...Călător printre sutele de atmosfere, singura moleculă vie dintre stelele muribunde, autorul elevațiilor subterane... Străbat universurile distincte, dar sentimentul vetust din celulele mele numit "dor" mă aduce în același spațiu recurent, în același timp minuscul, dar atât de consistent. Mă macină ultimele rămășițe de umanitate, de durere lăuntrică, puternic aromată cu emoții, cu tresăriri de inimă terestră, cu schimbări în aerul respirat. Rațiunea îmi conferă o salvare prin imitație, prin experiență și exercițiu, pentru a mă obișnui cu un control total al supușilor mei. Sunt mereu în căutarea adevărului dincolo de imagine, dincolo de resentimentul aparenței divine. Dar, mai ales, sunt în căutarea singurului moment pierdut printre astrele memoriei: clipa absolută a divinității...
Pentru o călătorie lipsită de griji și de observatori indiscreți, îmi formez propriul vid și mă arunc în marea umană. Cunosc înotul printre atomii care se lovesc constant, între moleculele de cunoaștere, prin vidul neștiinței umane. Sunt o picătură din aerul pe care îl respiră, un strop din apa pe care o consumă, o fărâmă din pâinea pe care o îngurgitează, un gând aleatoriu printre atâtea clipe de rațiune, totuși atât de puține. Chiar dacă nu e un comportamenet tipic divin, eu însă le admir instinctul, atracția spre distrugere și creație deopotrivă, puterea de a iubi fără a cunoaște măcar semnificația termenului respectiv, dorința de afecțiune, de dor, de nebunie în doi... Străbat nevăzut milioanele de suflete inerte, îmbrățișând orizontul care nu dorește să fie îmbrățișat. Îi văd, dar am trecut de nivelul empatizării, privindu-i ca din exteriorul unei cuști dintr-o grădină zoologică: sunt Observatorul absolut al Eternei Deplasări. Dar renunț repede la simpla observare și pornesc spre ținta acestei călătorii experimentale...
O întrevăd printre sutele de trupuri aburinde, printre norii de carne și ploaie de transpirație împuțită. Analizez exteriorul, întrevăd zecile de defecte genetice, transmise de 13 generații. Capacitatea aproape infinită a rațiunii divine nu poate concepe atracția fizică în general, nebunia instinctului animalic, iar acum străbate miliarde de galaxii unde răspunsurile devin întrebări, iar întrebările răspunsuri, doar pentru a întreba: "De ce?". Verific toate alternativele logice, variantele aleatorii sau fixe, dar fizicul nu mă poate convinge: o simplă bucată de carne, pierdută în alternanțele și alegerile altor bucăți de carne, lipsite de scop, direcție, mulțumire de sine sau dorință de cunoaștere. Admir lupta ei cu necunoscutul, cu durerile fizice mereu prezente, ca o supernovă care refuză să se stingă. Dar acesta este singura calitate păstrată în genele defectuoase...
Psihicul ei este întunecat, o gaură neagră care atrage nefericirea, disprețul față de tot ("și, în final, a ajuns să urască totul"), nihilismul cutremurător. Defecte peste defecte, nimic constructiv pentru care un băiat simpatic și altruist să fie atras iremediabil. Pentru a face lucrurile mai interesante, îl aduc în prezent, îl așez ca pe o piesă de șah în mijlocul acestui destin prescris și privesc interacțiunea lor, nemișcat în umbra celor fără întoarcere. Simt un fior inexplicabil, emotiv, poate ultimul din divinitatea mea nou-creată. Nu încerc să-l explic, să-l analizez, ci mă limitez la cei doi, de fapt la unul singur care privește stupid, pierdut, o ființă lipsită de orice strălucire, analizând, memorând, înregistrând sentimente, fapte lipsite de importanță, experiențe umane aleatorii. Parcă este străbătut de fiorul nebuniei dintr-o altă galaxie, în care emoțiile sunt interzise, iar ființele respective sunt eliminate fizic. Pare îndrăgostit, un sentiment vetust și veneric, un sentiment pe care chiar el încearcă să-l analizeze în timp ce ascultă aberațiile nesemnificative ale boțului de carne atât de imperfect...
Totuși, nimic nu poate fi real, nimic nu este prescris, iar furia mea, singura emoție permisă unei divinități de orice natură, străbate veacurile și-l împinge departe, pe acel băiat bun, dar prea naiv. Îl așez pe o nouă cale, un drum mult mai bun, în care bunătatea lui poate aduce beneficii omenirii, nu doar unei ființe irelevante, fără rost. Drumul este sublim, alternanța unei fericiri interioare cu o mulțumire supraumană, dorită de aproape trei decenii... Apoi conștientizez momentul, clipa, revelația absolută: eu singur am devenit ceea ce am devenit, eu am cunoscut transformarea și mi-am format cauzele și firele destinului care m-au transformat în Zeul Ultim. Pentru această conștientizare trebuie să-i mulțumesc ei, imperfecțiunii întruchipate: o proiectez într-o altă galaxie, undeva la capătul Universului, și îi ordonez moleculele ca avangardă la cosmosul în continuă expansiune. O văd în lacrimi și cu o dorință de sinucidere în privirea-i mediocră, dar nu-i voi oferi salvarea. În schimb, îi confer două aspecte esențiale: nemurirea, pentru a avansa la infinit alături de acest Univers; conștiința, pentru ca fiecare secundă din procesul de continuitate galactică să fie trăită la intensitate maximă...
Zâmbesc, ultima relicvă fizică a emoțiilor umane. Am fost om, am devenit zeu, am fost carne, acum sunt materie infinită. Sunt viu, dar de un viu strălucitor ca miile de stele care se ciocnesc pretutindeni. Sunt Universul și tot ce cuprinde acesta, dar niciodată nu voi uita căldura ultimei clipe de umanitate...