Doamne, Doamne, Iartă-mă!
Privind prin vizorul aparatului de filmat putem vedea doi colți de cer înfipți în singurătatea unicului trecător care, uitat parcă de timp și uitat de moarte, sprijinit într-o șapcă veche, roasă pe margini de un câine turbat de verde și care, odată, demult, a căzut din Lună, sau dracu’ mai știe de unde a mai căzut tocmai aici, în fundătura asta a vieții mele, Doamne, șapca se balansează puțin lăsând să se vadă în interiorul ei două șlepuri mari, încărcate cu cărbuni și energie electrică,foarte necesare construcțiilor megalitice de pe mal precum și mulțimii de viețuitoare ce acoperă pământul cu o pastă clisoasă și încă multe alte lucruri am putea vedea prin vizorul aparatului de filmat, ca de pildă un cârlig imens de care atârnă batiste albastre și roșii ce au legate la capete priviri de copii, o halcă de zid vertical și atât de înalt încât privirile aruncate în sus, spre capătul lui, se prăbușesc apoi ca niște ghiulele de fosfor și sare amară, îți lasă un gust scârbos în gură și rămâi mai singur cu încă un an, iar astea sunt doar lucrurile care-ți sar imediat în ochi, apoi însă, privirea obișnuindu-se cu peisajul, începe să distingă nuanțele,apoi să strănute și să caște ca un ochi adevărat și chiar să se scarpine uneori, mulțumită de perspicacitatea ei, ar putea chiar spune geniul ei, dac-ar sta cineva s-o asculte, cam acestea sunt lucrurile ce se pot vedea prin vizorul aparatului de filmat.
PLAN 1: Plan general. Văzut din înalt, un oraș în toamnă, sau la începutul iernii. Zoom lent înainte pe un arbore profilat pe un zid de mănăstire cu creste albe.
PLAN 2: Plan apropiat. Panoramic jos-sus, simultan cu zoom înainte: o băltoacă, iarbă, mușchi, filmate în gros-plan, care trebuie să apară ca un peisaj. Odată cu primul plan se aude zgomotul orașului, brutal, persistent; se diminuează treptat și se oprește complet la sfârșitul planului 2.
PLAN 3: Plan general. Văzută din înalt, o mănăstire cu creste albe. Biserica e mică și are trei turle subțiri, arcuite spre cer. Un porumbel alunecă în spirală spre pământ. Are aripa ruptă și, îndepărtându-se treptat de obiectivul aparatului de filmat, se transformă în frunză. Zoom lent înainte pe un arbore profilat pe un zid de mănăstire cu creste albe.
Așa arăta cea cucerită, eliberata, femeia cu părul roșu, ea, galbenă și tristă mă privea, știa, eu am vrut doar să fac pe plac împăratului, tatălui meu, pentru el am căutat-o atât, pentru el am luptat, pentru el am eliberat-o pe ea, doar pentru el, tatăl meu, împăratul, în timp ce el întoarce filele unei cărți prăfuite, dar fără nici o îndoială că toate astea nu au nici o importanță pentru tine, cetitorule, doar faptele contează și povestea lor, precum luna în perna unui nor despletit, apoi întuneric, șoarecii rod scândurile de sub pat și, doamnă, sunt serios când mă gândesc la cele ce mi s-au întâmplat, stele cu lacrimi îmi picură pe buze, iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă.
Împăratul stă tolănit într-un fotoliu și privește la televizor. Tocmai a aruncat pe jos ziarul și, lucru de care el nu e conștient, ultima imagine pe care a înregistrat-o retina a fost cuvântul ACUM. Cuvântul era undeva, la mijlocul frazei pe care împăratul a lăsat-o neterminată, era un articol prea lung, din cele pe care el nu reușise niciodată să le termine. Își întoarse privirile spre ecranul televizorului și cuvântul, ultimul înregistrat pe retină, încă înainte ca aripile ziarului să atingă podeaua, cuvântul se întrupă și căpătă forma unui om. Omul părea a avea treizeci și ceva de ani, fără semnalmente speciale. Părea a fi un om oarecare pe trotuarul străzii de vis a vis. Apoi imaginea se depărtează treptat, prinzând în cadru și brațele întinse în lateral ale omului. Capul lui stă puțin aplecat spre dreapta, cu bărbia în piept. Apoi, în secunda următoare, cuvântul dispare de pe retină, locul lui fiind luat de crucea omului de pe ecran.
iartă-mă, aș fi vrut să plâng în tramvai, să te alint amintindu-ți de valuri, de marea ce ți se scurgea pe picior, câinele lătratului de seară îmi mușca din creier, crede-mă, doamna mea, câinii nebuniei s-au dezlegat, aș vrea să-ți amintești de mine uneori și, dacă vrei, doamna mea, dacă vrei …
Cititorul e rugat aici să facă o pauză
Și să se gândească asupra celor ce a citit
Pentru că vecina mea s-a plictisit fără cauză
Și se duce să mănânce ceva dulce și să se culce.
PLAN 4: Deschidere în plan general. Peisaj trist, de toamnă. Culori cenușii. Departe, în mijlocul câmpului, arde focul. Zoom lent înainte până în plan mediu. O pană albă cade în spirală spre limbile focului.
Doamne, îmi amintesc, îmi amintesc cum te-am găsit, șapte mări și șapte țări am călătorit în căutarea ta, Ulise am fost, căutându-te, pentru tatăl meu, împăratul, pentru el și pentru promisiunea ce-i făcusem, și iată, te-am găsit. Acoperiți cu piei de animale, monștrii se rotesc în jurul focului , limbi imense le atârnă dintre buzele jupuite, bale scârboase li se scurg pe la colțurile gurii. Apoi, când luna își trimite săgețile ei de nebunie, arând pământul cu brațele și aruncându-și spre înalt urletele, se năpustesc asupra fetei, eu strâng plăselele sabiei meu, ei își bagă degetele în orbite și-și smulg unul altuia ochii pe care-i înghit apoi excitați, grohăitul lor de masculi întărâtați acoperă câmpul, iar eu știu că sângele lor îl voi vărsa pentru a o salva pe ea, nu pentru mine, pentru tatăl meu, împăratul, Doamne, ea nu-și mai amintește mare lucru de atunci, doar șopârlele pe care cineva, în vis sau aievea, încercase cu forța să i le bage pe gât, strălucirea vicioasă din ochii morților, bale scârboase pe obrazul ei imaculat, Doamne, apropiaseră părul ei, părul blestematei, de marele foc, repetarea unor ritualuri a căror semnificație era demult uitată, căzături de oameni în jur, bolnavi și paranoici, ochi exoftalmici plimbându-se băloși peste trupul ei, da, apropiară roșul părului ei de roșul marelui foc, eram gata, îi voi despica cu sabia meu, o voi ridica pe ea deasupra, cu mâna stângă o voi ține, să nu se murdărească de sânge, apropiară roșul părului ei de marele foc până când focul se scurse pe pământ, până ce fata își acoperi ochii cu palmele, până ce urletul focului fu acoperit de grohăitul excitat al oamenilor din jur, până ce sânii ei deveniră două păsări ce-i rupeau pieptul, până când urletele acoperiră totul ca o cortină neagră, până când apăru o lună neagră în pădure, până când din ochii de purpură ai calului meu a țâșnit demența, până când, lângă un copac prăbușit, am frânt gâtul calului meu, până când.
Și, Doamne, era luna iunie și, dacă ascultai atent, aproape că puteai auzi luna alunecând pe cer, iar ea tremurând din tot trupul, în timp ce încerca să-și acopere cu palmele sânii și pântecele, în timp ce ochi băloși i se plimbau pe trup; urletele marelui foc și rânjetele grotești din jur.
Apoi au apărut lupii, ochii lor, sclipiri ciudate în noaptea ca o boală, o ciumă neagră se năpustise peste pădure, apoi amintiri ciudate, umbre și glasuri, șopârle umede lipindu-se de pâinea trupului, cineva dă morților să mănânce. Blestemata își aruncă părul pe spate, strălucirea părului ei și, Doamne, ca o ploaie se revarsă roșul părului ei, apoi șase bătrâni uscați ca niște ramuri moarte plâng pe acoperișul pădurii, alți șase aleargă în jurul focului, iar alți șase ridică poarta cea mare a peșterii. În sfârșit, focul luminează gaura din stâncă, bestiile aruncă hălci de carne pline de sânge, o sudoare verzuie le acoperă fruntea. Ochii blestematei, ochii porumbiței, ochii ei.
Trebuie să se termine totul odată, Doamne, e prea mult, unul din bătrâni arată cu degetul descărnat spre gaura din stâncă din care tocmai iese moartea, târând un teasc imens după ea.
Bătrânul le arată moartea .
Bătrânul își bagă mâna dreaptă în gât și scote de acolo un șarpe, un semn și un fetus.
Bătrânul are, în locul ochiului drept, un ceas vechi și fornăie uneori pe nas în timp ce așează pe pământ un șarpe, un semn și un fetus.
Bătrânul se aruncă la pământ, zvârcolindu-se.
Bătrânul, acolo, pe pământul jilav, se desface în trei lupi ce se sfâșie unul pe altul.
Bătrânul, sau cei trei lupi, sfârșesc înăuntrul teascului.
Bătrânul, sau lupii, lasă să se scurgă din teasc un lichid verzui, fierbinte, care arde pământul.
Bătrânul, sau lichidul verzui, înconjoară picioarele morții.
Fata geme și-și lasă părul cuprins de flăcări și, Doamne, era luna iunie și o lună neagră răsărea încet pe tăișul sabiei mele. Sar în mijlocul lor și lovesc, lovesc, lovesc.
Fata, , eliberată, se transformă într-un porumbel alb ce zboară deasupra pădurii, deasupra marelui foc, deasupra sângelui ce curge în valuri. Eu tremur în timp ce răpun, unul câte unul monștrii din jur, Doamne, îmi pun sufletul în palmele tale, căci mă simt încolțit, lupi negri îmi sfârtecă carnea, Doamne, părul ei negru, porunca tatălui meu, urletul lupilor, lângă un copac prăbușit am frânt gâtul calului meu când din ochii lui de purpură a țâșnit demența, Doamne, ochii ei și apăsarea teascului de care, cu un lanț gros e legată moartea, urletul ce mi se oprește în gâtlej, Doamne, ca un râu se scurge pe pământ sângele.
îmi place întunericul și crede-mă, doamna mea, e lucru frumos când ești într-o poveste, eu stau aici, în cer și te aștept, doamnă, uite, cu lacuri seci, cu stele, uite, cântecul păsării noapte cu înflorituri de copil care se omoară, eu sunt stăpânul lor, doamnă, e cerul meu, pentru bucuria sufletului meu care tremură și spune o rugăciune, căci iată-mă, cu trupul zdrobit și aruncat pe apă sub o ninsoare blândă de flori de cireș, doamnă, ochii dumneavoastră sunt foarte diabolici și așteaptă, așteaptă până când gândul meu o să fie carte, căci nu-i adevărat ce ți-au șoptit la urechi, că adică eu am înghețat acolo sus în cer lângă un cântec frumos de copil, nu, nu-i adevărat, ghearele amintirii zgârie depărtarea dintre noi, o, doamna mea, nu-i adevărat
PLAN 5: Plan apropiat. Un foc mocnit. O mână se întinde spre flacăra pâlpâitoare, aproape stinsă, a focului. Deschidere în gros-plan. Tânărul privește o pană albă ce cade în spirală. Deschidere în plan general. Tânărul ridică pana, apoi traversează câmpul. Zoom lent înainte până în plan mediu. Tânărul continuă să meargă. Zoom înainte pentru a conserva aceeași proporție în cadru. Cotind progresiv, tânărul ajunge în profil, apoi dispare printre arbori; înainte de a dispărea, tânărul privește undeva, în afara cadrului. Panoramic orizontal,urmărindu-i privirea. În plan general, la marginea pădurii, profilat pe amurg, zidul unei mănăstiri văruite în alb.
Împăratul apasă butonul telecomenzii. Pe ecran apare o paradă militară. Tancurile alunecă lin pe asfaltul fierbinte; în fundal, soldați prezentând onorul, privind undeva spre dreapta, adică spre cel ce privește ecranul, iar acesta e doar el, împăratul. Apoi apasă din nou, o altă imagine, o masă acoperită cu o mușama roșie, picioarele subțiri ale unei femei goale ce dansează pe masă în timp ce, în jur, generalii săi își taie venele. Ochii lor, privind în gol, dincolo de sânii femeii ce parcă-și ia zborul. Schimbă din nou canalul. Altă imagine. Fiul său, la marginea unei păduri negre, ridicând de jos o pană albă. Alături, un foc aproape stins, pâlpâie uneori.
bine, să vorbim de altceva, ai vrea să întâlnești săraci, pomană să le faci și să mă întrebi apoi, într-o odaie veche și întunecoasă, ce-I adevărat și ce nu-i, să găsești apoi, într-o noapte, un crin vestejit, în timp ce nebuna clocește măscări pentru palat, aleargă vântul ca un câine fugărit, doamnă, anii de destramă, gâlgâitul spânzuratei a speriat păsările de pe gard, vino, vino aici, lângă mine, la marginea mlaștinii unde înecații ies la suprafață și se înjură, vino, aici poți plânge nesupărat, iar dacă nu, poți asculta țipătul ghearelor șoimului, melodii curioase zbârnâie frânghia, bine, să plecăm dincolo de ora asta care seamănă cu vechimea gravurilor de care mi-am amintit acum, ah, doamnă, rugați-vă căci încă nu s-a spânzurat, bate cuiul suferinței dar n-a murit, lacrimile vă udă rochia, sunteți frumoasă, doamnă, ca păcatul pe un sân de fată
PLAN 6: Plan general. Văzut din înalt, un oraș în toamnă, sau la începutul iernii. Zoom lent înainte pe un arbore profilat pe un zid de mănăstire cu creste albe. Pe sub brațele uscate ale arborelui trece un cortegiu mortuar. Sirenele mașinilor, zgomotul brutal al orașului. Convoiul trece încet, mulțimea aflată în urma sicriului pare a nu avea sfârșit. Urletul clopotului acoperă zgomotele anterioare.
Un urlet, apoi nimic. În față, probabil hăul dintre patru pereți. Tăcut, plictisit, mortul cască. Privește în tavan, apoi își numără degetele. Unu, doi, trei… Data trecută lipsea unul. Cască. Apasă apoi pe butonul telecomenzii. Apasă din nou. Din nou. Imaginile se succed cu rapiditate pe ecranul televizorului. Generali, burta imensă a unui chelner, onoruri militare și orgii fără nume. Fiul său îngenuncheat la marginea gropii, urletul clopotului, picioarele subțiri ale femeii ce dansează pe masă, puterea și Gloria sa de împărat al tuturor lucrurilor și oamenilor și, Doamne, ochii fetei, ochii blestematei, ochii aceia ce aveau puterea să se transforme în frunze și în uitare, ochii ei. Mâna izbește ritmic butonul telecomenzii, ziarul a îngălbenit pe podea, literele s-au șters și e de ajuns o singură boare de vânt ca să-l destrame.
PLAN 7: Plan apropiat. Panoramic jos-sus, simultan cu zoom înainte: o băltoacă, iarbă, mușchi, filmate în gros-plan care trebuie să apară ca un peisaj. Deschidere în plan mediu: roata dricului, tălpile pantofilor strivind fire subțiri de iarbă. Un vuiet înfundat acoperă treptat zgomotul strident al orașului.
PLAN 8:Plan general. Văzută din înalt, o mănăstire cu creste albe. Mănăstirea e mică și are trei turle. Un porumbel alunecă în spiral spre pământ. Are aripa frântă și, îndepărtându-se treptat de obiectivul aparatului de filmat, se transformă în frunză. Zoom lent înainte pe fața tânărului ce prinde în căușul palmelor frunza. Ochii lui mari și lacrima ce se reflect pe tăișul sabiei. Alături, un arbore uscat se profilează pe zidul mănăstirii.
PLAN 9: Plan general. Văzut din înalt, cortegiul mortuar. E toamnă, sau la începutul iernii. Culori închise, reci, vuietul care acoperă totul. Zoom lent înainte pe sicriul din lemn de nuc lăcuit, cu câte trei mânere aurite pe fiecare parte. Sicriul trece chiar acum pe sub brațele uscate ale copacului. Se continuă zoom-ul și putem observa, în dreapta mortului, în sicriu, o tânără îmbrăcată într-o rochie albă. Imaginea e neclară dar putem totuși observa ochii ei care se zbat neputincioși în orbite. O lacrimă mică sclipește la colțul ochiului drept. Deschidere în plan general. Este pus capacul sicriului, iar apoi este bătut în cuie. Deasupra zgomotelor ritmice ale ciocanelor, se aude un plâns înfundat, continuu. La marginea gropii proaspăt săpate, fiul împăratului, în genunchi, își îngroapă lacrimile în țărână.
Între bolnavii din cearșafuri albe
Și gemete curate ca ninsoarea
În perdele cine s-a ascuns
Șoarecii rod scândurile de sub pat.