Mă întreb de multe ori, oare apreciem îndeajuns de mult ceea ce suntem, ceea ce simțim și ceea ce însemnăm pentru cei din jurul nostru? Oare ne iubim suficient de mult durerile și bucuriile, amintirile și năzuințele?

Nu întrebăm niciodată de ce suntem fericiți, de ce iubim și suntem iubiți, de ce a apărut un curcubeu exact în calea noastră, etc. Întrebarea ne apare pe buze în momentul când roata se întoarce și tot ceea ce ni se întâmplă începe să stoarcă lacrimile unei priviri ce radia, odinioară, de fericire.

În fond, viața este un sculptor universal, iar noi, doar materie brută, ce în mâinile destinului devine formă, prinde contur, înflorește. Fie că e un zâmbet, o lacrimă, o întâmplare, o floare, un nor pentru privirea noastră, pentru sufletul și ființa noastră înseamnă însă o nouă formă, un șănțuleț, o cută în viitoarea operă de artă. Suntem cu toții atât de speciali și de complecși, atât de complicați și simpli în același timp… Câtă frumusețe poate încăpea într-o sculptură de 80 de ani?

Deși se poate considera ca este multă ipocrizie ascunsă în afirmația: “Lacrimile ne fac bine, în aceeași măsură în care o fac și bucuriile din viața noastră.”, este cât se poate de adevărat. Sunt de fapt o piatră legată de piciorul unui suflet ce începe să piardă controlul într-un zbor dezordonat care l-a făcut să uite coordonatele.

E normal să apară în mintea noastră acum întrebarea: “Care e rolul nostru în toată această creație?”. Noi suntem doar plastilina care ia formă în funcție de tăieturile cuțitelor din jurul nostru?

Noi suntem conștiința care știe să repare cutele prea înguste, formele nerotunjite îndeajuns sau tăieturile prea adânci făcute de viață. Noi suntem cei care dăm forma finală, noi suntem magia și lumina!