agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6282 .



Fagul evreilor
proză [ ]
Un portret de moravuri din Westfalia muntoasă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mironflorin ]

2012-08-08  |   

Traducere poezie - Traduceri poezii si alte texteAcest text este o traducere.  | 





Unde-i mîna atît de blîndă şi neprihănită
Deşi de o minte îngustă răvăşită, să poată
Cu atîta hotărîre ține piatra neclintită
S-o arunce înspre o biată ființă osîndită?
Curajul are cine, setea de sînge să socotească,
Fiece cuvînt să cîntărească, ce ținut minte
În pieptul tînăr rădăcini vîrtoase prinde,
De vrajbă care sufletele în taină pierde?
Născut şi crescut în spații luminoase, fii fericit,
O mînă pioasă te-a îngrijit
Lasă talerul balanței, nu ți-e cuvenit!
Jos piatra – capul tău de nu l-a nimerit!




FRIEDRICH MERGEL, născut în 1738, era unicul fiu al unui aşa-numit „megieş” sau stăpîn de pămînt de un grad inferior din satul B. care, orişicît de rău ar fi fost construit sau înnegrit de fum, capta atenția tuturor călătorilor prin frumusețea picturală a văii înverzite de pădure în care era aşezat, în mijlocul unui lanț de munți remarcabili, cu o istorie faimoasă. Ţinutul din care făcea parte era pe atunci un loc uitat de lume, fără fabrici, fără comerț ori drumuri militare, unde un chip străin mai trezea încă uimire, iar un drum de treizeci de leghe făcea un Ulise până şi din cea mai distinsă persoană din sat – pe scurt, un petec, aşa cum erau multe în Germania acelor vremuri, cu toate năravurile şi virtuțile, cu toată originalitatea şi îngustimea minții, care găseau să înflorească doar sub asemenea auspicii. Din pricina legilor mult prea simple şi îndeobşte neinspirate, imaginea locuitorilor în ce priveşte justiția şi nedreptatea devenise întrucîtva confuză, ori, mai degrabă, alături de făgaşul legilor se construise o a doua justiție, o justiție a opiniei publice, a obişnuinței şi a prescripției survenite ca urmare a delăsării. Proprietarii de pămînt, care avea dreptul să judece litigiile mai mărunte, pedepseau şi răsplăteau după temeiuri care erau de cele mai multe ori oneste; supuşii îndeplineau ce părea a fi mai la îndemînă şi ascultau de conştiința lor cam îngăduitoare; doar celui care pierdea îi trecea cîteodată prin cap să se apuce să răsfoiască registrele vechi şi prăfuite.
Anevoie să urmăreşti acea perioadă cu imparțialitate; odată ce s-a scurs, a fost ori criticată cu aroganță, ori lăudată cu neghiobie şi asta deoarece cei care au trăit-o sunt orbiți de amintiri prea prețioase, iar cei născuți mai tîrziu nu mai au putința să o priceapă. Putem însă constata că forma era pe atunci mai slabă, sîmburele mai tare, fărădelegile mai dese, şi lipsa de scrupule mai rară. Căci cel care acționează după convingerile sale, cît or fi ele de nedesăvîrşite, nu ajunge niciodată la ruină, în timp ce, dimpotrivă, nimic nu strică mai mult sufletul decît să apelezi la justiția din afară în dauna sentimentului lăuntric pentru dreptate.
Faptele acestei rase de oameni, altfel decît toți vecinii, mai neliniştită şi mai înterprinzătoare, aveau în acest ținut de care vorbim o mai mare înrăurire decît ar fi avut în alte locuri, în împrejurări identice. Furtul de lemn şi braconajul erau la ordinea zilei, iar cum răfuielile se ițeau necontenit, fiecăruia nu-i rămînea decît să se consoleze cu capul spart. Dar dat fiindcă acele terenuri forestiere bogate şi întinse compuneau mare parte din bogăția respectivei regiuni, pădurile erau păzite cu strictețe de pădurari, însă mai puțin pe căile prescrise de lege, cît mai ales prin strădaniile mereu reluate de a combate violența şi viclenia prin aceleaşi mijloace.
Satul B. trecea drept obştea cea mai trufaşă, cea mai şireată şi cea mai temerară din întreg principatul. Aşezarea sa în mijlocul întunecat şi mîndru al singurătății silvice hrănise încă de la început îndărătnicia nativă a acelor spirite; apropierea fluviului care se varsă în mare, şi purta barjele acoperite, fiind îndeajuns de lat pentru a scoate lesne şi sigur din țară lemnul pentru construit vase, stîrnea în acest chip îndrăzneala proprie hoților de lemn. Faptul că pretutindeni mişunau pădurarii nu putea decît să-le sporească îndîrjirea, căci în confruntările ce se iscau norocul rămînea îndeobşte de partea țăranilor. În nopțile frumoase cu lună plină cărau chiar şi treizeci, patruzeci de căruțe cu un număr îndoit de oameni de toate vîrstele, de la tinerii feciori pînă la magistratul septuagenar care asemeni unui călăuz de turmă hîrşit în toate îşi mîna pîlcul cu acelaşi simț trufaş al responsabilității pe care-l întrupa şi cînd se aşeza în fotoliul de magistrat din curtea de judecată. Cei rămaşi ascultau nepăsători cum se molcomeşte scîrțîitului şi trosnitului de roți de-a lungul drumului, iar apoi se lăsau binişor furați de somn. O împuşcătură ocazională, un țipăt şters o spăimînta poate pe o fată de măritiş ori pe o soață; ceilalți însă nici nu o luau în seamă. La prima geană încenuşită de lumină, cîrdul revenea pe la case în aceeaşi linişte de la plecare, cu fețele aprinse ca bronzul, ici şi colo cîte unul cu capul legat, care nici nu prea intra-n considerare, iar cîteva ceasuri mai tîrziu locul se umplea de ghinionul unuia sau a mai multor pîndari care veneau purtați din pădure, bătuți, orbiți cu tabac şi, pentru o vreme, neputincioşi să-şi mai facă meseria.
În asemenea împrejurări, se născu Friedrich Mergel într-o casă care provedită şemeț cu horn şi ochiuri de geam puțin cam măricele vădea pretențiile ziditorilor săi, iar prin derăpănarea de față, grelele încercări prin care trecuse proprietarul actual. Ulucii, ce împrejmuiau odinioară curtea şi grădina, făcură loc unei îngrădituri negrijite, acoperişul era şubrezit, vacile altora păşteau pe imaş, grîne străine creşteau pe cîmpul alăturat curții, iar grădina încăpea, fără cele cîteva tufe cioturoase de trandafiri din vremurile de-nceput, mai mult bălării decît răsaduri. Fireşte, de vină erau marile ghinioane abătute asupra locului, dar mai cu seamă marea neorînduială şi proasta chibzuială. Cît fu holtei, părintele lui Friedrich, moşul Hermann Mergel, era băutor cu măsură, adicălea, unul care ajunge în şanț numai în zi de duminică sau de sărbătoare, încolo, cît ținea săptămîna, avea purtări alese ca oricare. Aşa că nu i se puse nimeni de-a curmezişul cînd peți pe o fată frumuşică foc şi-nstărită pe deasupra. La nuntă fu numai voie bună. Mergel nu era din cale afară de beat, iar părinții fetei reveniră acasă mulțumiți; duminica următoare, însă, lumea o văzu pe femeie dînd fuga prin sat îndărăt la ai săi, sîngerată şi țipînd, lăsînd baltă toate hainele cele bune şi catrafusele cele noi. Bineînțeles se abătu mare scandal şi bucluc pe capul lui Mergel ce avea nevoie mare de alinare. Taman din după-amiaza aceea nu rămase ochi de geam nespart şi-l văzură pînă tîrziu în noapte zăcînd pe pragul uşii, ducînd la gură un gît de sticlă spart, tăindu-şi cumplit fața şi mîinile. Tînăra se opri la părinți unde nu după mult se împuțină şi muri. De Mergel era muncit de păreri de rău ori de ruşine, e suficient să spunem că părea să simtă din ce în ce mai des nevoia să-şi găsească alinarea şi lumea aproape imediat începu să-l socoată ca unul care s-a dus de râpă.
Gospodăria se părăgini; slujnicile străine pricinuiseră supărări şi ruşine; anii se scurgeau repede unul după altul. Mergel era şi rămase un amărît, dăinuind întru cîtva ca un văduv vrednic de milă, şi asta pînă cînd puse iarăşi pe dînsul straiele de mire. Cît de neaşteptat o fi fost lucrul în sine, tot mai multă mirare stîrnise făptura miresei. Margreth Semmler era o femeie de ispravă, onestă, de vreo patruzeci de ani, care fiind la vremea ei o frumusețe a satului trecea şi-n zilele acelea drept o ființă isteață şi cumpănită; totodată era şi chivernisită; aşa că nu se lămuri nimeni ce o ghiontise să facă un asemenea pas. Opinăm că obîrşia-i s-o găsi tocmai în prea îndestulătoarea ei mulțumire de sine. În ajunul nunții sale ar fi fost auzită sporovăind: „O femeie care se lasă ciomăgită de bărbată-su ori e proastă ori nu-i bună de nimic: dacă e să ajung aşa de rău să-mi zici că de vină-s numa’ eu.“
Însă, mai apoi, se dovedi că prea îşi apreciase forțele proprii. La început, soțul îi dăduse ascultare; nu intra în casă şi nu se tîra niciodată pînă în şură cînd se făcea că băuse din cale afară; dar jugul era prea apăsător să-l poată duce lungă vreme şi fu văzut curînd după aceea cum umblă spre casă pe două cărări, dinlăuntru s-au auzit urletele lui bestiale şi pe urmă au văzut-o pe Margreth zorindu-se să închidă uşile şi ferestrele. Într-una din acele zile – de data asta nu mai era o duminică – fu văzută năvălind afară din casă, fără scufie şi batic, cu părul spînzurat într-o neorînduială sălbatică, s-a aruncat la pămînt în grădină, lîngă răzoare, a scurmat țărîna cu mîinile, ca să se uite deodată înfricoşată împrejur, să smulgă o legătură de ierburi şi să o ia cu-ncetineală îndărăt spre casă, dar nu înăuntru, ci în şură. Umblă vorba că aceea fu ziua cînd Mergel o lovise întîia oară, deşi nu-i scăpase printre buze nicio destăinuire.
N-am avea îndrăzneala să spunem că cel de-al doilea an al acestei uniuni nefericite fusese norocit de naşterea băiatului, întrucît Margreth ar fi plîns îndelung cînd i-au pus în mîini copilaşul. Deşi purtat sub o inimă apăsată de necaz, Friedrich era un băiețel drăguț şi sănătos care prindea puteri în aerul proaspăt. Tatălui îi era foarte drag, niciodată nu se întorcea acasă fără să-i aducă o pîinişoară ori ceva asemănător şi erau unii care spuneau că de la naşterea băiețaşului se mai potolise; orişicum în casă nu mai era atîta tărăboi.
Friedrich păşea în cel de al nouălea an de viață. Era în preajma sărbătorii regilor magi, o noapte cruntă şi viforoasă de iarnă. Hermann era plecat la o nuntă şi purcese la drum din vreme, căci casa logodnicei se afla la mai mult de trei mile depărtare. Cu toate că se legase că se va-napoia în faptul serii, doamna Mergel n-avea să pună prea mult temei în vorbele astea, căci curînd după asfințit se iscă viscolul aspru. Pe la zece, răscoli cenuşa din vatră şi se pregăti de odihnă. Friedrich îi stătea alături, pe jumătate despuiat, şi asculta vaierul vîntului şi clămpănitul lucarnei.
- Mamă, nu mai vine tata astă seară? întrebă el.
- Nu, copile, mîine.
- Da’ de ce nu, mămico? Aşa i-a fost făgăduiala.
- Ah, Dumnezeule, de şi-ar face tot ce spune! Hai, hai odată, găteşte-te de somn!
Nici n-apucară să se aştearnă bine-n pat că se asmuți o vîntoasă parcă făcută să ia cu sine şi casa. Patul se scutura din toate încheieturile, iar în cămin păreau să troncănească spiriduşii.
- Mamă, se aud bocănituri de-afară!
- Fă linişte, Fritzişor, e doar vîntul care buşeşte scîndura desprinsă din acoperiş.
- Nu, mamă, la uşă!
- Nu se-nchide, ivărul e fărmat. Dumnezeule, culcă-te odată! Nu-mi mai lua şi tu din cele cîteva picături de somn.
- Da’ dacă vine tata?
Mama se suci în pat oțărîtă.
- Îi poartă dracu’ de grijă!
- Mamă, unde-i dracu’?
- Aşteaptă-tu, zvăpăiatule! Stă la uşă şi de nu te potoleşti acuşi te ia cu el !
Friedrich amuți; mai ciuli nițel urechile, apoi adormi. După cîteva ore, se trezi. Vîntul se răsucise, iar acum îi sîsîia la ureche, ca un şarpe, prin găurile din ferestre. Umerii îi rebegiseră; se cufundă tot mai adînc sub cuvertură şi încremeni de spaimă. După un timp, îşi dădu seama că nici mama nu doarme. Îi desluşi plînsetul şi, din răstimp în răstimp: „Binecuvântată eşti tu, Marie” şi „roagă-te pentru noi păcătoşii”. Mărgelele mătăniilor alunecară pe chipul lui şi, fără voie, scăpă un suspin.
- Friedrich, eşti treaz?
- Da, mamă.
- Copile, roagă-te şi tu oleacă – doară ştii o bucată din „Tatăl nostru” – să ne păzească bunul Dumnezeu de apă şi foc.
Friedrich se gîndi la Diavol şi la cum oare o fi arătînd. Învălmăşeala bălțată de zgomote şi trosnete din casă îl tulbura. Şi se ținea că înăuntru şi afară chiar trebuie să se găsească ceva viu.
- Mamă, ascultă, sigur sunt oameni care bat la uşă!
- O, nicidecum, copile, în casa asta nu e scîndură veche să nu scîrțîie.
- Auzi, ba n-auzi? Cheamă cineva! Ascultă doar!
Mama se ridică în şezut. Trecător, furtuna mai slăbise din turbare. Acum se auzeau răspicat bătăile din obloane şi glasurile mai multor oameni:
- Margreth! Leică Margreth! Hei de colo, dați drumul!
Din pieptul lui Margreth zbucni un strigăt:
- Iară vin să mi-l aducă pe porcul ăla!
Mătăniile căzură răpăind pe scaunul de lemn, hainele le apucă smucit din tot locul. Se iuți înspre vatră şi Friedrich o auzi îndată păşind sfidător peste duşumea. Margreth nu reveni; dar din bucătărie se prelingeau glasuri străine şi şoapte. Un bărbat puse de două ori piciorul în cameră părînd să caute ceva înspăimîntat. Pe neaşteptate, aduseră un felinar; mama era purtată de doi bărbați. Era albă ca hîrtia şi ochii-i ținea închişi. Friedrich îşi închipui că e moartă; i se smulse din piept un strigăt înfiorător, la care cineva îl pocni peste ureche şi se calmă pe dată, iar din vorbele oamenilor se dumiri încetul cu încetul că pe taică-su îl găsiră unchiaşul Franz Semmler şi alde Hülsmeyer mort în pădure, iar acum zace în bucătărie.
Imediat ce Margreth îşi reveni în fire, încercă să se descotorosească de străini. Fratele nu se clintea de lîngă ea, cîtă vreme Friedrich, rămas în pat de teama cumplitei pedepse ce plutea deasupră-i, ascultă toată noaptea pîrîitul focului din bucătărie alături de zgomotul hîrşîit purtat dintr-o parte în alta şi vuietul unui periaj. Se vorbea puțin şi cu glas înăbuşit, dar din cînd în cînd îl ajungea cîte un suspin care orişicît de tînăr ar fi fost băiatul tot îl străbătea un fior din cap pînă-n picioare.
Brusc înțelesese ce grăia unchiaşul:
- Margreth, nu-ți încărca prea tare inima, o să plătim trei slujbe, iară de Paşti facem un pelerinaj pînă la Maica Domnului din Werl.
La două zile după ce luaseră mortul, Margreth şedea lîngă vatră, acoperindu-şi fața cu şorțul. După cîteva minute, cînd se-nstăpîni liniştea, îşi spuse sieşi: „Zece ani. Zece cruci. I-am dus totuşi împreună, şi iată, acuma-s singură.” Apoi grăi:
- Fritzişor, vino-ncoa!
Friedrich se apropie sfiicios; se cam temea acum de mumă-sa cu cordelele-i negre şi obrazul scofîlcit.
- Fritzişor, spuse ea, o să fii cumsecade şi o să mă faci fericită, ori o să te faci o lepră şi-o să minți ori poate o să bei şi-o să furi?
- Mamă, Hülsmeyer fură.
- Hülsmeyer? Doamne păzeşte! Vrei să ți-o iei după cap? Cine ți-a spus asemenea grozăvii?
- Nu de mult l-a bătut pe Aaron şi i-a luat şase parale.
- Dacă i-a luat banii lui Aaron, asta precis a făcut-o fiindcă mai întîi l-a-nşelat ovreiul ăla blestemat. Hülsmeyer e om de treabă, iară jidovii-s toți nişte mişei.
- Dar, mamă, Brandis spune şi că fură lemne şi căprioare.
- Copile, Brandis e pădurar.
- Mamă, pădurarii spun minciuni ?
Margreth tăcu o vreme, apoi zise :
- Ascultă, Fritz, Domnul Dumnezeul nostru a făcut ca lemnul să crească-n slobozenie, iară sălbăticiunile trec de pe-o moşie pe alta ; n-au cum să fie a cuiva. Eşti prea mic încă să înțelegi lucrurile astea; acum du-te în baracă şi adă vreascuri.
Friedrich îşi văzuse tatăl întins pe paie unde, după cum zicea lumea, arăta cam fioros şi vînăt. Dar nu aducea niciodată vorba de lucrurile astea, pare-se, n-avea niciun drag să-şi abată gîndurile într-acolo. Peste toate, imaginea tatălui său i se întipări-n minte într-un amestec de gingăşie şi teroare - aşa cum nimic nu compleşeşte mai mult ca iubirea şi grija pentru o ființă care pare neîndurătoare față de toate, iar acest sentiment crescu în Friedrich de-a lungul anilor sfidînd disprețul celorlalți. Copil fiind, era mai ales necăjit de cuvintele nu prea măgulitoare rostite de unul sau de altul la adresa răposatului ; suferință pe care gingăşia vecinilor nu se făcea s-o ocolească. Era obiceiul acelor meleaguri să tăgăduiască odihna mormîntului pentru cei loviți de vreo nenorocire. Moşul Mergel se preschimbă-n fantoma din pădurea Brede ; în chip de luminiță care pîlpîie în beznele nopții mai că-l trase pe-un bețiv în iezerul Zeller ; cînd micii ciobănaşi se cinceau seara în jurul focului, iar bufnițele se văitau în ponoare, auzeau, cînd şi cînd, sunetele frînte din melodia lui „Ascultă aci, Lizucă dragă”, iar un tăietor de lemne nelegiuit ce dormise pînă-n noapte sub un stejar mare îi zări la sculare chipul puhav care-l fixa cu privirile printre ramuri. Lui Friedrich îi fu dat să audă multe asemenea de la ceilalți copii; începea să zbiară, se asmuțea asupra lor şi odată chiar îi înțepă cu briceagul şi cu prilejul ăsta îl bătură amarnic. De atunci îşi mînase vitele în celălalt capăt al văii unde fu văzut adesea zăcînd cu orele pe acelaşi petec de iarbă şi smulgînd cimbrul din pămînt.
Avea doisprezece ani cînd maică-sa primi vizita fratelui ei mai mic care locuia în Brede şi care, de la nunta nesăbuită a surorii sale, nu-i mai trecuse pragul.
Simon Semmler era un om mărunțel, neliniştit şi uscățiv, cu ochii bulbucați de peşte, şi mai ales cu figura ca de ştiucă; un ins cam sinistru a cărui reținere făloasă alterna cu o inocență la fel de prefăcută; unul căruia îi plăcea să se înfățiseze ca o minte luminată, dar care, dimpotrivă, era privit ca un cap fioros, pus pe gîlceavă, cu care cei mai mulți nu voiau să aibă de a face, mai cu seamă odată cu înaintarea în vîrstă atunci cînd oricum oamenii înguşti la minte îşi sporesc pretențiile, în vreme ce folosul pe care-l pot aduce descreşte.
Biata Margret se veselea oricum că, încolo, nu mai avea rude în viață.
- Simioane, tu eşti? Spuse ea şi se cutremură în aşa chip că trebui să se cumpănească de scaun. Ai venit să vezi cum o mai duc eu şi jegosul meu de băiat?
Simon o privi grav şi îi întinse mîna:
- Ce-ai mai îmbătrînit, Margreth!
Margreth suspină:
- Tot rău mi-a mers de atuncea cu necazuri cîte vrei.
- Aşa-i surioară, cel ce se căsătoreşte tîrziu, se căsătoreşte ca vai de lume! Acuma te-ai făcut babă şi fecioru-ți-i mic. Toate la timpul lor. Dar ce osteneală mai e aceea de a săpa o fîntînă cînd arde casa? Pe chipul mîncat de griji al Margarethei se zburătăci o văpaie roşie ca sîngele.
- Dar din ce aud e isteț junele tău şi dichisit, urmă Simon.
- Ei, cam aşa ceva şi mai e şi cuvios!
- Hm, la unu’ care a furat o vacă tot Cuviosu’ îi zicea. Dar e retras şi stă pe gînduri, aşa-i ori ba? Nu se fugăreşte cu băieții?
- I-un copil mai ciudat, spuse Margreth parcă pentru sine, nu-i a bine.
Pe Simon îl pufni rîsul:
- Feciorul ți-e ruşinos că în cîteva rînduri i-au dat ăilalți zdravăn de chelfăneală. Lasă că-ndată îşi scoate flăcăul pîrleala. Nu de mult a fost Hülsmeyer pe la mine şi-mi zice: „Ca o căprioară-i flăcăul ăsta.”
Cărei mame nu-i sare inima de bucurie cînd îşi aude copilul lăudat ? Nu prea i se întîmpla sărmanei Margreth să-i pice o asemenea fericire, de fiul ei toată lumea spunea că-i posac şi ranchiunos. Ochii i se umeziră.
- Aşa-i, slavă Domnului, toate mădulare le are întregi.
- Cum arată? continuă Simon.
- Îți seamănă bine, Simioane, bine de tot.
Simon rîdea:
- Ei, atunci înseamnă că-i un flăcău cum rar vezi, pe zi ce trece tot mai frumos mă fac. Să nu se prea omoare cu şcoala. Îl pui să păzească vacile? E totuna cu şcolitul. Nici jumătate din ce spune învățătorul nu-i adevărat. Dar unde le duce? În Valea Telge? În Codrul Rode? În Pădurea Teutoburgică? Şi pe timp de noapte şi la crăpatul zorilor?
- Cît îi noaptea de lungă, dară ce te interesează?
Lui Simon, pare-se, vorbele îi trecuseră pe lîngă ureche, îşi întinse grumazul înspre uşă :
- Ei, iaca-l şi pe voinic. Fecioru’ lu’ tata ! Îşi leagănă brațele tocmai ca răposatu-tău. Şi ia te uită ! Batăr că fii-tu are părul meu bălan !
Pe chipul mamei se iți un zîmbet furtiv şi trufaş; cîrlionții gălbui ai lui Friedrich şi smocurile roşcate ale lui Simon! Fără să-i răspundă, smulse o cracă din cel mai apropiat tufiş şi-i ieşi înaintea fiului, pasămite, pentru a zori o vacă leneşă, dar de fapt pentru a-i şopti la iuțeală cîteva vorbe cu iz de amenințare; căci îi ştia prea bine firea îndărătnică, iară azi purtarea lui Simon o intimida mai mult ca oricînd. Însă toate au mers mai bine decît se aşteptase; căpos ori țîfnos nu se arătă Friedrich, ci mai degrabă fu sfios şi dornic tare să-i placă unchiaşului. Aşa se făcu că după o jumătate de ceas de tăifăsuială, Simon veni cu propunerea să-l adopte - cum o fi - pe băiat: nu-i era voia să îl ia pe băiat cu totul de lîngă mamă, însă mare parte din timp are să stea la dispoziția sa şi, ca răsplată, cînd s-o sfîrşi holteiul bătrîior, o să-i moştenească avutul care, fie ce-o fi, fireşte, tot lui va să-i revie. Margreth, răbdătoare, se lăsă dăscălită cît de bine o să-i cadă tocmeală şi cît de puțin se păgubeşte. Ea ştia cel mai bine de ce se lipseşte o vădană suferindă cînd se sprijină pe un băiat de doisprezece ani pe care l-a obişnuit deja să țină locul unei fiice. Stăruia în tăcere şi le-ncuviința pe toate. Atîta doar îl rugă pe fratele ei să fie sever cu băiatul, dar nu prea aspru.
- E băiat bun, spuse ea, dară eu îs femeie singură; copilu’ meu n-a fost ca alții să-l strunească mîna tatălui.
Simon clătină şiret din cap: Las’ pe mine, ne-om învoi noi, şi ştii ce? Dă-mi-l de pe acuma, am de luat doi saci de la moară; ăl mai mic o să-i vină de minune şi o învăța şi el cum să-mi vină-n ajutor. Fritzişor, ia saboții şi hai.
Şi Margreth îi văzu îndată pe amîndoi cum umblau, Simon, în frunte, spintecînd aerul cu chipu-i, în timp ce pulpanele hainei îi pîlpîiau înapoia ca două vîlvătăi. Părea aproape să aibă mina unui „om înflăcărat”, care-şi ispăseşte vina sub sacul pe care-l furase; Friedrich îi venea din urmă, mlădios şi subțiratic pentru vîrsta lui, cu linii delicate, cvasi-nobile ale feței, zulufii lungi, bălai ce erau mai bine îngrijiți decît puteai intui din înfățişarea sa, de altminteri zdrențuită, arsă de soare, şi cu un soi de melancolie aspră înscrisă-n trăsături. Cu toate acestea, nu puteai să nu recunoşti o mare asemănare de familie, şi cum Friedrich îşi urma îndeaproape conducătorul, cu privirile încremenite asupra lui, care-l ademenea prin stranietatea apariției sale, amintindu-i fără voie de cineva care, cu zbuciumată concentrare, priveşte reflexia propriului viitor într-o oglindă fermecată.
Se apropiau acum de lăcaşul Pădurii Teutoburgice, unde Codrul Brede se scoboară pe povîrnişul muntelui şi îmbracă o vale foarte întunecoasă. Pînă atunci vorbiseră răzleț. Simon părea îngîndurat, băiatul răvăşit, şi gîfîiau dimpreună sub greutatea sacilor. Pe neaşteptate, Simon îi puse o întrebare:
- Îți place să bei rachiu?
Băiatului nu zise nimic.
- Te-am întrebat dacă-ți place rachiul. Îți dă vreodată maică-ta să bei?
- N-are nici pentru ea, spuse Friedrich.
- O, aşa deci, cu atît mai bine! Ştii cum îi zice păduricii asteia dinaintea noastră?
- E Codrul Brede.
- Şi ştii şi ce s-a întîmplat acolo?
Friedrich tăcu. În răstimp, ajunseră tot mai aproape de viroaga mohorîtă.
- Tot aşa mult se roagă maică-ta? reînnodă vorba Simon.
- Da, în fiecare seară cîte două mătănii.
- Aşa? Şi tu te rogi cu dînsa?
Băiatul rîse, pe jumătate stînjenit, privind înadins în lături.
- Mama bate prima mătanie la scăpătatul Soarelui, înainte să mănînce, iară eu îndeobşte nu-s încă întors cu vacile, iară cealaltă o face în pat, atunci cînd eu de obicei dorm dus.
- Chiar aşa, măi flăcăiaş!
Vorbele astea din urmă fură rostite sub poala unui fag stufos ce se boltea deasupra intrării în vale. Se întunecase de-a binelea; pe cer hălăduia primul pătrar al Lunii, dar licărul său plăpînd era menit doar să zvîrle o înfățişare stranie asupra lucrurilor pe care le mîngîia din timp în timp prin borțile crengilor. Friedrich se ținea în spatele uncheşului; răsufla repede, iar dacă cineva i-ar fi putut discerne chipul i-ar fi remarcat expresia de încordare imensă mai degrabă fantastică decît înspăimîntătoare. Păşeau amîndoi voiniceşte, Simon cu călcătura fermă a drumețului călit, Friedrich clătinat şi parcă visînd. Îi părea că toate se mişcau împrejur, iar copacii, luminați răzleț de lună, se legănau cînd laolaltă, cînd deoparte. Rădăcinile de copac şi locurile lunecoase unde se oploşise apa de ploaie îi făceau pasul şovăielnic; de cîteva ori fu cît pe ce să cadă. În depărtare, întunericul începea să se despice, şi, nu după multă vreme, păşiră amîndoi într-un luminiş destul de măricel. Luna strălucea limpede şi vădea că înverşunarea neîndurătoare a toporului trecuse pe aici nu de mult. În tot locul se înălțau cioturi, unele la cîteva picioare înălțime deasupra pămîntului, aşa cum în marea grabă fuseseră mai lesnicios de tăiat; pesemne că truda prohibită se curmă pe neaşteptate, căci de-a curmezişul potecii stătea lungit un fag cu coroana imensă, iar crengile se întindeau mult deasupra lui şi tremurau în vîntul nopții cu frunzele lor încă vii. Simon stărui o clipă locului şi privi cu luare aminte trunchiul căzut. În mijlocul luminişului, se afla un stejar bătrîn, mai mult lat decît înalt; o fîşie palidă de lumină ce se pogora printre ramuri peste trunchi arăta că e găunos, lucru care foarte probabil îl păzise de prăpădul generalizat. Simon apucă subit brațul băiatului:
- Friedrich ştii ce copac e ăsta? Ăsta-i stejarul rămuros.
Friedrich tresări şi se agăță cu mîinile reci de unchiul său.
- Uite, adaose Simon, aicea unchiul Franz şi alde Hülsmeyer l-au găsit pe taică-tu cînd în beția lui a plecat la Dracu’ fără spovedanie şi maslu.
- Uncheşule, uncheşule, icni Friedrich.
- Ce ți se năzare? Apăi n-are să-ți fie teamă? Drăcuşor de băiat, mă mai ciupeşti şi de braț! Dă-mi drumul, dă-mi drumul! Încercă să se scuture de băiat. – De altfel, taică-tu era bun la suflet. N-o să le cerceteze Dumnezeu chiar pe toate. Îl iubeam ca pe frate-miu ăl drept.
Friedrich dădu drumul la brațul unchiaşului; restul de drum prin pădure l-au dus amîndoi tăcuți, iar satul Brede se întindea acum înaintea lor cu cocioabele sale de lut şi cele cîteva bordeie mai acătării din cărămidă dintre care făcea parte şi casa lui Simon.
În seara următoare, Margreth şedea deja de un ceas cu caierul la uşă şi-şi aştepta băiatul. Fusese prima noapte pe care şi-o petrecuse fără să asculte lîngă ea răsuflare feciorului, iar Friedrich încă nu se ivise. Era cătrănită şi îngrijorată, şi-şi dădea seama că n-avea motiv nici pentru una, nici pentru alta. În turn ceasul bătea şapte, vitele erau venite, şi el tot nu se întorsese şi trebui să se ridice ca să se ocupe de ele.
Cînd ea păşi iarăşi în bucătăria întunecoasă, Friedrich se aciuase lîngă vatră; se încovoiase în față şi-şi încălzea mîinile la cărbuni. Flăcăria se juca pe chipul său dîndu-i un aspect hidos de scofîlceală şi zvîcniri înfricoşate. Margreth se opri în prag, atît de straniu şi de schimbat i se părea acum copilul ei.
- Friedrich, cum îi merge unchiului? Feciorul mormăi cîteva cuvinte neînțelese şi se apropie mai tare de cămin.
- Friedrich, nu mai ştii să vorbeşti? Dă-ți drumul la limbă, băiete! Doară ştii că n-aud bine cu urechea dreaptă. Copilul ridică vocea şi începu să se bîlbîie aşa de vîrtos că Margreth înțelegea mai puțin ca-nainte.
- Ce spui tu acolo? Binețe de la meşterul Semmler? Pleci iară? Încotro? Vacile îs acasă deja. Pramatie mică, nu-nțeleg nimic din ce spui. Ia stai să văd dacă mai ai limba-n gură! Şi făcu iute cîțiva paşi înspre el. Copilul se uita la ea cu privirea tînguioasă a unui cîine becisnic şi tinerel care-nvață să stea de pază, şi, de teamă, începu să bată din picioare şi să-şi frece spatele de peretele vetrei.
Margreth se popri cu privirile înfricoşate. Feciorul îi părea să se fi pricăjit şi, pasămite, nici hainele nu mai erau aceleaşi, nu, ăsta nu-i băiatul ei! totuşi strigă: „Friedrich, Friedrich!”
În dormitor, se închise cu zgomot o uşă de dulap, iar cel strigat păşi înăuntru, ținînd într-o mînă o aşa numită „scripcă Holschen”, ceea ce vrea să însemne un sabot vechi cu trei sau patru strune de vioară uzate întinse peste el, iar în cealaltă un arcuş ce se potrivea întru totul instrumentului. Iar el merse țintă spre dublul său cu o atitudine plină de demnitate conştientă, şi independență care în acea clipă scotea în evidență osebirea dintre cei doi tineri, altminteri miraculos de asemănători.
- Aici erai, Johannes ! i se adresă el întinzîndu-i opera de artă cu mina unui sponsor al artelor, asta-i violina pe care ți-am promis-o! Acum eu tre’ să mă las de joc şi să cîştig bani.
Johannes mai aruncă o privire sfioasă înspre Margreth şi întinse mîna cu încetineală pînă ce apucă zdravăn darul pe care îl vîrî sub pulpanele jachetei sale ponosite ca pe-un lucru şterpelit.
Margreth stătea liniştită şi-i lăsă pe copii să facă cum or voi. Gîndurile ei o luară pe un alt făgaş, cu totul serios, iară ochii săltăreți îi fugeau cînd pe un băiat, cînd pe altul. Feciorul străin se încovoie iarăşi peste tăciuni cu o expresie fugară de satisfacție ce se învecina cu prostia, în vreme ce trăsăturile lui Friedrich tălăzuiau fățiş o simpatie mai degrabă egoistă, decît binevoitoare, iar ochii lui de o limpezime cvasi-sticloasă vădeau pentru prima oară cu claritate o ambiție nestăpînită şi o poftă de a o face pe-a grozavul care mai tîrziu se înfățişă ca motivul forte al celor mai multe dintre acțiunile sale.
Chemarea mamei sale îi tulbură gîndurile care pe cît erau de noi pe atît de plăcute. Margreth şedea iarăşi la roata de tors.
- Friedrich, grăi ea codindu-se, ia spune-mi - şi amuți imediat. Friedrich îşi înăltă privirea şi fiindcă nu mai auzi nimic, se răsuci din nou înspre protejatul său.
- Stai, ascultă, iar apoi cu glas coborît, ce fel de tînăr e? Cum îl cheamă?
Friedrich răspunse la fel de stins.
- E porcarul unchiului Simon care are să-i transmită ceva lui Hülsmeyer. Unchiul mi-a dat o pereche de papuci şi o vestă din pînză; şi pe care mi-a cărat-o copilul şi pentru asta i-am promis violina; e sărman de tot; Johannes îi spune.
- Şi? spune Margreth.
- Şi mai ce, mamă?
- Şi cum îl mai cheamă?
- Doar aşa, ba nu, mai îi spune cumva: Nimeni, Johannes Nimeni. – N-are tată, adaose el puțin mai încet.
Margreth se sculă şi se duse în cealaltă încăpere. După un răstimp, se înapoie cu chipul mohorît, înăsprit.
- Friedrich, spuse ea, lasă-l pe băiat să plece la drum, să-şi vadă de însărcinarea lui. – Tinere, mai ai mult de stat deasupra cenuşii? N-ai nimic de făcut pe - acasă?
Feciorul, zorit nevoie mare, se aburcă ca un fugar în aşa chip că îşi împletici picioarele, şi puțin mai lipsi ca scripca Holschen să nu pice-n foc.
- Johannes, aşteaptă! grăi Friedrich mîndru, să-ți dau jumate din felia mea de pîine cu unt, e prea mare pentru mine, mama taie întotdeauna ditamai bucata.
- Lasă-l, grăi Margreth, doară se duce acasă.
- Aşa-i, dar n-o să se aleagă cu nimic; unchiul Simon mănîncă la şapte. Margreth se întoarse înspre băiat.
- Nu mai pun deoparte ceva şi pentru tine? Ia zi: cine se ocupă de tine?
- Nimeni, se bîlbîi copilul.
- Nimeni? îngînă ea; atunci ia, ia, adăugă ea febril; ți se spune Nimeni şi nimeni nu-ți are grija! Doamne păzeşte! Şi acum la drum! Friedrich, mă asculți, nu te du cu el, să nu treceți prin sat împreună.
- Mă duc cît să aduc lemne din şopron, răspunse Friedrich. – De îndată ce băieții plecară, Margreth se trînti într-un scaun şi-şi frămîntă mîinile cu o expresie de adîncă jale. Fața-i era albă ca varul.
- Un jurămînt fals, un jurămînt fals! bombăni ea. Simon, Simon cum vrei să apari tu în fața Domnului!
Rămase aşa o vreme, înlemnită, cu buzele lipite, cu mințile aiurea. Friedrich se afla în fața ei şi încercase deja de două ori să lege vorbă.
- Ce e? Ce vrei? se răsti ea înfiorată.
- Ţi-am adus bani, spuse el, mai degrabă uimit decît speriat.
- Bani? De unde? Se puse pe picioare, iar pe podea căzu zornăind bănuții. Friedrich îi ridică.
- Bani de la unchiul Simon, că-l ajut cu treburi. Acum pot şi eu să cîştig cîte ceva.
- Bani de la Simon! Aruncă-i, aruncă-i! – Nu, dă-i la săraci, nu, ține-i! şuşoti ea mai să nu se audă, şi noi suntem săraci; cine ştie dacă om izbuti fără să cerşim!
- Luni trebuie să mă duc iară la uncheşul, să-l ajut cu însămînțarea.
- Să te duci iară la el? Nu, nu, asta nicicînd! Şi-şi îmbrățisă fiul cu patimă. – Totuşi, urmă ea, şi lacrimile începuseră subit să i se rostogolească şuvoi pe obrajii supți, du-te, e singurul meu frate şi cîtă ponegrire nu este! Să-l ai mereu pe Dumnezeu sub priviri şi să nu uiți să-ți spui rugăciunile în fiecare zi!
Margreth îşi lipi fața de zid şi plînse zgomotos. Multe belele a mai avut pe cap, purtarea urîtă a bărbatului ei; mai mare pacoste - cînd a răposat; şi ăla fu un ceas greu cînd trebui să cedeze creditorului ultima bucățică de pămînt în uzufruct, iar acum plugul ei lîncezea în fața casei. Dar astfel nu se simțise pînă atunci; cu toate acestea, după ce toată seara şi-o petrecuse plîngînd, şi noaptea stînd de veghe, îi miji în minte gîndul că fratele ei, Simon, nu poate fi chiar fără niciun Dumnezeu; băiatul n-avea cum să fie a lui, iar asemănarea dintre ei nu dovedea nimic. Acu’ patruzeci de ani nu pierduse ea însăşi o surioară care semăna ca două picături de apă cu coropcarul străin! Unde nu zboară cugetul omului cînd are aşa de puține şi stă pînă şi pe acelea să le piardă prin lipsa de credință!
De atunci Friedrich trecuse tot mai rar pe acasă. Părea că toate sentimentele calde de care era capabil Simon le hărăzise fiului surorii sale; sau cel puțin îi ducea mult dorul şi nu mai contenea cu mesajele cînd treburile casnice îl rețineau pe acesta un timp mai îndelungat pe lîngă mama sa. Băiatul era de atunci ca schimbat, firea lui visătoare se şterse cu totul, mergea cu pasul ferm, începu să se îngrijească de aspectul său şi se pricopsi repede cu renumele de flăcău arătos şi descurcăreț. Unchiul, care nu putea trăi fără planurile sale, se încumeta ocazional cu lucrări publice de importanță, de pildă construcția de drumuri, la care Friedrich trecea ca cel mai bun muncitor al său şi era văzut pretutindeni ca mîna sa dreaptă; căci, deşi puterile lui fizice nu-şi atinseseră maturitatea, nu l-ar fi întrecut lesne cineva în rezistență. Dacă pînă atunci Margreth doar îşi iubise fiul, acum începea să fie şi mîndră de el şi chiar să simtă față de acesta un anume respect deoarece tînărul era deprins cu toate fără ca ea să-l ajute sau să-i dea vreun sfat. Ea, asemeni majorității oamenilor, considera inestimabilă o asemenea calitate şi pe cale de consecință considera că nu poate aprecia îndeajuns valoarea unuia ce se poate debarasa de un reazăm atît de prețuit.
La optsprezece ani Friedrich avea deja asigurată o reputație trainică printre tinerii satului ca urmare a unui rămăşag, în care trebuise să care în spinare fără nici cel mai mic răgaz un porc mistreț ucis la vînătoare pe o distanță de două mile. Din toate împrejurările favorabile Margareth n-avea alt folos decît să împartă gloria, căci Friedrich se preocupa tot mai mult de înfățişarea sa, şi cu timpul îi venea tot mai greu să fie întrecut de cineva din sat din pricina lipsei de bani. În plus, toate forțele lui erau pornite pe cîştigul care revenea din afară; în pofida numelui pe care şi-l făcuse pînă atunci, orice treabă mai îndelungată de acasă i se părea supărătoare şi prefera să se apuce de o muncă care necesita mai mult efort, dar mult mai puțin timp, şi care îi îngădui imediat după aceea să se ocupe iarăşi de păstorit care taman atunci nu i se mai potrivea cu vîrsta şi care, din cînd în cînd, îi atrăgea batjocura celorlalți cărei însă îi tăia glasul cu cîteva lovituri năprasnice de pumn.
Aşa că oamenii se obişnuiseră să-l vadă cînd dichisit şi voios, în fruntea cetei de tineri, ca elegant al satului, cînd iarăşi zdrențăros, singur şi visător pe potriva unui păstor, tîrsîindu-şi paşii pe urmele vacilor ori zăcînd în luminişul pădurii, pare-se, cu gîndurile brambura şi smulgînd muşchiul de pe copaci.
Şi tot atunci legile somnoroase au fost zgîlțîite de o bandă de hoți de lemne care, sub numele de „sumanele albastre”, reuşise să-i întreacă pe toți predecesorii săi în viclenie şi sfruntare, încît nu le mai era a răbda nici celor mai îndurători. În alt chip față de ce se întîmpla de obicei, cînd puteai să-i arăți cu degetul pe cei care stăteau în fruntea şleahtei, de data asta fu peste puteri să se afle măcar numele unui ins, în pofida celei mai grijulii vigilențe. Numele şi l-au căpătat de la veşmîntul identic pe care-l purtau cu toții şi cu care era greu să-i recunoşti, cînd vreun pădurar zărea vreo cîteva haimanale mistuindu-se în codrul des. Devastau totul întocmai ca omida păroasă, fîşii întregi de păduri erau decimate într-o noapte şi transportate numaidecît aşa încît în dimineața următoare nu mai găseai decît aşchii şi mormane întortocheate de lemn mort; faptul că nicio urmă de roți nu ducea înspre sat, ci întotdeauna înspre rîu şi îndărăt, dovedea că lucrau sub protecția şi poate cu sprijinul proprietarilor de vase. Pesemne că banda avea iscoade dintre cele mai iscusite, întrucît pădurarii puteau sta de veghe cu săptămînile şi tot degeaba; taman în acea noapte, fie ea viforoasă sau cu lună plină, în care osteniți se lăsau de pază, se porneau şi distrugerile. Ieşit din comun era faptul că tot norodul din împrejurimi părea la fel de necunoscător şi de temător ca pădurarii înşişi.
De cîteva sate lumea era încredințată că nu puteau face parte din banda „sumanelor albastre”, dar la urma urmei niciunul dintre ele nu mai putea fi cu adevărat învinuit de cînd, cel mai suspect dintre toate, satul B. a trebuit să fie absolvit de vină. Prilejul norocos fu o nuntă la care luaseră parte cu tam tam cam toți săteni, cîtă vreme, tot în timpul ăsta, sumanele albastre se încumetaseră la una din prădăciunile lor cele mai mari.
De altfel, stricăciunile din pădure deveniseră de nesuferit, aşa că măsurile de contracarare sporiseră într-un chip nemaiauzit pînă atunci; zi şi noapte se făceau patrule, argaților şi slugilor li se încredințaseră arme şi fură puşi la dispoziția brigadierilor. Cu toate acestea, sorți de izbîndă nu prea avură, de abia ieşeau pîndarii printr-un capăt de pădure, că sumanele albastre intrau prin celălalt. Aşa se încăpățînaseră lucrurile mai mult de un an, pîndari şi sumane, sumane şi pîndari, ca soarele şi luna, intrînd cu schimbul în posesia pămîntului fără să se întîlnească vreodată.
Era iulie 1756, pe la trei dimineața; luna se înălțase limpede pe cer, dar strălucirea-i începuse să pălească, înspre est se arătase deja o fîşie îngustă, galbenă care tivea orizontul şi fereca intrarea în văgăuna strîmtă, aidoma unei panglici de aur. Friedrich se tolăni în iarbă, după cum îi era felul, şi cioplea un băț de răchită la al cărui capăt noduros se străduia să-i încrusteze figura grosolană a unui animal. Arăta ostenit, căsca, uneori îşi lăsa capul să se odihnească pe un trunchi cioturos bătut de vreme şi privirea-i, mai neguroasă decît zarea, aluneca peste intrarea năpădită de arbuşti şi butaşi. De cîteva ori ochii lui se învăpăiară pentru a dobîndi mai pe urmă strălucirea aceea sticloasă care îi era proprie, dar şi-i miji de îndată, căscă şi se întinse cum numai ciobanilor leneşi le şade bine. Cîinele se aciuase la o oarecare depărtare, lîngă vaci care, nepăsătoare în fața legilor silvice, savurau laolaltă pomi tineri şi iarbă, adulmecînd aerul răcoros al dimineții.
Din timp în timp, se revărsa din pădure un trosnet surd; sunetul nu stăruia mai mult de cîteva momente; un ecou prelung îl întovărăşea dinspre pereții munților, şi se repeta la fiecare cinci sau opt minute. Friedrich nu-l băga de seamă; doar cîteodată, cînd răsunetul era neobişnuit de puternic sau persistent îşi înălța capul şi-le îngăduia privirilor să se plimbe alene pe feluritele poteci care-şi găseau capătul în fundul văii.
Cam atunci începea să se crape vîrtos de ziuă; păsările se porniră să ciripească încetişor, iar roua se ridica simțitor. Friedrich alunecase la vale de pe trunchi şi privea țintă, cu brațele puse deasupra capului, înspre aurora ce mijea domol. Deodată tresări; pe chip îi trecu o străfulgerare, ascultă cîtva timp cu bustul aplecat înainte asemeni unui copoi ce prinde mirosul din aer. Apoi îşi vîrî iute în gură două degete şi fluieră lung şi şuierător.
- Fidel, dihanie afurisită!
O piatră aruncată nimeri în coastele animalului impasibil, care, trezit din somn, se smuci dintr-odată împrejur, apoi purcese schelăindu-se pe trei picioare să caute consolare acolo de unde origina răul.
În aceeaşi clipă, crengile unui tufăriş din preajmă fură date la o parte, aproape fără niciun foşnet şi se ivi un bărbat în uniformă verde de vînător, cu un ecuson argintiu pe mînecă şi, în mînă, cu o armă încărcată. Îşi lăsă privirile să se rostogolească grabnic înspre văgăună şi apoi le aținti destul de tăios asupra băiatului, înaintă cu un pas, făcu un semn înspre desime şi treptat se ițiră şapte, opt bărbați, toți îmbrăcați asemănător, cuțit de vînătoare în teacă, arme ridicate în mînă.
- Friedrich, ce-a fost asta? întrebă primul ivit.
- Aş vrea s-o ia naiba pe potaia asta, aicea ia. Dacă ar fi după ea vacile mi-ar paşte şi urechile din cap.
- Ne-a văzut, mişelul! spuse altcineva.
- Îți dau eu drumul mîine cu piatră legată de gît, mai spuse Friedrich lovind în cîine.
- N-o fă pe-a prostul, Friedrich! Mă cunoşti şi ştii ce vreau să spun. O scînteie din priviri însoți aceste cuvinte ce avură efect degrabă:
- Coane Brandis, gîndeşte-te la maică-mea!
- Asta şi fac. N-ai auzit nimic din pădure?
- În pădure? Băiatul aruncă fugar o privire pe chipul pădurarului. Tăietorii dumitale de lemne, încolo nimic.
- Tăietorii mei!
Obrazul tipic tuciuriu al pădurarului se schimbă în arămiu închis.
- Cîți sunt la număr şi pe unde îşi fac treaba?
- Acolo unde i-ați trimis; eu nu ştiu nimic.
Brandis se întoarse către însoțitorii săi:
- Luați-o înainte; vă ajung din urmă.
Unul după altul se făcură nevăzuți în desiş, Brandis se apropie tare de băiat:
- Friedrich, spuse el cu glasul mîniei reținute, răbdarea mi s-a cam terminat; îmi vine să te schingiuesc ca pe un cîine şi nici că meriți mai mult. Mama voastră de pîrliți că nici acoperiş n-aveți ca lumea! Nu mai e mult şi o să vă apucați de cerşit, slavă Domnului, şi la uşa mea maică-ta, zgripțuroaica aia bătrînă, n-o să capete nicio coajă mucegăită de pîine! Dar mai întîi o să-mi înfundați amîndoi temnița!
Friedrich apucă spasmodic o creangă. Era palid ca un mort, iar bulbii ochilor păreau să-i iasă din orbite ca nişte bile de cristal. Însă doar pentru o clipită. Apoi îşi regăsi calmul acela care se învecina cu toropeala. Şi spuse cu glasul ferm, aproape blînd:
- Domnule, ați spus lucruri pentru care nu puteți răspunde şi poate că nici eu. Să ne împăciuim unul cu altul şi apoi o să vă zic ce-mi cereți. Dacă nu dumitale i-ai pus pe lemnari, trebuie aşadar să fie alde sumanele albastre; căci dinspre sat n-a venit niciun car; drumul e colea în fața mea, patru căruțe au fost. De văzut nu le-am văzut, dar i-am auzit urcînd viroaga. Bîigui un moment. – Puteți să-mi spuneți că am tăiat eu barem un copac în circumscripția dumitale? Şi mai mult că am despicat eu pe unde o fi fără să primesc învoire? Gîndiți-vă şi vedeți dacă puteți spune aşa lucru.
Un mormîit stînjenit fu tot răspunsul pădurarului, care se căi repede după cum e firea celor bădărani. Se întoarse posac şi purcese înspre desiş.
- Nu, domnule, strigă Friedrich, dacă vreți să-i ajungeți pe ăilalți pădurari, au luat-o într-acolo, înspre fag.
- Înspre fag? întrebă Brandis cu îndoială. Ba au luat-o înspre Pasul Master.
- Doară v-am spus, înspre fag, cureaua flintei lui Henrich Lungul e şi acum agățată în craca aia cioturoasă, am văzut eu!
Pădurarul o apucă pe poteca indicată.
În tot timpul ăsta, Friedrich nu-şi părăsise locul; şezînd pe jumătate cu brațul încolăcit pe după o creangă uscată se uita necurmat cum pădurarul se suia de-a lungul potecii năpădite parțial de buruieni, cu pasul lung şi precaut propriu îndeletnicirii sale, tiptil ca vulpoiul care se cațără în cotețul găinilor. În urma lui se lăsa ici o creangă, colo alta; conturul făpturii sale se estompa tot mai mult. Şi încă o scînteiere sclipi din frunziş - fu un bumb de oțel al costumului său vînătoresc -; şi acum dus era. În timpul acestei dispariții treptate a pădurarului chipul lui Friedrich îşi pierduse expresia de răceală, şi părea acum să fie brăzdat de îngrijorare. Se căina oare că nu-l rugase pe pădurar să țină pentru dînsul toate ce le rostise? Făcu cîțiva paşi, dar încremeni de-ndată.
- E prea tîrziu, îşi spuse sieşi şi se-ntinse după pălărie. De la nici douăzeci de paşi depărtare se auzeau încetişor nişte pocnete. Era pădurarul care-şi ascuțea cremenea flintei. Friedrich ciuli urechile.
- Nu, spuse el cu glas hotărît, îşi adună calabalîcul şi goni cornutele de-a lungul văii.
La amiază, Margreth şedea lîngă vatră şi făcea ceaiul. Friedrich se întorsese acasă bolnav şi se plîngea de dureri mari de cap, iar la întrebările ei îngrijorate istorisi că se mîniase năprasnic pe pădurar, pe scurt toată pățania descrisă mai-nainte cu excepția cîtorva nimicuri pe care socoti că-i mai cuminte să le țină pentru el. Margreth privea tăcută şi posomorîtă în apa ce clocotea. Era obişnuită să-şi audă feciorul cum se plînge din timp în timp, dar mai mînios ca astăzi nu-l văzuse. Să-l pască vreo boală? Oftă din greu şi lăsă să cadă buşteanul pe care de-abia-l apucase.
- Mamă, strigă Friedrich din camera de culcare.
- Ce vrei?
- A fost vreun bubuit de puşcă?
- Nu, nu, dar ce vrei să spui cu asta?
- Of, ce-mi mai bubuie capul! răspunse el.
Înăuntru intră vecina şi îi povesti şopotind la ureche oareşice bîrfe pe care Margreth le ascultă absentă. Apoi femeia plecă.
- Mamă, strigă Friedrich. Margreth intră la el.
- Ce zice asta lu’ Hülsmeyer?
- A, nimicuri, scorneli, vorbe-n vînt! - Friedrich se îndreptă. - De Gretchen Siemers; nu ştii vechea poveste?; de ar fi măcar un miez de adevăr.
Friedrich se lungi din nou.
- Să văd dacă oi putea dormi, rosti el.
Margreth stătea lîngă vatră; torcea şi cugeta la lucruri prea puțin îmbucurătoare. În sat băteau orele unsprezece şi jumătate; se ridică limba clanței şi păşi înlăuntru grefierul Kapp.
- Bună ziua, lele Margreth, spuse el, poți să-mi dai să beau nişte lapte? Vin din M. Cînd Margreth aduse ce îi ceruse, o întrebă:
- Unde-i Friedrich? Ea tocmai se căznea să scoată o farfurie şi nu pricepu întrebarea. Bărbatul sorbea trudnic şi cu înghițituri mici. După aceea, spuse:
- Ați auzit că în noaptea asta sumanele albastre au ras ditamai bucata de pădure în Pasul Master, e curat ca-n palmă.
- Doamne Dumnezeule, replică ea nepăsătoare. Pe urmă, grefierul zise:
- Dăunătorii ăstia prăpădesc totul; de-ar mai menaja lemnul tînăr, da’ chiar şi puieții de stejar, cît brațul meu de groşi, care nu-s buni nici măcar de-o ramă! Pare-se, le e la fel de drag să facă rău lumii pe cît le e de profit!
- Mare păcat! spuse Margreth.
Conțopistul gătise de băut, dar tot nu se urnea. Părea să aibă ceva pe inimă.
- N-ați auzit nimic de Brandis?
- Nimic; pe aici n-a intrat vreodată.
- Deci nu ştiți ce-a pățit?
- Ce? Întrebă Margreth înfrigurată.
- E mort!
- Mort? exclamă ea, cum mort? Doamne Dumnezeule, apără şi păzeşte! Numa’ azi dimineața a trecut p-aci prin față cu flinta la spinare!
- E mort, se repetă copistul, scrutînd-o tăios, l-au răpus sumanele albastre. De-un sfert de ceas e adus leşul în sat.
Margreth îşi împreună mîinile. Dumnezeule care Le eşti în cer, nu-l du la judecată! Nu ştia ce face!
- Pe cine? se răsti conțopistul, vasăzică, pe ucigaşul ăla nenorocit?
Din iatac se auzi un geamăt greu. Margreth se grăbi într-acolo, iar copistul o urmă. Friedrich stătea în pat drept; chipul şi-l presa în mîini şi gîfîia ca un muribund.
- Friedrich, cum îți mai este? grăi mama.
- Cum îți mai este? repetă conțopistul.
- Vai capul şi durerile mele! se tîngui el.
- Ce-i cu el?
- Ah, Dumnezeu ştie, zise ea, de la patru e întors cu vacile, aşa de rău i-a fost. Friedrich, Friedrich, da’ răspunde băiete! Să trimit după doctor?
- Nu, nu, icni flăcăul, e doar o colică, deja mi-e mai bine.
El se întinse înapoi; fața îi zvîcnea cumplit de durere; apoi în obraji îi reveni culoarea.
- Mergeți, spuse el searbăd, trebuie să dorm, mergeți dincolo.
- Coană Mergel, spuse conțopistul grav, e sigur că Friedrich s-a întors la patru şi n-a mai plecat iar?
Ea-l sfredeli cu privirea:
- Ia întreabă-i pe plozii din drum! Şi să plece? Numai de ar putea, Dumnezeule!
- Nu v-a povestit nimic de Brandis?
- Cum să nu, Doamne Dumnezeule, a zis că ăla l-a înjurat în pădure, că netrebnicul şi-a bătut joc de sărăcia noastră! Dumnezeu să mă ierte că e mort! continuă ea înverşunată, ați venit să ocărîți nişte oameni cinstiți, cărați-vă! Se înturnă din nou către fiul ei; copistul plecă.
- Friedrich, cum te mai simți? spuse ea. - Ai auzit? Groaznic, groaznic! Fără spovedanie şi iertarea păcatelor!
- Mamă, mamă, în numele lui Dumnezeu, lasă-mă să dorm; nu mai pot!
În clipa aceea, intră în iatac Johannes Nimeni; slab şi înalt ca o prăjină, dar zdrențăros şi ruşinos aşa cum ne-a mai fost dat să-l vedem cu cinci ani în urmă. Chipul său era şi mai palid ca de obicei.
- Friedrich, se bîlbîi el, trebuie să te duci numaidecît la uncheşu-tău, are pentru tine de lucru; acuma ia.
Friedrich se răsuci spre perete.
- Nu vin, grăi el cu asprime, sunt bolnav.
- Dar trebuie să vii, pufni Johannes, a spus că tre’ să te iau cu mine. Friedrich rîse disprețuitor:
- Aş vrea s-o văd şi p’asta!
- Lasă-l în pace, nu poate, oftă Margreth, doară vezi cum arată.
Ea ieşi afară pentru cîteva minute; cînd reveni, Friedrich era deja îmbrăcat.
- Ce te-a pălit? izbucni ea, nu poți, mai bine nu te duce!
- Ce-i dat, aia se întîmplă, retorcă el şi ieşea deja pe uşă cu Johannes.
- Ah, Dumnezeule, suspină mama, cît îs mici copii ne lovesc în pîntece, iară cînd îs mari în inimă.
Se porni ancheta, fapta era limpede ca lumina zilei; dar indiciile asupra făptaşului erau atît de străvezii încît, deşi toate circumstanțele înclinau înspre sumanele albastre, nu puteau fi avansate decît nişte supoziții. Un indiciu părea să arunce lumină asupra faptelor, dar, din cine ştie ce motive, fu prea puțin luat în considerare. Absența moşierului îl silise pe grefier să înceapă procedurile de unul singur. Stătea la masă; încăperea era ticsită cu țărani, în parte gură-cască, în parte dintr-aceia de la care, în lipsa unor martori veritabili, lumea năzuia să afle cîte ceva. Ciobanii care privegheaseră în noaptea aceea, slugile care lucraseră cîmpul din apropiere, toți stăteau dîrzi şi înfipți, cu mîinile în buzunar, mărturisind parcă în tăcere că nu erau dispuşi să se amestece în povestea asta.
Au fost audiați opt brigadieri. Spusele lor erau aceleaşi: în seara de zece ale lunii, Brandis le ordonase să fie pregătiți să dea o raită, căci pesemne prinse de veste de unul din planurile sumanelor albastre; cu toate acestea se exprimase foarte nelămurit. S-au pus în mişcare pe la două noaptea şi au dat de multe urme ale distrugerii care l-au scos din sărite pe pădurarul şef; în rest totul fu liniştit. Cîndva, pe la ora patru, Brandis spuse: „ne-au dus de nas; haidem acasă!” Cînd au cotit în jurul Muntelui Breme şi vîntul şi-a schimbat deodată direcția, au auzit limpede prăbuşiri de copaci dinspre Codrul Maste şi au concis după loviturile sistematice de topor că e mîna sumanelor albastre. Un răstimp, s-au pus la sfat dacă e fezabil să atace liota neruşinată cu forțe atît de mărunte şi, fără să ajungă la un rezultat precis, s-au îndreptat agale înspre locul de unde veneau zgomotele. Apoi urmă pățania cu Friedrich. După ce Brandis i-a trimis fără alte indicații, au mai mers o bucată şi, cînd au băgat de seamă că gălăgia dinspre o parte încă îndepărtată a pădurii încetase, s-au oprit să-l aştepte. Zăbava i-a scos din răbdări şi, după vreo zece minute, s-au pornit iară la drum pînă au ajuns în locul prăpădului. Toate erau isprăvite acuma, în pădure niciun sunet, din cei douăzeci de copaci doborîți mai rămăseseră încă opt, iar ceilalți fuseseră transportați. Nu puteau înțelege cum au putut pune la cale aşa ceva, căci nu se vedea nicio urmă de roată.
Din pricina uscăciunii, anotimpului şi a faptului că deasupra pămîntului erau împrăştiate ace de pin nu era cu putință să deosebeşti vreo urmă de picior, deşi tot terenul din jur părea să fi fost călcat bine. Şi cum socotiseră că nu mai are niciun rost să-l mai aştepte pe pădurarul-şef, au trecut cu grabă în cealaltă parte a pădurii în nădejdea că poate o să-i mai zărească pe nelegiuiți. La ieşirea din pădure, unul dintre ei îşi prinse într-un păducel şnurul clondirului şi, cînd aruncă o privire împrejur, văzu ceva licărind în mărăciniş, era catarama de la cureaua pădurarului, pe el îl găsiră zăcînd țeapăn, îndărătul scaieților, cu mîna dreaptă încleştată de țeava flintei, iar cu cealaltă făcută pumn şi cu fruntea crăpată de un topor.
Aceasta fu depoziția pădurarilor; le veni rîndul țăranilor de la care însă nu fu chip să se afle ceva. Mulți stăruiau că pe la ora patru erau acasă sau mai erau prinşi cu treburi şi se ținură toți că n-au băgat nimic de seamă. Ce era de făcut? Erau pînă la unul oameni de bizuială pe care nu puteai zăbovi cu bănuiala. Trebuiră să se mulțumească cu tăgăduiala lor.
Fu chemat Friedrich. Se avîntă nu altminteri de cum îi era firea, nu era nici îngrijorat, nici insolent. Audierea se întinse destul de mult, iar din cînd în cînd întrebările luau o turnură şireată; răspunse totuşi la fiecare deschis şi precis, istorisi tărăşenia dintre el şi pădurarul-şef cît mai aproape de adevăr, cu excepția sfîrşitului pe care consideră că-i mai nimerit să-l păstreze pentru el. Alibiul lui pe timpul crimei se confirmă cu uşurință.
Pădurarul fu găsit la ieşirea din crîngul Maste; la peste trei sferturi de ceas depărtare de viroaga unde pe la patru îi vorbise lui Friedrich şi de unde peste alte zece minute acesta îşi mînase turmele înapoi în sat. Toată lumea îl văzuse; toți țăranii prezenți s-au înverşunat s-o confirme: cu unul stătuse de vorbă, altuia îi făcuse semn.
Grefierul se simțea prost dispus şi stînjenit. Deodată umblă cu mîna în spatele lui şi scoase ceva strălucitor în ochii lui Friedrich:
- Cui îi aparține?
Friedrich sări trei paşi înapoi.
- Iisuse Hristoase! Am crezut că vreți să-mi crăpați țeasta! Ochii lui umblară sprinteni peste unealta ucigaşă şi preț de o clipă lăsară impresia că zăboveau pe o despicătură a mînerului.
- Nu ştiu, spuse el cu înfocare.
Era toporul pe care-l găsiseră împlîntat în craniul pădurarului-şef.
- Uită-te mai bine, continuă grefierul curții.
Friedrich îl luă în mînă, îl cercetă, de sus, de jos, îl întoarse:
- E un topor ca toate topoarele, zise el şi-l depuse nepăsător pe masă. O pată de sînge se vedea cu ochiul liber; păru să se cutremure, dar repetă cu aceeaşi siguranță:
- Nu-l recunosc.
Grefierul răsuflă cu obidă. Nici el n-avea mai mare habar şi folosise stratagema elementului-surpriză doar doar l-o prinde pe criminal. Nu mai avea altceva de făcut decît să pună capăt anchetei.
Acelora care poate sunt nerăbdători să afle deznodămîntul întîmplării trebuie să le mărturisesc că incidentul nu a fost nicicînd lămurit pe deplin, cu toate că în acest scop s-au derulat pe urmă mai multe anchete. Curajul, pare-se, îi părăsise pe sumanele albastre simultan cu vîlva stîrnită de cele întîmplate şi măsurile severe ce au urmat; deşi ulterior au fost prinsi mai mulți hoți de lemne, nu se găsi totuşi niciun temei să fie puşi în legătură cu şleahta de trist renume. Vreme de douăzeci de ani, toporul zăcu degeaba ca corpus delicti în arhiva judecătorească, unde probabil se mai află şi acuma cu toate petele sale de rugină. N-ar fi onest ca într-o poveste născocită cititorul să-şi vadă înşelată curiozitatea în felul acesta. Dar toate cele istorisite aici s-au întîmplat cu adevărat; iar eu nu pot nici să adaug şi nici să scot.
Duminica următoare, Friedrich se sculă tare de dimineață ca să se ducă la spovedanie. Era Adormirea Maicii Domnului, iar preoții se aşezau în confesional înainte de ivirea zilei.
După ce se îmbrăcă pe întuneric, părăsi cît de încet îi fu cu putință odaia îngustă, amenajată pentru el în casa lui Simon.
Cartea lui de rugăciune probabil că stătea pe pervazul ferestrei din bucătărie şi nădăjduia să dea de ea cu ajutorul luminii palide a Lunii; nu era acolo. Îşi roti ochii căutînd-o şi tresări; în uşă se afla Simon, aproape gol; făptura-i era deşirată, părul sălbatic, nepieptănat, iar gălbejeala chipului pricinuită de strălucirea lunii îi schimonosea cumplit înfățişarea. „Oare merge prin somn?” gîndi Friedrich şi se opri.
- Încotro, Friedrich, şuşoti bătrînul?
- Uncheşule, tu eşti? Mă duc să mă spovedesc.
- Aşa am gîndit şi eu, du-te cu Domnul, dar spovedeşte-te cum fac creştinii cei drepți.
- Aşa şi vreau, spuse Friedrich.
- Aminteşte-ți de cele zece porunci: „Să nu mărturiseşti împotriva aproapelui tău.”
- Să nu mărturiseşti strîmb!
- Ba de loc; n-ai înțeles tu cum trebuie; cine învinuieşte pe un altul la spovedanie, ăla nu mai e vrednic de împărtăşanie.
Tăcură amîndoi.
- Uncheşule, ce ți-a venit să pomeneşti de asta? zise Friedrich mai apoi; conştiința nu vă e curată, m-ați înşelat.
- Eu, cum aşa?
- Unde e toporul dumitale?
- Toporul meu? La arie.
- I-ați făcut o altă coadă? Aia veche unde e?
- Cînd o să se facă lumină o să-l găseşti în baraca cu lemne. Du-te, urmă el disprețuitor, am crezut că eşti bărbat, dar eşti ca o cață bătrînă care urlă că-i arde casa cînd colo scoate cuptorul fum. Uite, adaugă el, să n-am parte de mîntuire dacă eu unul ştiu mai multe din povestea asta decît stîlpii uşii. Eram acasă de o groază de timp, îşi întări el spusele.
Friedrich stătea stînjenit şi neîncrezător. Ar fi dat mult ca să poată vedea chipul unchiaşului. Dar cît trăncăniseră ei cerul se acoperise.
- Mare mi-e vina, suspină Friedrich, că nu l-am trimis pe drumul care trebuia, măcar că nu asta avusesem eu în minte; aşa ceva, sigur nu! Unchiule, ție am a-ți mulțumi pentru conştiința mea încărcată.
- Hai, du-te odată la spovedanie! şopti Simon cu voce tunătoare; pîngăreşte împărtăşania cu lăudăroşenia ta şi agață-le năpăstuiților de gît cîte o iscoadă, care chiar dacă nu vorbeşte de la început, va să ştie numaidecît cum să le smulgă de la gură bucățica de pîine, du-te!
Friedrich stătea în cumpănă; auzi un foşnet uşor; norii se alungau, lumina lunii scăpără iarăşi în uşă; era închisă. În dimineața aceea, Friedrich nu se duse la spovedanie.
Din păcate, impresia pe care acest eveniment o lăsase asupra lui Friedrich se şterse prea în grabă. Cine să mai aibă îndoieli că Simon făcuse tot ce-i stătu în puteri ca finul său să o apuce pe aceleaşi căi ca şi el? Iar în Friedrich se regăseau însuşiri care nu putea decît să-i uşureze treaba: nesăbuință, arțag, şi mai ales o îngîmfare nețărmurită care nu trata orişicînd aparențele cu dispreț, iar pe urmă punea orice la cale ca să scape de o posibilă ocară, justificîndu-se în fel şi chip. Firea nu-i era lipsită de noblețe, dar se deprinse să prefere ruşinea lăuntrică celei exterioare. Mai trebuie spus că se învățase să-şi dea ifose, cîtă vreme mama lui trăia în lipsuri.
Această întorsătură urîtă a caracterului său fu rodul mai multor ani, de-a lungul cărora oamenii băgaseră de seamă că Margreth pomenea din ce în ce mai puțin de feciorul ei şi se lăsa tot mai mult pradă delăsării, o stare a lucrurilor de care mai înainte n-ai fi găsit cu putință s-o atingă şi pe ea. Se făcu sfioasă, greoaie, chiar neglijentă, iară unii se găsiră să spună că nu e întreagă la minte.
Friedrich se dădea tot mai mult în stambă, nu era nuntă sau hram la care să lipsească, iar simțămîntul său de onoare foarte simțitor nu-l lăsa să treacă cu vederea blamul ascuns al unora, era mereu gata să se ia la ceartă nu pentru a sfida astfel opinia publică, ci pentru a o dirija pe căile care-i erau lui pe plac. Se înfățişa lumii îngrijit, sobru, aparent inocent, dar viclean, lăudăros şi adesea grosolan, un om care n-avea să bucure pe nimeni şi cu atît mai puțin pe mumă-sa; orişicum căpătase o anumită greutate în sat prin temeritatea lui înfricoşătoare şi prin perfidia-i încă şi mai temută, cu cît lumea realiza mai mult, cu cît era mai conştientă, că nu izbuteşte să-şi dea seama ce fel de om e şi nici să întrevadă ce se va alege de dînsul. Doar un flăcău din sat, Wilm Hülsmeyer, conştient de forța şi bunele sale relații cuteza să rămînă tare pe poziție; şi cum se pricepea mai bine la cuvinte decît Friedrich, ştia să facă haz de necaz cînd lucrurile se încingeau prea tare încît acesta era singura persoană cu care Friedrich nu prea îi plăcea să aibă de-a face.
* * *
Trecuseră patru ani; era în octombrie, cînd toate hambarele se umpleau cu porumb şi toate pivnițele cu vin, în toamna blîndă a anului 1760 care îngăduia şi peste acest colț de lume să se reverse bogăția, iar acum vedeai mai mulți bețivi, auzeai de mai multe bătăi şi încăierări prosteşti de cît în orice altă perioadă. Pretutindeni domneau zaiafeturile; zilele libere se făceau tot mai numeroase şi cine avea vreo doi talanți puşi deoparte îi şi trebuia o nevastă care să-l ajute astăzi să aibă cum să mînănce şi mîine de ce flămînzi. Se făcea acuma în sat o nuntă serioasă, cumsecade, iar musafirii aveau să se aştepte la mai mult decît la o vioară dezacordată, la un păhărel de rachiu şi la voia bună pe care o aduceau de acasă. Se sculaseră toți cu noaptea-n cap; hainele erau scoase la aerisit în fața uşii şi pentru toată ziulica B. luase asemănarea unui magazin de vechituri. Cum era aşteptată lume de prin alte părți, toți ai locului năzuiau să țină satul la mare cinste.
Era seara, pe la şapte, şi petrecerea era în toi; unde te uitai numai chiote şi hohote de rîs, odăile joase erau umplute pînă la sufocare cu siluete albastre, roşii şi galbene aidoma unui ocol unde s-au îmbulzit prea multe animale. Se dansa pe pardoseală, adicătelea, cei care-şi făcuseră loc pentru două picioare se învîrteau de zor şi încercau să dreagă lipsa de mişcare cu chiuituri. Orchestra era sclipitoare, vioara întîia predomina ca o artistă desăvîrşită, la cea de-a doua şi la un contrabas mare scîrțîiau ad libitum [după dorință] nişte amatori; rachiu şi cafea din belşug, petrecăreții toți asudați, pe scurt era un chef de zile mari.
Friedrich se plimba țanțos încolo şi-ncoace ca un cocoş, într-un surtuc nou-nouț, albastru ca cerul, rostuindu-se ca prim elegant. Cînd apăru şi familia moşierului, el şedea în spatele contrabasului, atingînd coarda cea mai joasă cu mare vigoare şi multă grație.
- Johannes! strigă el poruncitor, iar protejatul său răsări de la locul de dans unde încercase şi el să-şi bălăbănească picioarele lălâi şi odată chiar să chiuiască. Friedrich îi întinse arcuşul, îşi impuse voința printr-o mişcare mîndră a capului şi se îndreptă spre dansatori.
- Lăutari, hai la joc, la veselie: Papen von Istrup!
Cîntară îndrăgitul dans, iar sub privile boierilor Friedrich făcea aşa nişte tumbe că vacile de acolo şi-au tras înapoi coarnele umplînd coşarul de zăngănit de lanțuri şi răgete. Capul său bălai se zbînțuia în sus şi-n jos deasupra celorlalți ca o ştiucă care se zbenguie deasupra apei; din toate ungherele țipau fetele cărora el le aducea un omagiu, zvîrlindu-le în față părul său lung, blond ca inul, printr-o înclinare sprintenă a capului.
- Gata, mi-a ajuns! Spuse el, într-un sfîrşit, şi o luă înnăduşit înspre masa cu băuturi; „La mulți ani cu sănătate domniilor voastre şi tuturor prinților şi prințeselor de viță nobilă şi cine n-o bea în cinstea lor o să le dau una peste ureche de o să-i audă pe îngerii din cer cum cîntă!“ Un vivat zgomotos ținu isonul toastului galant. Friedrich îşi făcu plecăciunile:
- Domniile voastre să nu se supere, căci aşa suntem noi, țărani neciopliți!
Tot în acea clipă se făcu zarvă la celălalt capăt al ariei, țipete, sfadă, rîsete, toate învălmăşindu-se. Mai mulți copii strigau „Hoțu’ de unt, hoțu’ de unt!“ şi Johannes Nimeni, cu capul îndesat între umeri, răsări din mulțime sau mai bine spus fu împins înainte, încercînd cu toate puterile să iasă afară:
- Ce e? Ce aveți cu Johannes a nostru? strigă Friedrich poruncitor.
- Stai c-o să vezi acuşica, îngăimă o bătrînă ținînd în mînă un şorț şi o cîrpă de spălat. Ce ruşine! Johannes, sărmanul bătut de soartă, care acasă n-avea încotro decît să se mulțumească cu ce-i mai rău, încercase să pună deoparte pentru zile negre o jumătate de pfund de unt şi ieşindu-i din minte că îl învelise curățel în batistă şi-l ascunse în buzunar, trecuse pe lîngă focul din bucătărie, iar acum grăsimea se prelingea jalnic peste pulpanele hainei.
Peste tot agitație; fetele făceau cîte un salt înapoi de teamă să nu se mînjească, ori îi dădeau delicventului cîte un ghiont. Alții îi făceau loc, atît din milă cît şi din prevedere. Dar Friedrich îi ieşi în față:
- Jigodie ce eşti! răcni el şi peste fața protejatului său răbduriu se năpustiră cîteva palme năprasnice; apoi îi făcu vînt pe uşă cu o lovitură bună de picior.
Se întoarse posomorît; demnitatea lui avusese de suferit, rîsetele pe care le auzea de pretutindeni îl tăiau la inimă; şi deşi încercă să-şi reia elanul printr-un chiot îndrăzneț, nu-i mai ieşi aşa cum ar fi vrut. Avea de gînd să se pitească îndărătul violoncelului, dar nu înainte să facă senzație; îşi scoase ceasul de buzunar din argint, pe vremurile acelea o bijuterie rară şi neprețuită.
- E aproape zece! spuse el, şi acum menuetul miresei! O să-l cînt eu!
- E o minunăție de ceas! zise porcarul şi se aplecă în față, plin de o curiozitate respectuoasă.
- Cît ai dat pe el? izbucni Wilf Hülsmeyer, rivalul lui Friedrich.
- Da’ ce, vrei să-l plăteşti tu? spuse Friedrich.
- Dar tu unul l-ai plătit? răspunse Wilm. Friedrich îi aruncă o privire mîndră şi apucă arcuşul cu maiestate mută.
- Ei, spuse Hülsmeyer, s-au mai văzut de astea. Ştii bine că şi Franz Ebel avea un ceas frumos pînă cînd jidovul Aaron i l-a luat înapoi.
Friedrich nu spuse nimic, ci făcu semn cu mîndrie primei vioare şi începură să cînte cu toate puterile.
Între timp, moşierul şi familia lui intrată în camera unde vecinele îi pun miresei pe cap eşarfa, semn că a intrat în rîndul femeilor măritate. Fetişcana plînse ceva vreme, parte fiindcă aşa cere datina, parte din pricina fricii genuine. Îi era dat să aibă grijă de o gospodărie în neorînduială, sub ochii unui moşneag ursuz pe care mai trebuia să şi-l iubească. El era lîngă ea, dar nu tocmai ca mirele din psalm „ce iese din cămara sa“.
- Ai plîns destul, spuse el posac, aminteşte-ți că eu am a te face fericită, nu tu pe mine!
Îl privi smerită şi părea să simtă că el are dreptate. Ceremonia era la final; tînăra bău pentru sănătatea bărbatului, junii şugubăți s-au uitat să vadă dacă legătura de la cap e dreaptă şi s-au bulucit cu toții înapoi la arie de unde răsunau zgomote şi rîsete fără oprire.
Friedrich nu mai era acolo. O ruşine mare şi insuportabilă se abătuse pe capul lui, fiindcă Jidovul Aaron, măcelar şi coropcar de ocazie, din tîrguşorul imediat apropiat, îşi făcu, pe nepusă masă, apariția şi, după o conversație scurtă şi nemulțumitoare, îl presă cu voce tare, de față cu toată lumea, să achite cei zece talanți pentru ceasul pe care-l primise încă de la Paşte.
Friedrich părăsise locul mai degrabă mort decît viu, iar evreul se ținu după el, strigînd întruna:
- O, vai mie! De ce n-am ascultat eu de oamenii cu minte! Nu mi-au spus ei de o sută de ori că tot ce ai e pe spinare, şi în cămară nicio pîine!
Aria bubuia de hohote de rîs; mulți îi urmară în curte.
- Însfăcați ovreiul! Cine-i mai greu la cîntar, el sau porcul! strigară unii; alții se făcură serioşi.
- Friedrich era alb ca varul, spuse o bătrînă, iar mulțimea se împărți în două cînd trăsura nobilului traversă curtea.
Pe drumul spre casă, domnul von S. îşi stricase voia bună aşa cum i se întîmpla de fiecare dată cînd dorința de a-şi păstra popularitatea îl silea să ia parte la asemenea festivități. Privea tăcut în afară.
- Ce sunt mogîldețele alea? Şi arătă cu degetul înspre două figuri umbrite care alergau înaintea trăsurii, întocmai ca nişte struți. Acum pătrunseră în castel. „Şi din cocina noastră şi-au dat duhul nişte porci!“ suspină domnul von S.
Intrînd în casă, găsi antreul gemînd cu servitorime; aceştia se îmbulziseră în jurul a doi argați care zăceau prăbuşiți pe scări, palizi şi răsuflînd greu. Susțineau că, pe cînd se întorceau acasă prin codrul Brede, au fost urmăriți de stafia bătrînului Mergel. Mai întîi, auziră deasupra capetelor vuiete şi trosnete; pe urmă, de sus din aer, un păcănit ca de două bețe lovite între ele; deodată un strigăt ascuțit, iar apoi se desluşiră venind de sus cuvintele: „Vai, de păcatele mele!“ Unul pretindea de asemenea că văzuse printre ramuri licărind doi ochi aprinşi şi amîndoi o luară la fugă cît i-au ținut picioarele.
- Numai inepții, spuse moşierul enervat şi intră în odaie ca să se schimbe. Dimineața următoare, fîntîna arteziană din grădină nu mai binevoi să funcționeze şi se descoperi că cineva deplasase o conductă, după toate aparențele, pentru a căuta rămăşițele îngropate ale unui cal ce trecea drept un mijloc garantat pentru a ține la distanță toate vrăjitoarele şi toate duhurile rele.
- Hm, spuse moşierul, ce mişeii nu fură strică proştii.
După trei zile, se dezlănțui o furtună cumplită. Era miezul nopții, dar din castel nimeni nu se atinse de pat. Moşierul stătea la fereastră şi se uita îngrijorat în beznă, peste cîmpurile sale. Frunze şi rămurele se izbeau de geamuri; cînd şi cînd se prăbuşea cîte o țiglă care se făcea țăndări pe macadamul curții.
- Cumplită vreme! spuse domnul von S. Soția dumnealui arăta înfricoşată.
- S-a grijit oare cineva de foc? spuse ea, Gretchen, mai uită-te tu odată, cel mai bine e să-l stingi de tot. Vino să citim din Evanghelia după Ioan.
Îngenunchiară cu toții şi jupîneasa începu:
- „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” Tună înspăimîntător. Tresăriră cu toții; apoi se auziră țipete înfiorătoare şi tumult pe scări.
- În numele lui Dumnezeu, arde ceva? exclamă doamna von S. şi-şi ascunse fața într-un scaun. Uşile fură date-n lături vijelios şi se năpusti înăuntru femeia jidovului Aaron, lividă ca moartea, cu părul zburlit şi udă leoarcă. Se aruncă la picioarele moşierului:
- Dreptate! strigă ea, dreptate! Mi-au omorît bărbatul! Şi se prăbuşi inconştientă.
Nu era decît prea adevărat, iar ancheta ce urmă dovedi că Jidovul Aaron îşi pierduse viața printr-o singură lovitură la tîmple cu un instrument bont, cel mai probabil o bîtă. O altă rană în afară de pata vineție de la tîmpla dreaptă nu se mai găsi. Mărturia evreicei şi a slugii sale Samuel suna după cum urmează: cu trei zile în urmă, Aaron plecase pe la amiază să cumpere vite şi spusese că o să rămînă şi peste noapte, întrucît avea să le ceară socoteală cîtorva rău platnici în satele B. şi S. Astfel avea să înnopteze în B., la măcelarul Solomon. Cum în ziua următoare nu se întorsese acasă, soția lui îşi făcu griji şi se porni, în cele din urmă, la drum, ziua, pe la trei după-masă, în compania slugii şi a dulăului pe care-l avea măcelarul. La Salomon Ovreiul nu se ştia nimic de Aaron; pur şi simplu nu călcase pe acolo. Aşa că trecură pe la toți țăranii pe unde ştiau că Aaron ar avea afaceri.
Doar doi dintre aceştia îl văzuseră şi tocmai în ziua în care acesta plecase de acasă. Între timp, se făcuse foarte tîrziu. Spaima o împinse pe femeie să o ia înspre casă nutrind încă slaba speranță să-şi regăsească acolo bărbatul. Furtuna i-a surprins în codrul Brede şi au căutat să se adăpostească sub un fag uriaş de pe versantul muntelui; în acest răstimp, cîinele adulmeca împrejur într-un mod ostentativ şi o zbughi, într-un sfîrşit, în pădure, chiar dacă îl strigaseră de mai multe ori. În lumina fulgerului, femeia întrezări subit ceva alb pe muşchi; era toiagul bărbatului ei şi cvasi-instantaneu se ivi cîinele din desiş ducînd ceva în bot; era papucul soțului. Nu trecu mult şi găsiră leşul evreului într-un şanț umplut cu frunze uscate.
Acestea fură spusele slugii, întărite în general de femeie; apriga-i nelinişte sufletească începu să se domolească, părea să fie pe jumătate năucită, sau mai degrabă amorțită: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte!” acestea fură singurele cuvinte pe care le rostise sporadic.
În aceeaşi noapte, poliția primi însărcinarea să îl aresteze pe Friedrich. Nu aveau nevoie de mandat deoarece domnul von S. fusese el însuşi martor la scena care arunca asupra acestuia cea mai mare urmă de îndoială ; se includea povestea cu fantome din acea seară, încăierarea de bețe din Codrul Brede, țipătul din înalt. Cum grefierul lipsea tocmai atunci, domnul S. dădu curs el însuşi procedurilor mai spornic decît s-ar întîmpla altminteri. Cu toate acestea, începuse deja să se facă de ziuă, cînd polițiştii au înconjurat cît se putu de tiptil casa bietei Margreth. La uşă bătu însuşi moşierul; nici un minut nu trecu pînă cînd s-a deschis şi apăru în prag Margreth pe deplin îmbrăcată. Domnul von S. dădu înapoi uluit; de-abia dacă o mai recunoştea, atît de palidă şi de împietrită arăta în prezent.
- Unde e Friedrich, spuse el cu voce nesigură.
- Căută-l, răspunse ea şi luă loc pe un scaun. Moşierul stătu o secundă la îndoială.
- Intrați, intrați, spuse el aspru; ce mai aşteptăm?
Au trecut în camera lui Friedrich. Nu se afla acolo, dar patul era încă cald. Au urcat la mansardă, au coborît în pivniță, au înțepat fînul, s-au uitat după toate butoaiele, chiar şi în cuptor; nu era acolo. Unii au intrat în grădină, s-au uitat după gard, în sus spre copacii de mere ; nu era de găsit.
- Ne-a scăpat, spuse baronul cu sentimente învălmăşite; privirea bătrînei îl răscolea.
- Să-mi dai cheia de la cufărul ăla. Margreth nu răspunse.
- Dați-mi cheia, repetă moşierul şi de-abia acum băgă de seamă că era deja în broască. Au scos la vedere conținutul cufărului: hainele de duminică ale fugarului şi straiele ponosite ale mamei, două lințolii cu panglici negre, unul făcut pentru un bărbat, şi celălalt pentru o femeie. Domnul von S. fu puternic zguduit. Sub toate celelalte, la fund, se regăsi ceasul de argint şi cîteva înscrisuri, făcute foarte citeț; una dintre acestea semnate de un bărbat suspectat de a fi în cîrdăşie cu hoții de lemne. Domnul von S. le luă pentru a fi examinate şi părăsiră casa fără ca Margreth să mai dea un semn de viață altul decît că îşi muşca buzele necontenit şi clipea din ochi.
Ajuns la castel, baronul îl găsi pe grefier care, sosit seara trecută, afirma că dormise pe tot parcursul acestei întîmplări, întrucît domnia sa nu trimisese după el.
- Mereu sunteți în întîrziere, spuse domnul von S. întărîtat. Nu s-a găsit vreo babă în sat să-i povestească slujnicuței dumneavoastră toată tărăşenia? Şi la urma urmei de ce nu v-au trezit?
- Stimate domn, răspunse Kapp, într-adevăr Anne Marie a mea a aflat de starea lucrurilor cu o oră mai devreme ca mine; dar ştia prea bine că domnia-voastră are să conducă chestiunea şi, adăugă el cu o mutră jalnică, eram mort de oboseală !
- Faină poliție n-am ce zice, murmură moşierul, nu e băbătie în sat să nu ştie precis cînd trebuie făcut ceva în taină - şi tună mai departe – numai un nelegiuit, drac şi prost s-ar putea lăsa prins !
Pentru o vreme tăcură amîndoi.
- Birjarul meu s-a rătăcit pe întuneric, începu iarăşi grefierul, am stat în pădure mai mult de o oră; era o vreme înfiorătoare; am crezut că o să dea vîntul trăsura peste cap. În cele din urmă, cînd ploaia s-a potolit, am pornit-o cu Dumnezeu înainte înspre Zellerfeld, nu ne vedeam nici mîinile. Şi surugiul îmi spune: „De n-am nimeri prea aproape de carierele de piatră!” Mi s-a făcut şi mie frică; i-am zis să oprească şi mi-am aprins un foc, măcar să mă amăgesc cu pipa. Deodată, am auzit chiar în preajmă, perpendicular sub noi, dangăt de clopote. Domnia-voastră să mă creadă că mi-era o teamă să mor, nu alta. Am sărit din trăsură, că în picioarele tale te mai încrezi, dar în ale calului ba. Şi stăruiam aşa în glod şi ploaie, fără să mă clintesc pînă cînd, slavă Domnului, începu să se crape de ziuă. Şi unde o nimerisem? La o palmă distanță de Rîpa Heerse, cu turla bisericii Heerse taman sub noi. Douăzeci de paşi dacă mai făceam, cîntam acuma cu îngerii.
- Nu-i de glumit cu aşa ceva, replică moşierul, pe jumătate împăcat.
Între timp, examinase hîrtiile pe care le confiscase atunci. Erau scrisori prin care se cerea plata banilor împrumutați, majoritatea de la uzurieri.
- Nu mă gîndeam, bolborosi el, că pe alde Mergel i-au ajuns datoriile pînă în gît.
- Mda, şi că a trebuit să iasă la lumină într-un aşa hal, replică Kapp, nu mică i-o fi supărarea coanei Margreth!
- Ah, Dumnezeule numai la asta nu îi stă gîndul ei acuma! Odată cuvintele spuse, moşierul se ridică în picioare şi părăsi camera pentru a face examinarea legală a cadavrului, dimpreună cu domnul Kapp. Investigația fu scurtă, moartea prin violență probată, suspectul fugise, dovezile împotriva lui erau într-adevăr incriminatoare, dar fără a fi concludente în lipsa mărturisirii proprii, cu toate că fuga lui dădea multe de bănuit. Aşa că s-a pus punct procedurilor legale fără un deznodămînt satisfăcător.
Evreii din împrejurimi au luat parte cu interes sporit la desfăşurarea lucrurilor. Casa văduvei nu se mai golea de cei care o plîngeau şi-i aducea sfaturi. Din ce ținea lumea minte nu mai fură văzuți în L. atîția evrei laolaltă. Amărîți peste măsură de asasinarea coreligionarului lor nu precupețeau nici strădanie şi nici bani pentru a da de urma asasinului. De asemenea, era cunoscut că unul dintre aceştia, căruia îndeobşte i se spune Joel Cămătarul, îi promisese unuia dintre clienții săi, care îi datora mai multe sute şi pe care îl considera un ins deosebit de şiret, că-i va lichida suma restantă dacă îl va ajuta să-l prindă pe Mergel; căci cei mai mulți dintre evrei împărtăşeau credința că făptaşul izbutise să fugă cu asistența abilă a altora şi că probabil se mai află prin împrejurimi. Cum, însă, toate fură zadarnice, şi se pronunță încheierea procedurilor penale, în dimineața următoare, îşi făcură apariția la castel un număr dintre cei mai distinşi israeliți pentru a-i face nobilului o ofertă. Obiectul negoțului era fagul la poala căruia fu găsit toiagul lui Aaron şi unde pesemne se săvîrşise crima.
- Vreți să-l doborîți acuma cînd frunzişul e mai mare? întrebă moşierul.
- Nu, măria voastră, acolo să stea, iarnă, vară, pînă n-o mai rămîne nicio aşchie din el.
- Dar, dacă e să tai pădurea o să strice puieții!
- Într-adevăr, dar o să plătim mai mult decît se cuvine. Şi au oferit două sute de talanți. Au căzut la învoială, iar toți pădurari primiră ordine stricte să nu care cumva să strice în vreun fel fagul evreilor.
Înspre seară, peste şaizeci de evrei fură văzuți cu rabinul lor în frunte croindu-şi drum înspre codrul Brege, tăcuți şi cu ochii plecați. Zăboviseră în pădure mai mult de o oră şi au revenit tot atît de serioşi şi ceremoniali trecînd prin satul B. înspre Zellerfeld, unde s-au împrăştiat, luînd-o fiecare pe drumul său.
În dimineața următoare, fagul avea crestat cu toporul următoarele :

אם תעמוד במקום תות יפגע בך כאשר אתת עשית לי

Şi unde era Friedrich ? Fără îndoială departe, îndeajuns de departe pentru ca brațul scurt al unei poliții atît de nevolnice să nu-i mai dea niciun motiv de teamă. Nu trecu mult şi lumea pierzîndu-l din vedere îl uită. Unchiul Simon rareori mai aducea vorba de el şi atunci numai de rău; evreica într-un tîrziu se consolă şi-şi luă un alt bărbat. Doar sărmana Margreth rămase de nemîngîiat.
După o jumătate de an, stăpînul domeniului citea în prezența grefierului nişte scrisori pe care tocmai le primise: „Ciudat, foarte ciudat!” spunea el:
- Închipuieşte-ți, Kapp, alde Mergel poate că nu se face vinovat de crimă. Preşedintele curții din P. iată că-mi scrie : « Le vrai n'est pas toujours vraisemblable », deseori mi se confirmă lucrul ăsta în meseria mea şi uite că acuma din nou. N-ai fi intrigat să afli că prea loialul dumitale servitor, Friedrich Mergel, nu e mai vinovat de moartea evreului decît mine sau decît tine ? Din păcate, lipsesc dovezile, dar probabilitatea e mare. Un membru al bandei Schlemming (dintre care, în treacăt fie zis, pe cei mai mulți îi avem sub cheie) căruia i se spune Moise Zdrențărosu’ a declarat la ultima audiere că nu e nimic să regrete mai mult ca uciderea unui coreligionar al său, Aaron, pe care l-a răpus în pădure şi la care n-a găsit decît şase parale. Din nefericire, interogatoriul fu întrerupt de ora prînzului şi pe cînd luam masa cîinele de evreu s-a spînzurat c-o jartieră de-a lui. Ce spuneți de asta? Într-adevăr numele Aaron e foarte răspîndit şi toate cele.
- Ce spuneți de asta? repetă moşierul, iar în cazul ăsta ce l-a mai îndemnat să fugă pe măgăruşul ăla ?
Grefierul căzuse pe gînduri:
- Poate că din pricina furturilor de lemne pe care tocmai le investigam. Nu se spune: „Cel rău fuge şi de umbra sa.” Conştiința lui Mergel era îndeajuns de mînjită şi fără alte pete.
Apoi au abandonat chestiunea. Friedrich plecase, dispărut, iar Johannes Nimeni, sărmanul Johannes, cel ne băgat în seamă de nimeni, dispăruse odată cu el.
Trecuseră douăzeci şi opt de ani, vreme multă, aproape jumătate din viața unui om ; moşierul încărunțise şi se făcuse tare bătrîn, iar ajutorul său cel bun la suflet, Kapp, zăcea de mult îngropat. Oameni, animale şi plante se iviră, se maturizaseră, muriseră, doar castelul B. privea neschimbat, cenuşiu şi impunător, înspre colibele din vale care, asemeni unor bătrîni ftizici, păreau mereu să cadă, dar rămîneau mereu în picioare.
Era ajunul Crăciunului, 24 decembrie 1788.
Pe drum se depuse omăt mare de doisprezece picioare, iar răceala pătrunzătoare a aerului făcea să înghețe gemulețele din camerele încălzite. Era aproape de miezul nopții, dar printre colinele de zăpadă licăreau pretutindeni luminițe livide, iar în fiecare casă oamenii se puneau în genunchi aşteptînd în rugăciune venirea sărbătorii sfinte aşa cum e obiceiul în țările catolice, ori - cel puțin - era odată. Tocmai atunci o siluetă se porni lent devale dinspre înălțimile Brede înspre sat; drumețul părea frînt de oboseală sau poate bolnav; horcăia şi se tîra cu greutate prin zăpadă.
La jumătatea povîrnişului, se opri, se aplecă peste cîrjă şi privi țintă înspre punctele de lumină. Împrejur era aşa o linişte, aşa o moarte şi aşa un frig; şi gîndurile îți zburau la luminițele fantomatice din cimitire. În turlă bătu orele douăsprezece. Ultima bubuitură se mistui prelung, iar din casa din apropiere se ridică un cîntecel domol care plutea din bordei în bordei purtîndu-se peste întreg satul:

„Azi a venit un copilaş
Frumos, dulce şi gingaş.
El din fecioară S-a născut;
Ce bucurie ne-a făcut!

Iar El dacă n-ar fi venit
Lumea nu s-ar fi mîntuit:
Al tuturor Mîntuitor milos
Domnul meu Iisus Hristos
Tu chip de om ai luat
Izbăveşte-ne de iad!”

Omul de pe costişă se prăbuşi în genunchi şi încercă să cînte şi el cu voce tremurătoare, dar nu era decît un suspin zgomotos, iar lacrimi mari, fierbinți se prăvăleau în zăpadă. Cu voce coborîtă, întovărăşi rugîndu-se cea de-a doua strofă; apoi a treia şi a patra. Colindul se terminase, iar luminițele din case începură să se mişte de colo-colo. Bărbatul se ridică anevoie şi se strecură agale înspre sat. Pe lîngă mai multe case zăbovi să-şi tragă sufletul ca mai apoi să se oprească în fața uneia şi să bată încetişor.
- Ce-i asta? spuse o femeie dinăuntru; clămpăneşte uşa, dar nu-i niciun vînt.
Bătu cu mai multă putere:
- În numele lui Dumnezeu, lăsați să intre un om înghețat, întors din robia turcească!
Din bucătărie, se auziră şuşoteli.
- Du-te la han, spuse un alt glas, a cincea casă de aici!
- Dumnezeule, îndurare şi lăsați-mă înăuntru! N-am niciun ban.
După mai multe ezitări, uşa fu deschisă, iar un bărbat făcu lumină înafară.
- Intră odată, spuse el, n-o să ne tai acuma beregățile.
În bucătărie, se mai afla pe lîngă bărbat o femeie de vîrstă mijlocie, o alta mult mai bătrînă şi cinci copii. Se făcură toți roată în jurul noului-venit şi-l măsurau din priviri cu o curiozitate sfioasă. Jalnică creatură! Cu gîtul strîmb, cu spinarea încovoiată, întreaga-i făptură frîntă şi neajutorată, părul lung şi alb ca zăpada îi încadra chipul cu trăsăturile deformate de suferința îndelungată. Femeia se îndreptă tăcută înspre vatră pentru a mai pune nişte vreascuri.
- Un pat nu vă putem da, grăi ea, dar o să aşternem aicea nişte paie; o să vă mulțumiți şi cu asta.
- Dumnezeu să vă ajute! replică străinul; am dormit în locuri mult mai rele.
Cel întors acasă fu recunoscut ca Johannes Nimeni şi el însuşi încuviință că este unul şi acelaşi; cel care fugise atunci cu Friedrich Mergel.
În ziua următoare, satul se umplu de aventurile celui pierdut de atîta amar de vreme. Nu era om să nu vrea să-l vadă pe cel întors dintre turci şi mulți păreau aproape fascinați că mai arată încă a om. Fireşte, cei mai tineri n-avea nicio amintire cu el, bătrînii, însă, îi desluşeau încă trăsăturile cît or fi fost ele de zbîrcite.
- Johannes, Johannes, cum ai mai încărunțit ! spuse o bătrînă. Şi de unde ai gîtul ăsta aşa de strîmb ?
- De la cîte lemne şi apă am cărat în robie, răspunse el.
- Şi ce s-a ales de Mergel ? Ați fugit împreună ?
- Asta aşa-i; dar nu ştiu pe unde o fi, am luat-o pe alte căi. Rugați-vă şi pentru el cînd vă mai vine în minte, urmă el, cu siguranță că o să-i prindă bine.
L-au întrebat de ce acesta şi-a mai luat picioarele la spinare de vreme ce nu l-a ucis pe ovrei ?
- N-a fost el? grăi Johannes şi asculta încordat cum i se povesteşte ceea ce moşierul răspîndise cu conştiinciozitate ca să şteargă pata de pe numele lui Mergel.
- Deci totul a fost de pomană, a spus el îngîndurat, atîtea pătimite în zadar.
Oftă adînc şi întrebă şi el la rîndul său de felurite lucruri. Simon murise de mult, dar nu înainte să ajungă la sapă de lemn prin procese şi rău platnici pe care nu-i putea tîrî la judecată fiindcă între ei, aşa cum spunea lumea, lucrurile nu erau tocmai cinstite.
La final, mîncase pîine cerşită şi-şi sfîrşi zilele pe paie, în şopronul altuia. Margreth trăise mai mult, dar cu mințile rătăcite. Oamenii din sat se lehămisiră curînd să-i mai dea o mînă de ajutor, căci Margreth lăsa să se prăpădească tot ce primea ; căci aşa e firea oamenilor, să-i lase de izbelişte tocmai pe cei mai nevoiaşi cărora sprijinul oferit n-are efect prea îndelungat, ci mereu trebuie reînnoit. Cu toate acestea, nu suferise chiar de lipsuri ; familia moşierului se ocupa de ea trimițîndu-i zilnic mîncare şi rînduind să aibă o îngrijire medicală întrucît slăbise cumplit de la atîta boală. În casa ei locuia acum fiul porcarului care în seara aceea de tristă amintire se mirase atît de tare de ceasul lui Friedrich.
- Toate trecute, toate moarte, gemu Johannes.
Seara, cînd se făcu întuneric şi străluci luna, fu văzut şchiopătînd prin zăpadă împrejurul bisericii ; nu se rugă la niciun mormînt, nici nu se apropie prea tare de unul, dar asupra unora părea să-şi ațintească de la distanță privirile. Aşa îl găsi pădurarul Brandis, fiul celui ucis, care fusese trimis de moşier să-l aducă la castel.
Intrînd în camera de primire îşi roti ochii cu sfioşenie, parcă orbit de lumină, se uită la baron care zăcea prăbuşit în scaunul cu spătar, dar cu aceleaşi privi învăpăiate dintotdeauna şi cu şcufia roşie pe cap ca acum douăzeci şi opt de ani ; lîngă el distinsa lui soție şi ea îmbătrînită, foarte îmbătrînită.
- Ei bine, Johannes, spuse moşierul, povesteşte-mi de la cap la coadă aventurile tale. Dar - şi-l iscodi printre ochelari - rău ai mai dus-o printre turci!
Johannes îşi începu istorisirea: cum Mergel îl chemase noaptea de la turmă şi-i spuse că trebuie să plece cu el.
- Dar de ce a mai fugit nătărăul ăla? Ştii doar că e nevinovat ?
Johannes îşi aplecă privirile în față.
- Nu ştiu exact, mă gîndesc că o fi avînd legătură cu furturile de lemne. Simon avea tot felul de daraveri ; mie nu-mi spunea nimic, dar nu prea cred ca toate să fi fost aşa cum ar fi trebuit să fie.
- Şi după aia ce-a mai spus Friedrich ?
- Nimic în afară că trebuie să fugim, că sunt pe urmele noastre. Pînă la Heerse am ținut-o într-o fugă; mai era încă întuneric şi ne-am ascuns în dosul marii cruci din curtea bisericii pînă cînd s-a mai luminat ceva de ziuă, căci ne temeam să nu cădem în carierele de piatră de la Zellerfeld şi cum şezusem o bucată de timp, numai ce auzim deasupra noastră fornăieli şi zgomote de copite şi vedem fuioare lungi de foc în aer chiar deasupra turlei bisericii Herse. Am sărit în picioare şi am alergat cît am putut, tot înainte cu Dumnezeu, şi cum se iviseră zorii nimerisem chiar pe drumul care trebuie înspre P.
Johannes părea încă să se înfioare de aceste amintiri, iar moşierul se gîndi la răposatul Kapp şi la aventura acestuia la rîpa Heerse.
- Straniu, rîse el, ce aproape erați unii de alții! Dar zi-le mai departe.
Johannes continuă să povestească cum reuşiseră să treacă cu noroc prin P. şi granița. Dintr-acolo şi-au croit drum pînă la Freiburg în Breisgau, în chip de ucenici de meşteşugari aflați pe drum. „eu aveam la mine săculețul meu de pîine, iar Friedrich o boceluță ; aşa că lumea ne-a crezut.” În Freiburg s-au lăsat recrutați de către austrieci; el unul n-ar fi vrut, dar Friedrich a insistat. Aşa au ajuns la trenuri. „Pe timpul iernii am rămas la Freiburg, urmă el, şi ne mergea destul de bine; chiar şi mie, fiindcă Friedrich mă atenționa şi mă ajuta cînd îmi ieşea ceva sucit. Primăvara a trebuit să mărşăluim pînă în Ungaria, iar în toamnă izbucni războiul cu Turcii. Aici nu prea am ce spune că am fost luat prizonier de la prima ciondăneală, iară de atunci tot robie turcească timp de douăzeci şi şase de ani!
- Dumnezeu care Le eşti în ceruri, dar asta e îngrozitor! spuse doamna von S.
- Îndeajuns de cumplit, turcii ne tratează pe noi creştinii mai rău ca pe cîini; cel mai rău a fost că din pricina muncii grele m-au lăsat puterile; deveneam tot mai bătrîn, dar trebuia să fac tot ce făceam şi la început.
Tăcu un răstimp.
- Da, spuse el mai apoi, e peste puterile şi răbdarea omenească, n-am mai suportat nici eu. De acolo am venit la bordul unei corăbii olandeze.
- Cum ai ajuns acolo, îl chestionă baronul.
- M-au pescuit din Bosfor, fu răspunsul lui Johannes. Baronul îl privi înstrăinat şi-şi ridică degetul a atenționare; Johannes, însă, istorisi mai departe.
Pe vas nu-i fu cu mult mai bine. „Izbucnise scorbutul; pe cel care nu-l doborîse de tot nenorocirea trebuia să se spetească cu munca; iar odgonul guverna la fel de sever ca biciul turcesc. În cele din urmă - încheie el - cînd am ajuns în Olanda, în Amsterdam, mi-au dat drumul, fiindcă n-aveau ce mai face cu mine, iar negustorului căruia îi aparținea nava îmi plîngea de milă şi voi să mă facă portarul său. Dar”, şi clătină din cap, „mai degrabă mi-am cerşit drumul pînă aici.”
- Tare prostesc din partea ta, spuse moşierul, Johannes oftă adînc.
- O, domnule, a trebuit să-mi duc traiul printre turci şi eretici; n-ar trebui măcar să zac într-un cimitir catolic?
Baronul îşi scoase portmoneul.
- Poftim Johannes, du-te şi revino curînd. Mai trebuie să-mi mai povesteşti toate o dată de-a fir a păr; astăzi le-ai cam amestecat. Încă mai eşti obosit, nu-i aşa?
- Foarte obosit, răspunse Johannes, iar - îşi indică fruntea - cîteodată gîndurile îmi sunt aşa de stranii că nu ştiu să spun ce şi cum.
- Cunosc, zise nobilul, încă din timpurile dinainte. Acuma du-te! Sper că Hülsmeyer te or mai ține şi noaptea asta, mai vino mîine.
Domnul von S. încerca cea mai adîncă compasiune pentru sărmanul necăjit; le veniseră gîndul pînă a doua zi unde aveau să-l cazeze; la castel o să mănînce în fiecare zi şi o să găsească şi ceva de îmbrăcat.
- Domnule, spuse Johannes, mai pot şi eu să înjgheb cîte ceva ; pot să fac linguri de lemn şi puteți să mă folosiți ca mesager.
Domnul von S. clătină milos din cap:
- N-o să meargă prea nemaipomenit.
- Ba da, domnule, o dată ce m-am obişnuit n-o să mă mişc eu prea repede, dar de venit tot vin şi n-am s-o duc aşa de rău pe cum se crede.
- Atunci, spuse nobilul cu îndoială, vrei să încerci? Uite o scrisoare pînă la P. Nu e nicio grabă.
Ziua următoare, Johannes luă o cămăruță la o văduvă din sat. Cioplea linguri, mînca la castel, şi ducea mesajele stimatului domn. În general îi mergea bine; familia nobilului era foarte binevoitoare şi domnul von S. tăifăsuia îndelung cu el despre Turcia, despre serviciul în armata austriacă şi despre mare.
- Alde Johannes ar avea multe de povestit, îi spunea el soției sale, dacă n-ar fi aşa de simplu la minte.
- Mai degrabă îngîndurat, decît simplu, replică ea, nu e zi să nu-mi fac griji că are să o ia razna.
- Nu-ți mai fie teamă! răspunse baronul, o viață întreagă a fost simpluț, iar cei slabi la minte nu înnebunesc niciodată.
După ceva timp, se întîmplă că Friedrich întîrziase cu un comision mai mult decît ar fi fost normal. Buna doamnă von S. îşi făcu multe griji pentru el şi dorea să trimită numaidecît oameni după el cînd îl auziră şonticăind în sus pe scări.
- Mult ai mai zăbovit, Johannes, spuse ea, deja îmi făceam gînduri că te-ai pierdut în codrul Brede.
- Am mers prin Valea Pinilor.
- Dar faci un mare ocol, de ce n-o iei prin Codrul Brede? El o privi cu tristețe:
- Mi-a spus lumea că pădurea a fost tăiată şi acum sunt pe-acolo atîtea răspîntii şi căi întortochiate că mi-e teamă că n-o să mai ies la lumină. M-am făcut bătrîn şi năuc, adăugă el cu ton scăzut.
- Ai văzut, îi zise mai apoi doamna von S. bărbatului ei, ce bizară şi piezişă îi era privirea? Asta ți-o zic eu, Ernst, n-are s-o sfîrşească bine.
Între timp, se apropie luna septembrie. Cîmpurile erau golite, frunzişul începuse să cadă şi mulți tuberculoşi presimțeau că de firul vieții lor se apropia foarfeca. Pînă şi Johannes părea să sufere de apropierea echinocțiului; cei care-l văzuseră în acele zile spuneau că arăta izbitor de tulburat şi cu vocea stinsă conversa necontenit cu sine, lucru pe care-l mai făcea din cînd în cînd, dar rar. În cele din urmă, într-o seară, nu mai reveni acasă. Se crezu că-l trimisese undeva moşierul; nu veni nici a doua zi; în cea de-a treia gazda sa, femeia, îşi făcu griji. Luă drumul castelului să întrebe.
- Doamne păzeşte, spuse stăpînul, nu ştiu nimic de el, să trimitem iute după vînător şi pădurarul Wilhelm! Dacă sărmanul schilod a mai căzut şi-ntr-un şanț, fie el şi fără apă, n-o să mai poată ieşi de acolo, adăugă el emoționat. Cine ştie dacă nu şi-a rupt vreunul din picioarele alea sucite! Luați cîinii cu voi! strigă el după vîntătorii care se îndepărtau, uitați-vă mai ales în şanțuri – şi-n carierele de piatră! strigă el şi mai abitir.
Gonacii au revenit după cîteva ore; n-au dat de nicio urmă. Domnul von S. îşi pierduse orice linişte:
- Cînd mă gîndesc că nu se poate ajuta şi zace ca un bolovan! Dar poate că încă mai trăieşte; rezistă omul trei zile fără hrană!
Se porni el însuşi la drum; s-au dus să întrebe în toate casele, au suflat în cornuri din toate părțile, au dat drumul copoilor pe urme, dar zadarnic! O copilă îl văzuse la marginea codrului Brede cioplind la o lingură. „Dar a tăiat-o în două”, spuse fetița. Asta se întîmplase cu două zile în urmă. În aceeaşi după-amiază mai apăru un indiciu: şi de această dată un copil îl zărise în cealaltă parte a pădurii, stătuse în boscheți, cu chipul pe genunchi de parcă ar fi dormit. Asta se întîmplase cu o zi în urmă. Se pare că tot făcea ocolul codrului Brede.
- Numai de n-ar fi atît de dese tufele astea afurisite! Nu-i chip să treacă omul prin ele! - zicea moşierul. Au mînat cîinii printre copacii tineri, suflau din cornuri şi hăuleau, dar în cele din urmă s-au întors acasă nemulțumiți după ce se convinseseră că animalele au scormonit toată pădurea.
- Nu te lăsa, nu te lăsa! se ruga doamna von S.; mai bine cîțiva paşi degeaba, decît să se treacă peste ceva.
Baronul era la fel de îngrozit ca şi ea. Spaima îi îndreptă paşii pînă şi la locuința lui Johannes, deşi era sigur că nu se afla acolo. Porunci să fie deschisă odaia celui dispărut. Patul său era nefăcut, aşa cum îl părăsise, acolo stătea redingota lui cea bună pe care stimata doamnă dispuse să-i fie făcută dintr-o veche haină de vînătoare a soțului; pe masă se găsea o strachină, şase linguri de lemn noi- nouțe şi o cutie.
Moşierul o deschise; înăuntru erau cinci gologani înveliți îngrijit în hîrtie şi patru nasturi de argint de la o vestă; moşierul îi privi cu atenție. „Un suvenir de la Mergel” murmură el şi păşi afară, căci simțea că nu mai are aer în cămăruța îngustă şi întunecată.
Au reluat căutările pînă să se convingă că Johannes nu se mai află în împrejurimi sau cel puțin nu în viață. Astfel că dispăruse pentru a doua oară ; n-au să treacă oare mai mulți ani pînă să-i descopere oasele într-un şant secat? Să-l mai revadă în viață era slabă nădejde şi asta în niciun caz după vreo alți douăzeci şi opt de ani.
Paisprezece zile mai tîrziu, dimineața, tînărul Brandis făcea cale întoarsă prin codrul Brede de la o inspecție în districtul său. Era o zi neobişnuit de caldă pentru acel anotimp, aerul tremura, cîntec de pasăre nu era, doar corbii croncăneau de pe crengi a urît şi-şi țineau ciocurile căscate în direcția vîntului. Brandis era frînt de oboseală. Ba îşi lua de pe cap chipiul încins de Soare, ba şi-l punea înapoi. Orişicum era la fel de greu de îndurat, iar să-ți croieşti drum printre puieții care ajungeau pînă la genunchi necesita multă osteneală. Jur împrejur nu era alt copac în afara fagului evreilor. Într-acolo se căzni el să ajungă cu toate puterile sale şi se lăsă mort de oboseală pe muşchiul aflat în umbră. Răcorea se prefira atît de plăcut peste mădularele sale, încît închise ochii.
- Bureți puturoşi, bodogăni el gata să ațipească. Asta deoarece pe acele meleaguri se găsesc nişte ciuperci zemoase care cresc doar pentru cîteva zile, ca apoi să se strice răspîndind un miros insuportabil. De o astfel de supărătoare vecinătatea crezuse Brandis că are parte; de mai multe ori se rostogoli de pe-o parte pe alta, să se ridice asta nu binevoia; în răstimpul acela cîinele lui făcea sărituri, scrijelea trunchiul fagului şi hămăia în sus.
- Ce-i acolo Bello? Pisica? bolborosi Brandis. Îşi desfăcu pe jumătate pleoapele şi-i sări în ochi inscripția ebraică, deformată de creşterea copacului, dar cu toate acestea încă lizibilă. Îşi închise iarăşi ochii; cîinele se porni să latre vîrtos şi-şi lipi în cele din urmă botul rece de chipul stăpînului său.
- Lasă-mă-n pace! Ce-ai? La care Brandis, aşa cum stătea întins pe spate, se uită în sus, o țîşni alarmat în picioare şi alergă înspre tufişuri ca un apucat.
Ajunse la castel livid ca un mort: de fagul evreilor e spînzurat un om, i-a văzut picioarele legănîndu-se aproape de fața lui.
- Şi n-ai tăiat funia, măgarule!? se răsti baronul.
- Domnule, gîfîi Brandis, dacă domnia voastră ați fi fost acolo, ați fi ştiut prea bine că omul ăla de mult s-a prăpădit. La început am crezut că bureți-s de vină! Cu toate acestea moşierul îndemnă la grabă şi luă şi el calea pădurii.
Ajunseră sub fag.
- Nu văd nimic, spuse domnul von S.
- Aici tre’ să stați, aici în locul ăsta! Într-adevăr, aşa fu: moşierul îşi recunoscu proprii papuci scîlciați.
- Dumnezeule, e Johannes. Puneți scara! Acum da-ți-l jos! Încetişor! Încetişor! Nu-l lăsați să cadă! Cerule, deja sunt viermi! Desfaceți fie ce o fie funia şi cravata. Acum se ivi vederii o cicatrice lunguiață; moşierul se dădu înapoi.
- Dumnezeule! spuse el. Se aplecă iarăşi deasupra cadavrului, privi cicatricea cu mare băgare de seamă, apoi tăcu un timp, puternic zguduit.
Se înturnă înspre pădurar:
- Nu e drept ca cel nevinovat să sufere pentru vinovat; spune la toată lumea că cel de colo – şi arătă înspre mort – a fost Friedrich Mergel. Leşul fu înmormîntat la groapa comună.
În linii mari faptele s-au petrecut întocmai în luna septembrie a anului 1789. Inscripția ebraică de pe copac se tălmăceşte:
„De e să te apropii de locul ăsta să pățeşti şi tu după cum şi mie mi-ai făcut”.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!