agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1813 .



Orașul câinilor - Primul înger
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [magique ]

2012-11-09  |     | 



-Þi-a plăcut mărul, mă țîcă?
Apoi, fără să aștepte răspunsul:
-O să-ți zic acuș povestea îngerului blond. Asta-i povestea de mi-a zis-o un preten de-al meu, unu Măraru, n-ai tu de unde-l știi. Mai vreai un măr, țîcă? Ia cîte vreai, sunt bune, pentru tine le-am cules. Ce-ți zisei… A, da. Măraru. Ce bărbat ierea ăsta… Murea femeile după el, da’ el săracu… Soarta. În fine, acu cînd îți zic, în povestea asta de ți-o spun acu, se întîmpla să fie la bulău. Adică ierea închis, ierea la închisoare. Viețaș. Așa li se zice la ăștia de sunt condamnați pe viață. Viețași. Și el, tot pe viață ierea. Pentru crimă. El zice că n-a făcut-o el, da’ așa zice toți. Eu nu știu să zic care-i adevărul. Da’ pentru povestea noastră nici nu contează dacă el ierea sau nu vinovat. Limpede ie doar că ierea închis, nu mai știu unde, la un bulău undeva, în nuș’ ce oraș. Ierea acolo de cîțiva ani buni. Buni că așa ie vorba de zici ani buni, adică mulți, da’ pentru Măraru ăsta, numai buni nu ierea. Da așa vine vorba. Măraru ăsta, l-am întîlnit prima dată pe vremea cînd ierea afară, adică nu intrase la bulău. S-a oprit la doi pași de mine și m-a privit mult, mult de tot. Apoi a zis: Bă, tu nu iești al lu’ Milano, bă? Și io am știut că-l știa pe tata, iar el mi-a spus: Hai bă, că eu l-am cunoscut pe tac-tu, eu sunt Măraru, bă, dar eu nu am îndrăznit să ridic ochii spre el. Ce știi tu, bă țîcă, fiecare tagmă are regulili iei și noi, cerșetorii, avem și noi p-ale noastre. De ixemplu, să nu te uiți în ochii ăluia de-ți dă bani. Niciodată. Tre’e să stai cu capu-n pămînt, să te uiți doar în jos. Așa și eu, cînd am văzut că se scarmănă în buzunar, am tăcut, nu i-am răspuns și i-am privit doar vîrful pantofilor. Avea niște pantofi galbeni, de lac, și vîrful pantofilor ierea maro și sclipea și iereau tare mișto. Ierea elegant rău Măraru și io am zis că, mai la vale, cînd oi strînge suficient mălai ca să nu mai trebuiască să cerșesc, o să-mi iau un costum galben, de tergal și niște pantofi d-ăștia, ixact cum avea Măraru, galbeni și cu botul maro. Să sclipească la soare. Ce zici? Ce te-ntreb io pe tine care habar nu ai ce-i ăia modă. Habar nu ai, că ești pici, ce știi tu? Ce ziceam? Aha, Măraru. La bulău.Toate mi le-a povestit iel, mult mai tîrziu, atunci cînd l-am întîlnit a doua oară. Da’ stai să vezi. Ziceam că, acolo la bulău unde ispășea el sentința pentru crimă, făcuse o prostie și p-acolo, se bătuse cu unii sau o chestie d-asta. Oricum, îl băgaseră ăia la carceră, la Umbroasa. Așa-i zicea, dar ierea doar așa, ca un alint. Că numai umbroasă nu ierea. Ierea ghețărie curată, nu umbră. Nu-nțeleseși. Ierea o celulă mai dată dreacu, la subsolu’ închisorii și acolo-l băgaseră pe Măraru pentru că nu fusese cuminte. Acolo stătea acum, închis singur într-o celulă de unu pe unu, rece și umedă ca o … nu știi tu, că ești mic, ce mai, ca o peșteră, nu mai zic că ierea și întuneric beznă. Că singura aerisire ierea pă sub ușă, doar p-acolo intra aierul. În plus, nu-ș dacă-ți zisei, Măraru ăsta ierea mare, da mare, știi, peste doi metri, iar celula nu avea mai mult de unu pe unu, așa că ăsta nici să se întindă nu putea. Mai ierea și bogîrzit de bătaia ce-o luase de la gardieni, înainte de a-l băga acilea, ce mai, ierea vai de capul lui. Umbla povești care zicea, acolo printre ei, printre pușcăriași, că ăștia, gardienii, mai uită uneori pe cîte unul, acolo, la Umbroasa, uită de el cîțiva ani de zile. Dup-aia, cînd își aduce aminte și-l scote de acolo, ăla nu mai ie om. Nu știe nici să meargă, nici să vorbească și nici lumina zilei nu mai știe s-o privească. Ie ca un animal sălbatic, și așa rămîne pînă la sfîrșit, pînă moare, adică. Măraru auzise și el poveștile ăstea, nu vazuse niciunul din ăștia uitați în adîncul pușcăriei, dar credea că nește lucruri d-astea se pot întîmpla p-acolo. Și cît ierea el de mare, așa cum ierea înghesuit în carcera asta din burta închisorii, l-a podidit plînsul și a plîns mult între pereții înghețați ai celulei și nu se rușina să-mi povestească mie de asta, că e niște momente, bă tîcă, cînd oricît de tare ai fi, tot din carne ești, și se surpă totul în tine și nu mai ai de ce să te agăți, să te sprijini. Și dacă plîngi atunci, asta nu înseamnă că ești mai puțin bărbat, dar fiecare dintre noi are un punct dincolo de care se duce dracu și mîndria și tot și rămîne doar frica, atît. A fost singura dată cînd am plîns, îmi zicea mai tîrziu Măraru, atunci cînd mi-a povestit toate cîte ți le zic eu ție, mă țîcă. Ierea deja de multe zile, poate săptămîni în hruba aia, dar abia atunci se rupsese ceva în el de făcuse să se dărîme totul. Că așa ie, reziști, reziști, pînă cînd se rupe dracu’ și se duce totul, așa fusese și cu Măraru, acum își pierduse speranța și se gîndea că e îngropat de viu și, din ditamai omul, rămăsese doar o fărîmă, un șoricel închis între patru ziduri. Imaginează-ți tu, un munte de om, un balaur ce mai, înghesuit cu genunchii la piept într-o biată cutie de chibrituri din mijlocul pămîntului. Plîngea cu sughițuri, copil ziceai că ie, șoricel d-ăsta de casă, zi cum îi zice, hamster, asta ierea, un hamster mare și speriat, alb în întunericul negru al celulei. Nu-l speriase nimic pînă atunci, nici gaborii și pușcăriile lor, nici șișurile dușmanilor din cartier, nici ura și dorința de răzbunare a bărbaților de le pusese coarne cu femeile lor, nici amenințările și armele ascunse ale colegilor de pîrnaie. Dar uite, îmi povestea el mai apoi, stînd aici pe pat, așa cum stai tu, uite că întunericul îl dărîmase, că lui de mic i-a fost frică să stea fără lumină, fără să vază în jurul lui. Ș-acu, exact asta avea, în Umbroasa. Și cum plîngea iel așa, în disperarea fricii lui, aude de undeva din dreapta, un susur, un sunet, ceva. S-a gîndit că ie un șoarece, sau un liliac agățat de borta tavanului, sau altă ființă păcătoasă ce stă în întunecimea galeriilor. Apoi, cînd și-a încordat auzul, nu-i venea să crează. Cineva, acolo în burta neagră a pămîntului, cineva, în dreapta lui, cineva plîngea. Nu, asta nu se putea, își spunea iel atunci și-mi spunea mie, atunci cînd mi-a povestit, mult mai tîrziu tot ce se întîmplase. Nu se putea, fusese băgat singur acolo în bortă, nici măcar nu ar fi încăput două persoane, nu se putea. Și totuși, lîngă el, lîngă umărul lui drept, cineva plîngea. În întunericul gros al celulei, nu putea vedea cine. Putea doar să auză sughițurile celuilalt și chiar zgomotul delicat al lacrimilor lovindu-se de de piatra podelei. Bietul Măraru nu mai știa dacă ie speriat de acest cineva care se afla în celula lui, sau ierea fericit că nu mai ierea singur, nu mai știa bietul Măraru. Și-a luat inima-n dinți și a pipăit aerul în dreapta lui. Bîjbîia pe întuneric dînd mereu de zidul în care gestul lui se oprea. Nimic, nu ierea nimic acolo, doar plînsul molcom al celuilalt, durerea lui. Oleo, oleo, am uitat. Am pus niște undițe acolo șa. Le-am pus cu mămăligă să dau la clean. Și uite c-am uitat de ele, fir-ar afurisite să fie. Mă duc să văd dac-a mușcat ceva. Viu acu. Mai mănîncă un măr, mă tîcă. Mai mănîncă. Viu acuș.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Nimic, n-a mușcat. S-a șmecherit și peștii. Nu mai mușcă la mămăligă. Nici la rîme. Las că le arăt io. Pun acu mațe de găină, să vezi ce-o să muște… Dar trebuie puse cu dichis, să nu atîrne, că nu mai vezi coadă de clean. S-a șmecherit. Parcă-ți ziceam ceva. Aha. Măraru. Unde rămăsesem? Aha. Plîngea lîngă el. Da, Zerachiel îl chema. Cum pe cine? Arhanghelul. Așa îl chema. Arhanghelul ce plîngea la Umbroasa, în celula din mijlocul pămîntului unde ierea îngropat de viu Măraru, nu-ți spusei. Arhanghelul blond de se numește Zerachiel. Așa-l chema. Măraru mi-a povestit. Stătea, cum stai tu acum, chiar în locul acela, și-mi povestea toate astea și se vedea că și acum, după atîția ani, tot mai tremura cînd își amintea cum a fost. Cine ești tu, a îndrăznit Măraru să șoptească în întunericul celulei. Cine ești tu? Celălalt s-a oprit din plîns și o voce caldă, fierbine, cum n-ai auzit niciodată, așa-mi spunea mai tîrziu Măraru, o voce Dumnezeiască i-a răspuns: eu sunt arhanghelul Zerachiel și am venit să plîng pentru tine. Măraru n-a mai zis nimic și, cu toate că-l apucase o căldură mare, ca un foc ce-i cuprinsese toată carnea, tremura ca scuturat de friguri. Pentru ce ai fost tu condamnat, suflete, l-a întrebat îngerul. Iar Măraru i-a spus șoptit toată povestea lui, cum avusese un copil cu una din țiitori, cum, chiar dacă nu i-a dat numele lui, l-a ținut mereu de fiu, i-a dat bani, a ajutat-o pe maică-sa să-l crească, i-a povestit tot. La sfîrșit, cu vocea stinsă, i-a povestit și noaptea aia cînd a venit beat a spart și a trîntit totul prin casă. Spre dimineață l-a trezit gaborii. I-a pus brățările, dar nu atunci a aflat de ce ierea el acuzat. Abia tîrziu, la proces, ia spus și lui că făptuise crimă, cruntă crimă, își ucisese amanta și singurul lui copil. Da’ el a ținut-o mereu că nu el o făcuse, că după ce a spart și a trîntit totul în jur, a adormit ca un prunc, altineva o făcuse în locul lui. Doar în noaptea aia, cînd mi-a povestit toate, doar în noaptea aia cînd și-a adus aminte de ce-a trăit în celula din groapa pămîntului, doar atunci a șoptit, poate pentru iel: cred că eu am făcut-o. Și după ce i-a povestit toate îngerului, au tăcut amîndoi, au tăcut mult timp, ascunși în bezna celulei și în bezna gîndurilor fiecăruia dintre ei. Au tăcut mult, ca doi prieteni ce se cunosc de mult și între care tăcerea e doar o punte, iar nu o prăpastie fără vorbe. Și arhanghelul a rămas acolo lîngă el în celulă, s-a lăsat și el îngropat de viu lîngă omul acuzat de crimă. El ierea arhanghelul copiilor și al părinților copiilor. El venise acolo, în borta pămîntului, să plîngă pentru ei, pentru Măraru, pentru ea, pentru mama copilului lui și pentru sufletul cel pur și care se ridicase la cer. A rămas acolo, în celulă, închis lîngă omul pe care-l plîngea. Toate astea mi le-a povestit Măraru, într-o noapte în care mi-a apărut în vis. Ierea o noapte cu luna plina, ca acum.
Apoi, după ce a oftat lung:
- Hai, hai cu mine să punem momeala. O să prindem niște cleni, uite așa de mari. Uite așa.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!