agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 900 .



Strigătul revoluției
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [acionut ]

2013-02-02  |     | 



...Se desprinse încet din îmbrățișarea femeii și se ridică în picioare. Era gol, slab, cu o privire pierdută printre arborii cenușii, așteptând chemarea răsăritului. Noaptea fusese rece, prima noapte friguroasă din toamna care se apropia ca un vârtej nefericit, alunecos printre frunzele încă verzi, încă vii. Femeia blondă de lângă el tresări prin somn, întorcându-se spre el, dar sfârși prin a îmbrățișa vidul. Mormăi nemulțumită, dar nu se trezi. Bărbatul zâmbi, amintindu-și felul în care a sedus-o, încet, ca îmblânzirea unui cal sălbatic, nărăvaș. Într-o oarecare măsură, femeia fusese o redută neclară, ieftină, cu metereze dărăpănate și înconjurată de palisade de lemn. Odată ce înțelese motivul recrutării ei, fusese atât de simplu să o aducă în cortul său, în brațele sale uscate de durere și amintiri reprimate.
"Da, a fost atât de simplu. Dar îmi amintesc că nu a fost întotdeauna ușor".
Tremură puțin, acoperindu-se cu o pătură de o culoare indefinită. Privi în jurul său la corturile împrăștiate printre tufișuri, camuflate doar de impresia unei speranțe. Liniștea domnea pretutindeni, ca o corabie care plutea calmă printre valurile unei nopți senine. Doar respirația fornăită a câinelui de pază îl convinse că era în altă lume, într-un amalgam de alegeri care-i definiseră destinul...
Ochiul sănătos se umezi pentru o clipă, fulgerat de efectul narcotic al nostalgiei. Zâmbi, apoi fruntea formă podișuri de aversiune și nefericire. Încercă să respingă gheara trecutului care încerca să-l atragă spre anul de grație, privind la cortul vecin, unde se odihnea prietenul său cel mai bun și unul dintre artizanii revoluției.
"Revolta reprezintă primul pas spre negociere", spusese prietenul său, acum multă vreme. "Revoluția este dorința omului, mai mult sau mai puțin violentă, de a revendica nu libertatea, nu drepturi civile sau de altă natură. Nu. Revoluția reprezintă dorința umană de a căpăta onoarea, demnitatea pierdută acum multe secole. Nu știm dacă am avut acces la demnitatea de a fi un simplu om, dar acum o vom cere, cu vorbe, gloanțe sau durere"...
Erau cuvinte deșarte, dar atunci apăreau în fața ochilor cu majuscule: ONOARE, LIBERTATE, BUN SIMÞ, RESPECT. Au fost naivi, niște copii prostuți care nu au înțeles mersul lucrurilor în lume, sau doar au refuzat să înțeleagă... Oftă, apoi privi din spre cortul prietenului său, unde o brunetă frumoasă, o rebelă care-i însoțise în toate refugiile aleatorii, dormea în brațele bărbatul puternic, negricios, brăzdat de o cicatrice teribilă, dar care nu-i alungase forța lăuntrică, o forță care se reflecta puternic, prin toți porii. Femeia îl iubise din prima zi în care fusese recrutată, dar rănile bărbatului erau încă deschise, iar sângerările izbucneau în fiecare seară, mai ales când se aruncau în bezna trecutului, amintindu-și dureri, emoții, iubiri pierdute... Fata încercase să-i vindece rănile. Timidă la început, dar răbdătoare, trecuse treptat peste toate capcanele, peste zidurile înalte și amenințătoare, prin apărarea statornică, dar cumplită, a centrului psihic al bărbatului solid de lângă ea. Dar oare îl vindecase complet?
"Of, Isolda cu pletele-i ca grâul, ochii ca azurul unei dimineți de vară, zâmbetul ca dulceața neîncepută. De ce am pierdut-o printre umbre și aspirații, moșule, de ce?"
"Nu ai pierdut-o, ea s-a rătăcit printre emoții incerte și alegeri ratate. Tu ai dorit și ai iubit o iluzie"...
Bărbatul uscățiv se înveli mai bine în pătură mizeră și se sprijini de un copac bătrân, nefericit prin frunzele uscate care curgeau din el ca o ploaie de toamnă târzie. Se pierdu în trecut, uitând prezentul, fiind uimit de absența viitorului. Apoi reveni la trecut: căi de acces, discuții, revelații, speranțe, nerăbdare. Discuțiile lor erau interminabile, la fel ca forțele guvernamentale care-i vânau prin zonele părăsite din cauza radiațiilor, printre pădurile seculare, printre orașele părăsite din cauza mizeriei și a crizei mondiale. La fel ca gloanțele și mortierele inamice, nostalgia și durerea lăuntrică a celor doi căpătaseră un aer de obișnuință, ca și bucățica de pâine uscată pe care o molfăiau zilnic.
"Oare când ne-am pierdut de idealurile de început, de dorința noastră de a schimba lumea?", întrebase bărbatul uscățiv în urmă cu mai multe luni, când au fost ambuscați într-o clădire părăsită a guvernului. Au scăpat ca prin urechile acului, fugind ca niște iepuri speriați. În acea zi nefericită au pierdut mai bine de 100 de rebeli, dar cel mai important, pierduseră ultima fărâmă de speranță.
"Nu ne-am rătăcit de idealul primordial, boierule. Doar am ales un drum colateral, în care ne-am cufundat cu grație, în care frustrările noastre au căpătat rangul de regină. Chiar dacă știam că un singur om sau o singură idee ar putea schimba lumea - aveam multiple exemple în istorie în acest sens - știam că vremurile Conducătorilor dispăruse. Venise momentul schimbării, dar noi eram prea mici pentru a interveni și, mai mult, pentru a învinge. Am pornit de la premisa că oamenii ne vor urma, că vor dori un mod de viață în care să fie respectați, respectați ca indivizi, nu ca turmă. Era o premisă greșită, iar noi am devenit țapii ispășitori ai noii ordini. Am încercat și am eșuat"...
Bărbatul subțirel simțise răsăritul cu minute înainte ca astrul diurn să arunce săgeți de lumină și căldură. Luă o frunză uscată și o sfărâmă în pumn. Frustrarea și episoade aleatorii de nostalgie puneau presiuni imense asupra minții sale, dar rezistă tentației. Anii de grație nu se întorceau, iar drumurile și discuțiile purtate cu zâmbetul pe buze erau praf și gloanțe rătăcite.
"Îți amintești căldura pe care am simțit-o în zilele reci ale unei ierni oarecare?"
"Desigur. Era iarna apogeului durerii emoționale, iarna neîmplinirii. Da, era anul care ți-ar fi purtat numele, consul..."
"Ha ha. Dar după nici trei săptamâni, anul consular s-a transformat în anul decepției finale. Acum, când privesc cu alți ochi, cu o maturitate definită, nu pot să înțeleg de ce ne-am torturat atât, de ce am supus mințile noastre unui atac atât de stupid, analizând, despicând firul în zeci de alte fire ireale, când am fi putut trăi pur și simplu?"
"Nu știu. Poate din dorința de a fi altfel decât ceilalți, poate pentru că eram prea frustrați din lipsă de... prezență feminină, sau doar pentru că eram oameni, și asta era de ajuns. Poate..."
Primele raze, primul cântat al cocoșului nevăzut. Conversația care plutea în aerul nedefinit se metamorfozase într-o ceață albicioasă, iar frigul se întețise. Apoi șuieratul, însoțit de trosnitul de crengi, îl trezi definitiv din reveria trecutului. Se aruncă la pământ, la timp pentru ca o ploaie de gloanțe să-l ocolească la mustață. Apăsă un buton de la centura aflată la intrarea în cort, apoi dădu alarma. Prietenul său era deja în picioare, aruncă două grenade în stânga, apoi două în dreapta, apucă în fugă un pistol-mitralieră și zgudui văzduhul cu un răpăit aducător de moarte.
"Boierule", strigă acesta, "pornim spre Sanctuar. Anunță-i pe ceilalți".
Bărbatul slăbuț confirmă printr-un semn cunoscut doar de ei doi, privind concomitent la partenerele lor care se ascundeau după copacul vecin. Blonda sângera puternic și părea că fusese împușcată în stomac. Nu va supraviețui, gândi tipul uscățiv. Bruneta încercă să oprească sângerarea, dar mai multe gloanțe îi străpunseră umărul stâng, trântind-o și pe ea la pământ. Terenul se cutremură, copacii se-nfiorară, iar rebelii, surprinși de atacul neașteptat, cădeau pe capete. Cei doi prieteni aruncară o privire în jur, apoi la partenerele lor nocturne, evaluară rapid situația și strigară în stație:
"Le lăsăm aici".
"De acord. Ideea contează, nu susținătorii ei".
"Spre Sanctuar".
"Spre Sanctuar".
Pădurea deveni un menaj de flăcări devoratoare, zgomot infernal, urlete înfricoșătoare și moarte, moarte, moarte... Cei doi se îndepărtară de scena masacrului, alături de câțiva rebeli care abia scăpaseră din încercuire. Lumina soarelui acoperi peisajul, în timp ce viața își reluă cursul, urmând drumul inexorabil spre propriul sfârșit...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!