... poftim, e un nume care să te poarte prin lume!
Care să te scoată de aici întâi, am dreptate?
Întrebarea s-a agățat de fruntea tatălui meu,
de umerii mamei, de privirile tuturor celorlalți,
a scormonit pământul până la sânge...
Destul, Adândălade să rămână!
Au râs apoi, s-au bucurat până spre dimineață, au adormit
și nu s-au mai trezit niciodată.
Nu e nicio vrajă la mijloc, asta e realitatea și realitatea nu permite
vreun dincolo de care să nu aibă habar toată lumea.
Ești copil, la trei ani toți sunteți copii.
Trei ani și jumătate...
Palma albă, uriașă, prietenoasă m-a ridicat până în dreptul ferestrei de la etajul nouă.
Aici lumina nu se stinge niciodată.
Ea e Veronica.

În mijlocul camerei, pe un scaun de lemn, era așezată o floare într-un ghiveci de sticlă colorată.
Câteva frunze uscate, căzute într-un aranjament pe care doar întâmplarea îl poate crea,
implorau zi și noapte degetele subțiri ale fetei. Degetele preluau cuvintele stinse,
le purtau prin vinișoarele albăstrui, le urcau până în dreptul inimii, însă, de vreo câteva zile poarta era încuiată, piticul grăsan, cu fruntea mereu acoperită de sudoare abia reușea să mai scoată un „nu” răgușit...
Nu înțeleg... De ce să nu uzi o floare, când ai apă, ai timp, ai mâini și pahar și picioare... și mai ales când iubești floarea aia ca pe ochii din cap! Au trecut nouă zile. Veronica, așezată pe genunchi, strivind cu obrazul stâng planta firavă, a început să îngâne un cântec.

Timpul sau numele?
E nebună, de ce m-ai adus aici?
Timpul și numele, Adândălade... În numele fiecăruia doarme încifrat un ultimatum...
Nimeni nu a mai purtat numele meu, în timp ce alții își poartă numele unii altora!
Nimeni nu omoară flori...
Eram acolo!
Nimeni nu omoară flori!