Departe, demult, acolo unde timpul părea că nu trecuse pe cărări, era o țară minunată. Se întindea între dealuri, la poalele unor munți, și poieni cu flori țineau un drum pe care prea puțini trecători își preumblau nevoile. Drumul era minunat în acel ținut al pajiștilor și pădurilor bătrâne dar, urcând în munți, trecea cu mare greutate culmile de dincolo de piscuri. De aceea drumeții țineau calea unor râuri, ce tăiau stâncile de munte undeva mult mai departe, spre Soare-Apune.

În acel ținut al florilor își avea locul o zână. Era o ființă minunată. Cei ce puteau vorbi despre ea o numeau Zâna Florilor. Aproape că nimeni nu o putea zări. Era atât de frumoasă că florile poienilor, spre a căpăta farmec, o visau în fiece dimineață înainte de a se scălda în roua ne-ncepută și a înflori.

La o vreme de început de toamnă, când nopțile căpătau fior de la vânturile reci ce coborau din munte, pe drumul dintre poieni urca anevoie căruța unui păpușar. Rătăcise probabil calea și urma cu greu urcușul către țancurile din munte. Soarele se aduna și el înfrigurat. Nori de ploaie se răsturnau grabnic peste stânci spre vale. Se lăsa un întuneric de noapte aprigă-n stihii. În puțină vreme cerul și-a pornit apele cu picături reci ce umpleau parcă aerul de lacrimi amare, pentru vara ce tocmai plecase cu păsările călătoare spre alte țări din Miază-Zi. Fulgerele ițeau din ce în ce mai des. Apoi tunete, la început înfundate, loveau din aer precum loviturile în tobele din fundurile de Iad. Cu greu păpușarul își putea duce caii ce trăgeau cu greu căruța prin șleaul în care apa se aduna din ce în ce mai înaltă și mai puternică-n vârtejuri nămolite, amestecate cu crengi și resturi de pietre grabnic vălmășite.

La un timp, cu mare greu, păpușarul zări o geană de lumină. Era lumina aprinsă-n noapte de buna zână a florilor, să fie cumva călăuză pentru vreun drumeț rătăcit în noapte. La mare greu purtă caii spre firul de lumină și le găsi chiar geană de adăpost sub o margine de șopron. Apoi, cu suflet ușurat, făcu o cruce întru Slava Bunului Dumnezeu ce-i puse în cale lumina din candela Zânei. Cu apa șiroind, urcă treptele la prispă și lovi cu măsură în ușă. Zâna Florilor se arătă grabnic și pofti pe păpușar în casă, lângă vatră. Acesta mulțumi, primi cu bucurie o cană de lapte și un pesmete și, în tihnă, se așeză la vorbă cu prea frumoasa zână. Păpușarul, trecut în vârsta și uitat de timp, află în scurtă vreme rostul zânei pe acele meleaguri. Apoi, ca plată pentru găzduire și vorba dulce, merse la căruță și luă cu sine păpușile de sub coviltir, spre a le pune să joace doar pentru femeia poienilor de flori. A ostoit, cu un braț de fân, și caii ce își aflau odihnă după lungul drum al zilei. Venit iar lângă vatră a făcut să fie, alături de păpuși, o minunată curgere de povești la ceas de tainică-nnoptare. După o vreme poveștile și-au rupt cărarea, depănată-n vorbe și în umbrele păpușilor ce țineau vie atenția zânei... Înainte de a se așeza în somn, la rândul ei zâna a dat ca ofrandă păpușarului dulceață din petalele celei mai dulci dintre flori... Și noaptea a curs, și în faptul dimineții soarele a început să urce spre miez de zi de după vârfurile de stâncă. Înainte de a porni la drum Păpușarul a pus păpușile sub coviltir și a lăsat în brațele zânei ursulețul de pluș cu care făcuse să curgă firul poveștilor din noaptea ce tocmai trecuse. Zâna îi spusese făcătorului de basme că ursulețul seamănă cu el, că are plușul moale, ca firele de barbă ale drumețului mânuitor de păpuși și că, precum orice urs, știe să se bucure de dulceața primită ca ofrandă... Apoi zâna a rămas între poienile ei de flori, pe care bruma toamnei începea să le ardă, iar păpușarul a pornit din nou la drum spre vârfurile munților din depărtări.

Și de atunci au trecut zile adunate-n multe săptămâni. Iarna s-a scoborât peste țara zânei... Nopțile lungi au trecut îngreunate de zăpadă... Departe, la câmpii, sămânța pusă-n brazda de cu toamnă se răsucea-n adâncuri și își pregătea adâncă rădăcină. Urma ca-n primăvară să dezvelească trup proaspăt de fir de iarbă și Odă Naturii să aducă-n rod.

Iată, ca vestită de primii ghiocei, la început timid, apoi cu vigoare și mustind de sevă, veni și primăvara. În luna Florilor în poiana, unde își avea căsuța preafrumoasa zână, s-a arătat minunea mugurelui pornit din făptura cea de vis a femeii floare... Plăpândă, dar nespus de minunată, zâna a primit răsplata clipelor din iarna în care stând la lumina vetrei a tot țesut hăinuțe și scutece... Mugur de primăvară minunata, zâna avea acum lângă ea cel mai suav boboc de floare... Pentru că visase îndelung în ceasurile tainice de iarna la numele ce-l va primi bobocul de om, zâna a dat ca nume, fetiței zâne, numele de Alexandra. Prea Luminatul Dumnezeu, prin graiul Arhanghelului Gabriel, a dat cale acestui nume. Din vechile istorii se stia că „Alexis” înseamnă, a apăra, a proteja, iar „Andros” înseamnă bărbat, cel făurit de Bunul Dumnezeu după chipul și asemănarea sa... Voia prea minunata zână ca numele de Alexandra să apere în sine și spre mereu aducere aminte, pe păpușarul care în ceas de tainică-noptare îi promisese ca peste munți va sta doar puțină vreme și în curând va pogorî din nou spre poienile cu flori din tărâmul peste care ea era stăpână.

Micuța Alexandra a prins a crește precum firul de floare. Ursulețul de pluș dăruit Zânei Floare de către păpușar i-a devenit puiului de zână și așternut și pavăză la somn. De multe ori, zâna prinsă de treburile din jur îi punea alături în laviță, ursulețul, spre a ține pe micuță să nu se rostogolească în somn. Și așa în brațele ursulețului puiul de om urma să se ridice de la început încetul cu încetul. Apoi, când primii pași a început a-i face mica zână, ursulețul, sprijinit de vatră, era cel ce o aștepta cu brațele deschise. Mama zână dădea drumul pruncului fată și aceasta pășea șovăitoare, știind că ursulețul de pluș n-o va lăsa să cadă.

Și-a mai trecut o vară... o toamnă, o iarnă și apoi se făcu din nou într-un alt an o altă primăvară...

Micuța zână a învățat repede de la Mama Zână să aibă grija florilor și să le rostuiască... Ursulețul de pluș era nedespărțit tovarăș al fetiței zână... Îi știa zâmbetul din miez de zi, dar și zâmbetul din somn, după ce pe frunte era sărutată și așternutul o chema, iar mama zână mângâind-o șoptea un cântec lin de „Noapte Bună”.

Micuța zână a pornit să lege calea de a afla a lumii lege. Știa că pădurea se adună la un loc și că este un oraș în care locuiesc în înțelegere copacii... Știa că animalele se hrănesc și fac pui apoi intră laolaltă în vizuini, din toamnă și până-n primăvară... Știa că păstrăvii din râuri sar din apă să prindă musculițe și albinele, cutreierând printre flori colorate și mirositoare, adună miere dulce ce face totdeauna laptele mai bun!

Din când în când însă vedea că Zâna Floare privea cu ochi adânci și tulburi spre drumul ce urca în munte, pierdut departe printre culmi.

Atunci când mai multe întrebări au prins să crească, fetița zână știa prea bine să vorbească cu ursulețul de pluș... Așa a început să îl întrebe de ce doar ea cu el sunt la un loc. De ce nici ursulețul și nici ea nu au tovarăși în frăție... Unde e tatăl lor... și unde sunt frații ursulețului de pluș?

Odată, după destul de multă vreme, la lumina unei candele pusă ca-ntotdeauna în fereastră, zâna cea mică a aflat că frații ursulețului au plecat departe, prea departe, pe drumul ce urcă spre țancurile de munte. Era un început de toamnă... de atunci au trecut ierni ... și anii ce vin vor face să treacă tot mai multe.

În zilele ce au urmat, micuța zână i-a depănat ursulețului de pluș povestea spusă de buna zână despre frații săi. Din ce în ce mai des au început să stea la vorbă, gândind cum pot a face ca ursulețul să nu mai fie trist când ies prin poiene și nu își află prieteni de joc și de vorbe de poveste. Micuța zână știa deja de la mama zână că frații ursulețului erau neîntrecuți în a ține mintea pierdută în nemaiîntâlnite povești.

Într-o seara, stând mica zână la taină cu ursulețul său de pluș, au hotărât ca-n ziua ce urma să purceadă sus pe drumul ce duce-n munte, să afle de căruța cu care plecaseră în lungă cale frații și surorile păpușii. Zâna mamă avea să plece către tărâmul trecătorilor, pe alte drumuri, să vadă de rosturi pentru viața din poieni și deci nu s-ar fi supărat de faptul că ursulețul va fi ajutat să își afle frățiorii...

După ce femeia zână s-a așezat dis-de-dimineață pe drumul către vale și a lăsat copila să stea în așternut la sfat cu ursulețul, fetița zână a luat cu sine o fărâmă din codrul de pită și cu ursulețul de pluș a pornit pe drumeagul ce urca avan prin pădure trecând departe-departe dincolo de creste...

Drumul, la început, și-a urmat încet și liniștit urcușul apoi s-a afundat din ce în ce mai mult în pădurea cea tremurătoare de umbre și cu tot mai dese neguri. Din când în când fetița zână se oprea și cu glas de copilă striga, să fie auzită de către frații și surorile ursulețului de pluș... dar împrejur nu răsuna nici un alt glas. Sfătuindu-se cu păpușa de pluș își tot spuneau că poate căruța cu frățiori poposise undeva mai sus la poiana ce era după următorul cot al drumului.

Și au tot urcat.

Vremea trecea din ce în ce mai repede, soarele a suit spre miezul zilei și apoi a început să coboare.

Se lăsa din ce în ce mai răcoare.

Deja ici acolo, printre brazii înegurați din pădure, se zăreau vârfuri de stânci cu cușmele robite de zăpadă. De mult codrul de pâine fusese ronțăit, precum de șoricel, fărâmă cu fărâmă. Micuța zână, vorbind cu ursulețul ei, au socotit ca daca trecuse atâta vreme de mers, cu siguranță frații ursulețului nu se putea să nu fie pe aproape și, oricum, mai bine mai mergeau puțin, căci drumul spre înapoi era deja cuprins de umbrele serii ce puneau stăpânire pe văi. Deja piciorușele o dureau și o cuprindea și un fel de amorțeală. Ba, chiar de-ar fi aflat o scorbură cu mușchi, s-ar fi așezat să se odihnească pentru ceva mai multă vreme. Nu o putea însă face. Ursulețul de pluș era tot mai nerăbdător să își găsească frații. De la un timp, chiar nu îl mai înțelegea ce spune.

Vorbea atât de repede... Ba chiar vorbea mai încet decât de obicei... Ufff! ce îți este și cu ursuleții ăștia. După ce că ea l-a purtat până acolo, dus ba în brațe, ba in spinare, acum nu mai putea înțelege nici ce vorbește. Eh! Asta e! Fie ce-o fi!. O să se așeze puțin la marginea unui brădet și o să îl lase să se odihnească pe ursuleț, mai ales că o să-l țină strâns în brațe.

Și trebuie să aibă grijă pentru că vedea cum norii de vreme bună se vlăugesc spre coamă de furtună.

În poiana cu flori, Zâna Florilor, întoarsă de la rosturile rostuite cu oamenii din valea de lângă drumul dinspre apă, era sfâșâiată deja de cea mai cumplită deznădejde.

Mica zână și ursulețul ei de pluș păreau că se topiseră spre aburii din cer.

Rămăsese stană de piatră, multă și neștiută vreme.

Niciodată nu se-ntâmplase până atunci ca zâna cea mică să plece pentru prea multă vreme.

Deja de sus, din munte, picau stropi grei de ploaie. A intrat împleticindu-se în tindă, a luat cu sine un felinar si amnarul cu iască și, așezând și candela-n fereastră, porni spre pădure.

A început să strige, în disperare, al micii sale zâne nume.

Din când în când pașii o purtau înapoi spre prispa casei sperând că mica candelă din fereastră îi adusese comoara înapoi.

Într-un târziu de noapte, înmărmurita de durere, reavănă de umedul ploii si al lacrimilor ce șiroiau fără măsură, femeia zână s-a prăbușit neștiutoare pe lemnul prispei.

Lumina de dimineață, strecurată printre frunzișul copacilor din margine de pădure... totul se învârte... gândurile descâlcite nu pot laolaltă să se adune... nimic nu cheamă să prindă fire de clipa ce pare că nu are sfârșit... inima bate, o aude cum fâșâie timpanele, cu prăvălire de trăsnet și de tunet, răsturnat din Iad... și totuși... de departe un nechezat liniștit de cai în margine de iesle. Mâna întinsă în neștiută-ncrâncenare pare să apuce margine de velniță. Sub cap se simte foșnet de pernă. Miroase-a fân. Miroase a rouă proaspătă.

Deodată glasul zânei mici clopoțește vorbind cu ursulețul.

- Vezi, ți-am spus eu că frățiorii tăi nu puteau să fie prea departe... Uite-i ce frumoși sunt, și ce ascultători. Aseară nici nu te înțelegeam ce voiai să îmi mai spui.

Femeia Zână începe în murmur:

„Tatăl nostru

Care ești in ceruri

Sfințească-se numele Tău

Vie impărăția Ta

Facă-se voia Ta...”

Și ușa se zgâlțâii, răsturnată de perete. Mica zână, purtând cu sine ursulețul de pluș și alte câteva păpuși, năvălește peste lavița unde femeia zână pare pierdută-n tainică trăire.

„Precum in cer așa și pre Pământ...”

- Mamă Zână, uite ce frați și surori frumoși are ursulețul de pluș. Mâine poate urc să aflu de găsesc și pentru mine frățiori și surioare. E greu drumul, dar te aduce singur înpoi.

În șopron bătrânul păpușar pune un braț de fân în iesle să aibă caii hrană.

Tainic gândește: „Niciodată drumul spre culmi nu te aduce înapoi, doar că te poartă sus spre tot mai sus.”

Sus, acolo unde fiul Domnului a primit numele Iisus.

Florina Ladislau