agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-02-04 | |
A ciocănit insistent. Lumina de pe scară și vizorul al cărui tabiet era să deformeze tot ce zărea dinaintea lui mă făceau să mă chiorăsc de ceva vreme și să întârzii decizia de a deschide. O cerșetoare?! Ce să caute la ușa mea? Nu cred că am văzut-o vreodată prin oraș.
Dimineața asta avea un aer distant. Nu putusem să închid un ochi toată noaptea. Se făceau niște păsări negre flămânde năpustindu-se prin uși, prin ferestre, zdrobindu-se de pereți... unele smulgeau carnea din liniștea mea și mă durea, dădeam cu mâinile să mă apăr, dar ele erau prea multe, mă înconjuraseră și mă amenințau bătând aripile. Se stârnise furtuna. Nu știu, poate că din atâta fâlfâire... Aproape când să mă las păgubașă, subconștientul meu aflat la serviciu m-a avertizat că se aud pași. M-am trezit și am ascultat, pierdută între perne și cearșafuri. Inima întrecuse cu mult ticăitul ceasului de perete. Nu-mi amintesc momentul când m-am ridicat, nici când mi-am pus ținuta de zi pe mine. Teleghidată, mi-am dat de două ori cu peria în păr, de două ori cu apă pe față. Nu prea aveam chef să fiu deranjată. Până la urmă, i-am deschis. Am zis hai să văd cine este și ce vrea. A intrat direct în temă. În timp ce îmbrăcam o bluză de training, (venea un frig al naibii de-afară, deși nu era urmă de om prin preajmă, în afară de ea, evident), am invitat-o în hol. Cu un zâmbet forțat a pătruns în intimitatea apartamentului. Și-a rotit privirea mecanic. Mă așteptam să spună ceva dar, intuind că-i voi oferi un loc în spațiul strâmt și semiumbrit, m-a așteptat pe mine să încep discuția. I-am făcut un semn doar. S-a așezat pe unul dintre fotoliile imitație de mahon cu tapițerie de velur. Pe celălalt sforăia un motan, făcut colac în eul detestabil. Eu am rămas în picioare. Într-un fel, nedumerită. Aveți lipsuri? Depinde la ce vă referiți. Adică, dacă aveți părinți, bărbat, copii? Nu văd legătura! Mai vedeți pe cineva în afară de noi?! Corect! Să trecem aici: - nu, - nu, - nu. Alte lipsuri?! Ridic din umeri. Adică aveți serviciu, locuință, mașină?! Ce se vede. Vreo proprietate privată, terenuri?! Mi-am amintit casa de la țară. Multă vreme, pe zidul care dădea spre drum, a fost scris mare de tot: de vânzare! Într-un sfârșit de anotimp, cineva mi-a cumpărat, pe bani puțini (de parcă asta ar avea vreo importanță), copilăria. Cu locurile mele de joacă, de visare, de inocență. Și chipurile cele mai dragi mie. De atunci, totul a devenit o imagine din ce în ce mai ștearsă. N-am putut să răspund. Am dat din cap. Negativ. Ea și-a aruncat pletele pe spate, și-a aranjat reverul de la sacou, a notat ceva pe hârtie... Despre altele, ce-mi puteți spune?! Vreau să zic, despre liniște, despre iubire, fericire?! Arătam a om fără de niciunele?!... Aș fi vrut să-i spun că este prea multă liniște în viața mea. Că iubirea este în carantină și fericirea mă vizitează uneori, în rezervă. Dar era o străină, nu o puteam face părtașă la atâtea lipsuri. Tăcere. Începuse să ningă. Așa cum ar fi scuturat vecina de deasupra fața de masă plină de firimituri de la cina cu familia ei numeroasă. Apoi și vecina de deasupra acesteia și cea de deasupra ei... Miroasea oarecum salin. Cu moartea în ce relații sunteți?! M-a zguduit întrebarea aceasta. Nu mă așteptam la atâta directețe. Stupefiată, m-am îndreptat spre fereastră; urmăream o rață sălbatică chiar în mijlocul ghiolului. Nu voiam să fiu privită în ochi. Avusesem prea multe întâlniri cu ea. Unele planificate, dar cele mai multe, pur și simplu... Și am replicat. Suntem în termeni. Ea mă așteaptă pe mine. Eu pe ea. Este foarte sociabilă. Știe să se bage pe sub pielea omului. Să nu credeți că joacă teatru. Este foarte sinceră. Și operativă. Ultima dată i s-a întâmplat doctorului de gardă. Nu vreau să povestesc. Dar asta e simplă curiozitate, nu-i așa?! A fost un minim sondaj de opinie. Sper că sunteți de acord să vă înscriem în baza noastră de date. O adresă de mail, ceva, ori numărul de telefon?! Se poate?! Atâta mi-a fost. S-a ridicat. A privit din nou mecanic, în jur. Pe mine aproape că m-a scanat. Simțeam furnicături în tot corpul. Teleghidată, mi-am așezat ochiul în dreptul vizorului, ca în dosul unui aparat de filmat, și am condus-o cu privirea până a pierit. Cu identitatea mea, pe o foaie de hârtie. Brusc, senzația de realitate m-a scos din starea de apatie. Nu-mi mai aduceam aminte nimic. Mi-am făcut un ceai verde, apoi m-am întins pe canapea și am reluat lectura unui roman sf. „Îmi lipsea... (4 feb. 2013) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate