ca cineva să-mi comunice prin viu grai o realitate pe care ar fi trebuit să o simt, dincolo de cuvinte? Așadar, suntem cu adevărat singuri? Atât de dependenți am devenit de comunicarea verbală, încât, în lipsa acesteia, nu mai știm, nu mai putem și nu mai simțim nimic? Poate graiul mai mult ne încurcă. Dacă nu l-am avea, am fi nevoiți să comunicăm altfel, ne-am dezvolta anumite abilități care poate ne-ar face mai uniți. Cine știe? Ia să vedem, la ce i-a folosit omului cuvântul de-a lungul timpului? La trădare? Daaa, la trădare. Iuda a trădat prin cuvânt; Petru la fel, s-a lepădat prin cuvânt. Ce tragic personaj Sfântul Apostol Petru! Ce dramă, câtă durere în lepădarea lui! Să iubești și să-ți fie frică să iubești până la capăt, apoi să-ți pară rău și să plângi la fiecare cântat al cocoșilor. Sună cunoscut? Petru suntem noi! Suntem mai mulți petri decât iude. Trădăm mai rar pentru arginți, dar mult mai des fiindcă ne e teamă să iubim. Până la capăt, total. Așadar, cuvântul... Dar tot cuvântul ne-a ajutat să-L vestim. Prin cuvânt L-a vestit samarineanca, tot prin cuvânt Maria-Magdalena. Ia te uită! Coincidență, sau o fi pentru că femeile-s mai vorbărețe? Sau pentru că le e mai puțin teamă de a iubi până la capăt? Ei, cucoană, ai luat-o razna, astea nu-s probleme de mintea ta. Marș la cratiță!
Tot la cratiță se gândea și Inventatorul Raiadului (numai el ar fi putut scorni această „mezalianță” nefericită!). Hrănea armate întregi de oameni și de animale. Dacă, într-o zi ar fi rămas fără cratiță, ar fi fost un om terminat. Se împărțea jumătate la prieteni, jumătate la oi, jumătate la câini... După cum se observă, el are mai multe jumătăți. Dar numai el are voie! Pentru că are și nevoie. În fine, la el e posibil orice. Chiar și să ai mai mult de două jumătăți. Acum, privindu-și prietenii, se gândea că, pe la o vreme, tot o să li se facă foame. Chiar dacă nu aveau voie s-o spună, o puteau mima cu ușurință, prin semnul acela sugestiv în dreptul stomacului. Așa că mai bine pune cratița pe foc. Ce apăsătoare și tăcerea asta! He, he! Zâmbi cu gura până la urechi întrebându-se cum ar fi suportat-o, dacă ar fi fost acum, cu ei, poetul-care-le-știe-pe-toate-și-le-știe-numai-el. Sau nevastă-mea. Chiar mi-ar plăcea să n-o aud ciripind de la 12 ziua până la 12 noaptea. Cred că la asta s-a gândit și autorul zicalei „Tăcerea e de aur”. O fi avut, săracul, vreo nevastă care ciripea întruna. Ia te uită la prietenii mei, parcă li s-a anunțat sfârșitul lumii. Fiți veseli, fraților, că viața-i frumoasă! Mai bine mă duc să dau la oi! Alea nu-s nefericite pentru că sunt nevoite să tacă. N-au angoase ori frământări existențiale. Nici vaca nu se supără când omul, cea mai crudă fiară din câte există, îi ia vițelul de la uger și nu-l lasă să sugă, pentru a lua el laptele. Tace și-ndură. Dar omul, această ființă grăitoare, s-a învățat să zbiere întruna: Să ni se facă, să ni se dea, să nu ni se mai ia! Să! Ei, uneori parcă ar fi mai bine fără să vorbim. Așadar, tăcere. Mai e destul...
Tăcerea îi plăcea Prozatorului de Știință (se numește astfel, prescurtat, întrucât îndeplinește un „cumul de funcții” interesant – prozator și om de știință. Doi într-unul, ca la detergent). Lui nu-i era greu să tacă. Oamenii de știință, cum se știe, gândesc mult și vorbesc puțin. Se cunosc cazuri ale unor inventatori celebri, oameni care au revoluționat știința, dar care nu sunt în stare să-și prezinte rezultatele. Fie pentru că li se pare prea banal să vorbească unor diletanți despre munca lor, fie pentru că li se pare pierdere de timp (de ce să vorbești, când ai putea să gândești? Viața-i scurtă). Așa și Prozatorul de Știință, avea la ce se gândi. Bunăoară, privind lumânarea, își rememora formula parafinei și estima numărul de lucși ai nivelului de iluminare al flăcării. Citise că, odată cu evoluția corpurilor de iluminat, în special după apariția luminii electrice, a evoluat proporțional și ochiul uman. De fapt, a fost o involuție. Se pare că oamenii zilelor noastre n-ar mai putea coase iile care se coseau odată la lumina opaițului. Cu cât lumina a devenit mai puternică, cu atât ochiul, adaptându-se, a devenit mai neputincios. Așa și cu vorbirea. Cu cât s-au dezvoltat mijloacele de comunicare, cu atât omul a devenit mai ermetic; oamenii nu mai transmit, vorbesc și-atât. Intensitatea trăirilor a „evoluat” invers proporțional cu explozia tehnicii comunicațiilor. Toată ziua sunt cu telefonul la ureche, înșirând nimicuri. Am devenit sclavii telefoanelor. Când eram copil și mergeam vara în tabără, mama nu știa două săptămâni de mine. Acum, părinții le iau telefoane copiilor, de la grădiniță. Uneori mi se face greață de toată știința omenirii, și mă gândesc că mai bine rămâneam la coasă. „De ce m-ați dat de lângă voi?” Am evoluat, da! Am descoperit fisiunea nucleară, e nevoie să spun la ce ne folosește? Câte arme de distrugere în masă, câte vieți curmate... Chimiștii au dezvoltat substanțele toxice de luptă, da, daaa, suntem deștepți. Am descoperit o nouă particulă elementară; s-ar putea chiar să depășim viteza luminii în această goană nestăvilită, testăm arma psihotronică, facem, dregem, dar n-am învățat nimic de două mii de ani încoace. Qvo vadis, Domine? E = mc2, sigur că da! Moromete ar întreba „Pe ce te bazezi?” Iar bunica: „Și la ce-ți folosește?”
Și la ce-ți folosește?, se întreba și Prozatorul de Cursă Lungă. Fagi, umbre, nori, la ce-ți folosesc? Rămâne ceva? Rămâne pe naiba! Þi-ai petrecut jumătate din viață scriind, iar cealaltă jumătate o vei petrece întrebându-te la ce-ți folosește. Când să te bucuri și tu de glorie, îți vine cheful de plecare. Că doar n-ai să trăiești ca cioara, trei sute de ani. Deși, hm... n-ar fi rău. Ce bine că avem vorbirea! Despre ceilalți, nu știu, dar eu cum mi-aș fi exercitat profesia fără să pot vorbi? Și, în general, oamenii cum și-ar fi transmis unul altuia cunoștințele? De bună seamă, s-ar fi găsit o modalitate. Și cine știe, poate am fi fost mai fericiți.
„Fericiți cei ce plâng...”, zicea și Tânărul Teolog, repetând în minte Fericirile și oprindu-se asupra sensurilor lor. Parcă nu se mai oprise și altă dată! Dar de fiecare dată i se relevau sensuri noi. Avea inspirație, ar fi scris un eseu. Dar nu voia să strice nemișcarea. Așa, în joacă, mai adăugă o fericire, inspirat de momentul de față: fericiți cei ce vorbesc! Da, oamenii au nevoie de cuvinte. În special femeile. Ce le-or fi trebuind atâtea cuvinte? De ce n-or fi putând să priceapă din micile sau marile gesturi? Tu urci pe cer, îți julești sufletul și genunchii, te lupți cu norii, cu gravitația (fir-ar Newton de râs!), reușești să înhați luna de-un colț, te străduiești s-o aduci întreagă, nevătămată pe pământ și când, în fine, i-o așezi, fericit, în brațe, toanta te întreabă: „Mă iubești?” Îți vine să dai cu ea de pământ! Sau de lună! Fericiți cei ce n-au parte de toante! Doamne, iartă-mă!
Doamne, iartă-mă!, se ruga și Pictorul, eu vreau și mă străduiesc, dar nu-mi iese. Lucrez de ani de zile la Icoana Ta, dar nu pot s-o termin. Știu că mântuirea ne-a venit prin Cruce, dar ce să fac dacă nu sunt în stare să pictez cuiele-alea și coroana de spini? Când mă apropii de pânză, îmi tremură mâna, culoarea se împrăștie, mă ia amețeala și-mi vine să strig. Nu sunt în stare, Doamne, să-Þi privesc răstignirea în ochi. Darămite să-Þi pun cuiele. Te-am lăsat așa, nelămurit, de parcă Te-ai fi urcat singur acolo, să Te odihnești oleacă pe Cruce. Mai stai, mai odihnește-Te puțin, până când n-o să-mi mai tremure mâna! Până când n-o să mai am senzația că, odată terminată, pânza se va despica în două, precum, atunci, catapeteasma templului.
Templul iudeilor, templul lui Isis, templul lui Tutankamon, templul... Istoricul Urbei își repeta lecția istoriei. Ani, temple, războaie, înfrângeri, victorii, trădări, mezalianțe, edicte, încoronări, shit! Shit o dată, shit de două ori, shit de trei ori! Trebuie să am grijă să nu le spun asta elevilor. Deși uneori tare aș spune-o. Istoria omenirii e plină de fapte sângeroase. De mii de ani încoace, oamenii n-au schimbat nimic în afară de armele cu care se omoară între ei. Și podoabele. Ne împopoțonăm și ne ucidem. Ne ucidem și ne împopoțonăm. Și mai ce?
Și mai ce? N-oți fi vrând să vă și spăl pe picioare! Nici eu nu sunt Iisus, nici voi Apostolii, așa că mai scutiți-mă! Credeți că nu știu ce așteptați toți de la mine? Să vă laud, să vă ridic în slăvi. Mai lăudați-vă și singuri! Cronici, cronici, cronici! Recenzii, recenzii, recenzii! Ce-oți fi crezând? Sunt și eu om, nu mașină de citit. Una, două, îmi băgați cărțile sub nas. Să nu mai văd cărți! O să hrănesc soba cu ele. Așteptați cuvinte de laudă pentru porcăriile cu pretenții de literatură pe care le scrieți. Știți voi ce greu e să scrii frumos despre ceva ce nu-ți place? De unde să știți? Criticul Marelui Oraș își vărsa năduful pe scriitorii din jurul lui, din cauza măselei care-l durea cumplit și a interdicției de a-și alina durerea măcar cu un „au!”. O simplă durere de măsea (aiurea, simplă!) te transformă într-o fiară, te anihilează ca om, îți șterge orice urmă de demnitate umană. Dacă aș ști că-mi trece, m-aș târî pe jos, până la urmă, mi-aș călca pe inimă și aș scrie frumos despre operele voastre incomplete. Dar până la urmă, chiar am să scriu, că-mi sunteți prieteni. Buni, răi, proști, deștepți, tot prietenii mei rămâneți. Și promit să nu dau prea tare... Ia te uită, m-a lăsat durerea de măsea. Nu se poate! Să treacă așa, degeaba? Criticul Marelui Oraș uitase de puterea gândului bun asupra oricărei forme de durere.
Prozatoarea de Inimă Roșie gândea: Să vezi că or să-mi ceară să scriu cronica. Sanchi cronică! Ce să scrii despre niște oameni care au stat stană de piatră atâtea ore și fără să scoată un cuvânt? Că doar nu sunt mama omida să le citesc gândurile!
În momentul acela, bătu de douăsprezece noaptea. Odată cu bătaia ceasului, se oprise și furtuna. Parcă nici nu fusese. Nu se mai auzeau decât respirațiile celor prezenți, dar și acelea controlate parcă. Pendula spărsese liniștea, făcându-i să tresară. Gata, se terminase! Convenția tăcerii înceta la miezul nopții. Dar parcă nimeni nu mai voia să vorbească. Nimeni nu se îndura să spargă gheața. Poate le era bine cu ei înșiși, poate voiau să-și continuie firul gândurilor. Dar nu, nimeni nu-și mai continua țesătura de gânduri începută, de parcă se stricase războiul, ori se pierduse suveica. Fiecare, pe căi diferite, ajunsese la aceeași concluzie pe care și-au exprimat-o tot în gând, aproape simultan: Îți mulțumim, Doamne, că ne-ai dat graiul! Da-Þi mulțumim că ne-ai dat și tăcerea. Cum faci Tu, Doamne, de le știi pe toate? Și, mai ales, Îți mulțumim că ne-ai dat prieteni!
Se îmbrățișară din priviri și, astfel îmbrățișați, au ieșit din poveste.


Slobozia, 19/20 mai 2012

Revista "Helis", mai 2012