Roata lumii se învârte și se tot învârte… Europa, asemeni unei fecioare cochete, își schimbă iarăși înfățișarea nerăbdătoare să horească cu Statul Național, feciorul care va veni. Răsar zorii unei alte zile, și în lumina ei absolutismul de orice fel și bigotismul religios par niște biete creaturi schiloade că te și întrebi: cum de au putut stârni atâta groază și de unde au adus atâta moarte? Ca un uriaș încă mahmur, omenirea începe să se trezească, rațiunea e acum forța schimbării; ideile lui Voltaire, J. J. Rousseau, Diderot, Goethe, Schiller ori Benjamin Franklin și ale atâtora alții încep să rodească. Puterea oarbă și credința autocratică, stâlpi ai monarhiei de drept divin, se clatină ca o șandrama învechită sub amenințarea dreptului individului de a trăi liber și de a se manifesta în conformitate cu legitățile naturale! Dumnezeul papilor, al Bisericii și scrierilor sacre, niște biete făcături menite să justifice atâtea orori, crime și războaie, devine doar o cauză primară, impersonală a lumii; a oboist să mai intervină în natură și treburile societății, lăsând liber omul să se manifeste potrivit firii sale și să își recupereze demnitatea pierdută.
Cu cereasca sa milă, zeul aruncă asupra Pământului o perdea de lumină, care pare să străpungă bezna în spatele căruia se ascunde atâta hidoșenie. Începe epoca iluminismului ce izvorăște, poate, din steaua lui Zamolxe, mantia neagră, albă ori purpurie aruncată peste zale, peste tronul împărătesc ori scaunul pontifical, nemaiputând acoperi minciuna și intrigele celor răi; prostia începe să nu mai aibă căutare. Ca voinicul din poveste, spiritual critic față de istorie, religii și instituții devine o teribilă armă pentru afirmarea dreptului suveran al popoarelor la demnitate și la proprie afirmare. Omul simplu, pionul mereu sacrificat în jocul malefic al unor monștrii, e legitimat să-l pună în discuție și chiar să îl înlăture pe monarhul care îndrăznește să nu respecte “contractual social”. Se proclamă deschis emanciparea prin cultură, abrogarea urâciunii de sub strălucirea toaletelor de gală și dreptul la revoltă! Suveranul nu mai strivește pe nimeni cu presupusa lui zeiască autoritate, e acel conducător înțelept, tolerant, preocupat doar de binele supușilor sau dispare. Popoarele se scutură de glodul și cruzimea vechilor orânduieli și capătă curajul și știința să instaureze o altă ordine mai umană, punând în aplicare mari proiecte reformatoare.
Dar pe acest teren al tentantelor promisiuni încep să înflorească tot felul de ideologii, de organizații, asociații și societăți cu denumiri ciudate și programe în spatele cărora se ascund încă multe patimi și interese oculte. Unele sunt bune de leac, dar altele otrăvitoare! Îndreptățite întrebări și dubii par să ridice, mai ales, acelea care își propun să fărâmițeze Imperiul, ca entitate supraetnică, în state naționale; niște frumoși copii ce pot fi duși ușor cu zăhărelul într-atât încât să nu bage de seamă cum altcineva îi bea lăpticul. Miza ar fi acapararea resurselor și a mâinii de lucru ieftine pentru a umple seifurile băncilor ce răsar ca ciupercile după ploaie. Mulți se tem că șiretenia bancherului va dărâma, până la urmă, fortificația domeniului feudal, burghezia înscăunându-se în locul prăfuitei aristocrații. Nu știi ce să mai crezi, una dintre aceste “nevinovate” noi creații, ce duhnesc de la o poștă a politică, se cheamă “Frăția crucii” și îi are printre tainicii ei membrii de vază pe însuși împăratul Iosif al doilea din dinastia habsburgilor.
Deși se află mai la marginea civilizației, vântul înnoirilor suflă și peste Transilvania, străvechea patrie a dacilor și a legendarului lor rege, Decebal! Urmașii săi, pe care, dacă ar învia, abia de i-ar mai recunoaște, noroc că și-au mai păstrat portul și limba, se închină, azi, la alte zeități și poartă alte nume; de când i-au ocupat romanii au avut parte numai de rele, dar niciodată nu le-a fost mai greu ca acum. Au trecut de la un ocupant la altul, schimbând jugul de lemn cu un altul de fier; pe mulți de îi întrebi, nici nu mai știu că-i sunt de-același sânge, iar alții poate nici nu au auzit de el. S-au ajuns, sunt acum nobili mari și, chiar de le spui adevărul despre fiecare, nu mai vor să știe, se rușinează cu originea lor. E de preferat să fii stăpân, chiar îmbrăcat în caftanul altei etnii, decât iobag. Noroc că majoritatea, halal de așa noroc, au rămas umili; și chiar dacă astăzi sunt sub cruntă oprimare își mai păstrează, ascunse în opinci, demnitatea și curajul de a-și revendica, chiar și prin sacrificiu, unele din cele care erau, cândva, ale lor.
Așa începe mișcarea revoluționară din anul 1784, un grandios spectacol al schimbării la care europenii asistă fără a înțelege prea multe. E vorba de ridicarea românilor pentru înlăturarea oprimării economice, religioase și recunoașterea lor ca națiune în propria țară; istoria o va memora drept “revoluția lui Horea, Cloșca și Crișan”. Pretextul revoltei a fost reprimarea de către nobilii maghiari, prin sabia “vitejilor” husari, a voinței românilor de a se înscrie în masă în regimentele grănicerești pe care cancelaria imperială, gândind la un război alături de muscali împotriva otomanilor, urma să le înființeze. Pe la începutul lui noiembrie, românii, victimele cruzimilor din partea grofilor, se mobilizează și răspund prin arderea domeniilor feudale și uciderea stăpânilor! Dreptatea coboară pe Pământ și ia forma mâniei lor îndreptățite. Durerea și umilința atâtor generații explodează, făcând ravagii în jur! Sunt pârjolite comitatele Zarandului și Hunedoarei; în scurt timp revolta cuprinde Aradul, Maramureșul, Sibiul, amenințând să fie devastat întregul Principat. Nici măcar armata imperial, susținută de trupele nobililor, nu mai face față, autoritățile fiind nevoite să semneze mai multe armistiții cu răsculații. Spaima și panica ajung până la Viena, cancelaria și papistașii fiind preocupați să prevină izbucnirea și a altor urgii în restul provinciilor. Uimitor pentru toată lumea și observatorii străini e faptul că românii acționează, în majoritatea ținuturilor, organizat și foarte bine coordonat, aproape militărește!
Și lucrurile nu ar fi evoluat deloc bine pentru nobili și autoritățile imperiale dacă nu venea iarna! Capii revoluției iau decizia să oprească ostilitățile până în primăvară, îndemnând pe răsculați să se întoarcă la casele lor, iar ei se retrag într-o tabără secretă. Cum nicăieri trădarea nu e mai acasă ca la români, pentru numai șase sute de taleri, este ucis un mare vis; cei trei conducători, sunt prinși și duși la Alba, unde sunt încarcerați și anchetați. Înainte de a fi capturat, Horea mai apucă să opună atâta rezitență cât să ardă pachetul cu scrisori și alte hârtii ce le purta mereu asupra sa. Autoritățile vor să afle, cu orice preț, unde a dispărut aurul depozitat în Trezoreria imperială. Nu se poate scoate, însă, nimic de la ei; Crișan se sinucide în celulă, iar Horea, care știe el ce știe, declară sfidător de calm că dacă va vorbi “mulți vor căpăta nasuri roșii”. După o lună de pierdere de timp, în care anchetatorii nu reușesc să afle mai nimic, cei doi sunt condamnați la moarte, execuția urmând a fi publică, prin tragere pe roată.
E dimineața lui 28 februarie 1785 când cei doi osândiți sunt aduși în care separate la locul execuției, pe dealul Furcilor! În jurul eșafodului asistă obligați, circa, trei mii de iobagi români, flancați de un escadron de cavalerie și peste trei sute de husari și pedestrași. Duhul negru și rece al morții plutește peste albul zăpezii și peste oraș, înfiorând inimile celor care le-au fost aproape. Horea urcă demn, privind peste mulțime ca un “rex dacie”, cum aveau să scrie ziarele. Convins că grațierea e pe drum și că în ultima clipă urmează să se întâmple ceva, gândul său zboară spre Viena, prin fața ochilor derulându-i-se cu rapiditate tot filmul celor întâmplate.
“Vara revarsă, generous, abundență de verdeață și arome florale peste Viena… În cabinetul său de lucru situat undeva în aripa dreaptă a palatului imperial, nu departe de sala tronului, adevărată culme a rafinamentului arhitectonic, pe pereții căreia aurul dacilor întregește strălucirea Imperiului din centrul continentului, împăratul Iosif al doilea, unul din cei șaisprezece copii ai Mariei Tereza, se foiește nerăbdător pe scaun. “Da, da… rămâne hotărât! Nu prea am de ales, propunerea Rusiei e ispititoare. Asta înseamnă să încep să introduc noi trupe în regiune, încălcând acordul, fără ca otomanii să poată reacționa. Am nevoie de un pretext… Dintre toate variantele, cea mai bună rămâne, totuși, Transilvania; aici românii abia așteaptă să-i ia de beregăți pe unguri. Văd eu cum o să împiedic Budapesta și așa acolo mocnește ceva… Apoi, cred că a venit vremea să mă ocup și de Franța, prea se amestecă în Spațiul Germanic. Ideea aia a “Frăției” cu o revoluție acolo, poate că nu-i așa de nebunească… Aș împușca doi iepuri… i-aș trimite și ajutorul financiar promis, evitând implicarea directă a Cancelariei! Cred că e bine, așa rămâne…” Mintea sa a urzit un diabolic plan, iar cel ales să-l pună în aplicare tocmai trebuie să sosească.
Frământarea îi e curmată de anunțul majordomului care tocmai îl conduce în încăpere pe un bărbat vânjos, trecut de patruzeci de ani, cu ochi negri pătrunzători și fruntea înaltă, îmbrăcat în straiul popular de sărbătoare al neamului său, cu o ținută semeață care aproape reușește să ascundă condiția sa umilă. Vine din ținuturile de piatră ale moților, cei al căror cântec de jelanie “țara noastră aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă!” i-a muiat, pentru o clipă, inima pe timpul vizitei făcute acolo cu câțiva ani în urmă. Numele venitului e Urs Nicola, zis Horea din Albac.
- Să trăiești Măria Ta, iertată fie-mi îndrăzneala de a mă adresa cu această formulă prin care, din vechime, îl cinstim pe zeul nost’ ca și pe regale și domnii ce-i avuserăm odinioară! Noi ne închinăm Împăratului, da’ te iubim pentru că ești Principele nost’, cum poate te-or iubi și ungurii cărora le ești rege.
- Oho, mă gâdili sau înțepi? Bine ai venit Horea, lasă temenelele că nu suntem la Stambul și ia loc că avem lucruri importante de discutat. Sper că nu ai de gând, ca de obicei, să-mi adresezi niscai plângeri…
- D’-apoi, pe rând, le-om face toate, dar io vreau să te asigur că noi, românii, vedem în domnia ta ultima speranță de a se mai îndrepta lucrurile și a trăi și noi în rând cu lumea.
- Iar ai venit să te vaiți că ungurii vă asupresc și vă consideră niște pripășiți și tolerați în propria voastră țară, pe care ei o stăpânesc cu sălbăticie și nici nu vă recunosc drept popor?
- Așa-i, așa-i văd că ai ținut minte… Nu doar atât, da’ zic peste tot că noi am venit de pe niciunde și ne-am pripășit în pământurile pe care ei le-or găsit goale, adică nelocuite atunci, în secolul nouă, când s-or așezat aici, și că sunt îndreptățiți să le stăpânească.
- Și, totuși, dacă aduseși vorba, cine sunteți voi “românii”? Când am trecut prin ținuturile și satele voastre vă spuneați daci…
- Apoi daci suntem, Măria Ta, da un pic mai alfel decât ăia din vechime, că ne-om mai amestecat cu romanii, cu slavii și cu alții care au mai trecut peste noi! Ne tragem din marele neam al traco-ilirilor, ce se întindea dinspre Carpații Beschizi până în Peloponez și între Adriatica și Marea Neagră, până dincolo de fluviul Nipru. Da, amu’, n-aș putea să spun cine și de ce ne zic “români”, pentru că noi ne mai zicem vlahi ca toți ceilalți de dincoace de Dunăre și din Balcani.
- Vrei să spui că numele ăsta de “român” nu prea știți ce înseamnă și că vi l-au inventat străinii?
- Așa se pare… O apărut după ce ungurii s-or trecut la catolicism. Episcopii ăia, papistași cum le zicem noi, de la Roma să fi făcut ceva ca lumea să creadă că nu mai suntem, că am dispărut!
- Păi ce să aibă ei tocmai de acolo cu voi?
- D’-apoi cum… ne urăsc de moarte că n-am vrut să ne trecem la credința lor! Cum să facem așa ceva când Iisus e unul de-al nost’! Pe noi nu ne-o creștinat nimeni cu spada și spânzurătoarea… Prin Zamolxe, creștinismul izvorăște din noi și de-aici o curs și spre alții. Și-apoi, nu te supăra pe mine, Mărite, și mă iartă că doar ești pe tronul Sfântului Imperiu Roman! Când ai trecut în vizita aia lungă prin Banat, Transilvania și Bucovina tare ne-ai mai mângâiat sufletește cu acele minunate vorbe: “Vă salut mici nepoței ai Romei!” Da noi am împărățit Constantinopolul și bătăile inimii noastre sunt oftatul Sfintei Sofii, acum moschee, că noi și cu armenii am zidit-o!
- Ohoo, nu s-ar spune că nu aveți mândrie! Dar nu cumva vi se spune români și pentru că unii de-ai voștri care au învățat pe acolo, pe la papistași își zic romani?
- D’-apoi ăia sunt câțiva copii... le-o luat deavolul mințile! Rămânem legați și de Roma, că doar acolo suntem răstigniți, pe Columna lui Traian și tăt acolo e capul regelui nost’. Da’ acolo mergem ca la cimitir să le-arătăm alor noștri că mai existăm. Cât despre tinerii aiștia, vor și ei să le arate ungurilor că sunt de viță nobilă. Da’ noblețea noastră vine de la daci!
- Ai dreptate, dacii chiar erau de viță nobilă. Cu ei începe arianismul, dar poate nu prea știi tu ce-i acela! Că v-ați cam curcit...
- Da să știi, domnia ta, că ungurii nici nu există. Ei sunt maghiarii care or venit dinspre Asia și când or sosit în ținutul Ung și-or luat numele de la el și și-or zis unguri ca să nu mai știe lumea că sunt din neamul lui Attila, ăl care bea sânge de om, și să-i urască. Simțindu-ne acasă și de felul nost’, fiind pașnici i-am lăsat să se așeze că erau puțini, sub o sută de mii, cu khazarii cu tot pe care i-or adus cu ei. Aiștia erau ăia care nu voiseră să se treacă la mozaism cum le cerea hanul lor. Iar noi eram aproape două milioane!
- Și atunci cum de au ajuns să vă stăpânească?
- Păi or făcut ca mâța blândă. La început or stat cuminți alături de noi. Căpetenii ale lor, Bulcsu și Gyula, or trecut la credința noastră și chiar l-au primit de la Constantinopol pe ierarhul Ierotei pe care și l-or făcut primul episcop. Prin asta s-or apropiat și mai mult de noi și, profitând de bunăvoința noastră, că noi i-am ajutat ca pe niște străini care nu aveau de niciunelea, s-au tot întărit. Am început chiar să ne și căsătorim între noi...
- Vrei să spui că pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești!
- Așa-i, așa-i... Or început să-și dea arama pe față, ei erau uniți și adunați la un loc și trăiau pe seama noastră, apărându-ne, că așa conveniserăm cu ei, de ăilalți barbari. Pentru că noi eram răspândiți pe munți și ne ocupam cu lucruri pașnice, năravul lor de jefuitori, neam prădalnic, o început să dea pe-afară. Și așa mielul s-o făcut lup; i-or bătut pe rând pe Menumorut, pe Glad, pe Gelu și le-or luat ținuturile. S-or întins apoi în toată Panonia, unde erau tăt de-ai noștri. Și dacă în anul 955 nu erau bătuți la Lechfeld, domnia ta cunoști mai bine, cine știe până unde s-or fi dus. Poate era mai bine, că scăpam noi de ei!
- Ha, ha, ha... ai dreptate! Atunci noi am vrut să-i nimicim, dar s-a opus episcopul Romei, sanctitatea sa Papa. Avea planurile sale... Așa cum îi folosise pe Teutoni să treacă Prusia, Lituania și celelalte țări nordice la catolicism s-a gândit să-i folosească și pe unguri pentru a face același lucru înspre Răsărit.
- Întocmai, întocmai... Da’ mai întâi i-or trecut pe ei la ritul ăla apusean. Vaik, fiul lui Geza, se însoară cu Ghizela, fiica lui Henric al doilea al Bavariei. Așa s-or înhăitat lupii și lasă la o parte ortodoxia și trece la cultul muierii. Cu sprijinul episcopilor apuseni și al socrului său, pornește un iureș, fără precedent, de trecere forțată a ungurilor și a tuturor supușilor săi, indiferent de nație, la catolicism. Folosind tortura, execuțiile publice, confiscarea averilor bagă groaza în lume, reușind în cele din urmă să-i treacă la noua credință. Printre ei, cei mai numeroși, vlahii; le schimbă numele de familie prin maghiarizare! Și așa, deși marea majoritate a populației avea sânge de-al nost’, prin catolicizare devine maghiară și va fi băgată în regatul lor. La ei, a fi catolic, chiar dacă ai altă origine, înseamnă a deveni automat etnic maghiar!
- Și astfel ajung ei să își sporească artificial, printr-o măsură administrativă, populația întemeind Regatul Ungariei, unul dintre cele mai puternice în regiune. În timp ce, statistic, voi scădeați demografic ei se înmulțeau deși aveau un spor natural net inferior celui al vostru, care sunteți mari consumatori de lapte.
- Și nu doar atât... Drept mulțumire, papa îl va proclama pe noul rege Ștefan cel Sfânt. Ungurii, pe care îi toleraserăm la sânul nost’, prin campania lor de deznaționalizare forțată, ne devin cei mari mari dușmani. Cu timpul chiar și cei din sângele nost’, beneficiind de privilegiile ocupantului, se ascund în spatele numelui unguresc, renegându-și până la uitare originea. Multora din trufașele lor familii nobiliare, dacă le răscolești trecutul, afli că au strămoș român. Un prieten mai învățat spunea că dacă îți încerci ascuțișul sabiei pe spinarea unui ungur, când îi tai coaja descoperi că e maghiar și cum te murdărești cu sângele lui îți dai seama că e român. Mai grav pentru noi e că aiștia-s cei mai răi!
- Câtă lașitate și ingratitudine!
- Și să mai spun ceva pe care, domnia ta cât ești de învățat, poate nu-l știi; deși se păstrează mare taină, se pare, însuși Ștefan ista era din neamul nost’! Vaik însemnă Voicu, nume valah aparținând bunicului său după mamă. Înnebunesc ungurii când le spunem asta!
- Chiar e culmea... Să naști din tine un popor care, peste timp, să te conteste că ai fi existat!
- Și mai dureros... cu fudulie tipic nemeșască, să te cațeri în spinarea lui și neputând să-l sugrumi încerci să-l ștergi din istorie, zicându-i român și transformându-l într-un neam de iobagi.
- Asta e! Istoria e uneori un copil răsfățat căruia îi place să jongleze cu neamuri și popoare ca și cum ar fi simple jucării . Recunosc, nu am reușit să fac pentru voi câte aș fi vrut, dar măcar acum, prin decretul ăsta de toleranță, pe care mereu mi l-ai tot cerut, s-au rezolvat lucrurile în sensul că nu vă mai simțiți tolerați în credința voastră!
- S-or rezolvat pe muma lor… D-apoi, ce crezi că ungurii ne lasă să avem biserici, școli și să ne punem un episcop numai al nost’? Asta ar însemna că ar fi nevoiți să ne recunoască și pe noi ca nație alături de alelalte!
- Poate că ai dreptate! Mai sunt foarte multe de făcut și tocmai de aia te-am chemat, de data aceasta eu, să vii la mine. Vreau să știu, mai întâi, ce s-a făcut din cele pe care le conveniseră împreună.
- Așa cum ai poruncit, am început să lucrăm, dar e tare greu pentru că trebuie să prestăm la nobili patru zile săptămânal. Bruma de pământ din folosință îl muncesc muierile și copii ca să avem din ce trăi și plăti zeciuiala. Acum ne-au mai pus și taxa asta pe cârciumărit… Da Crișan a făcut treabă bună! A mers din sat în sat, a vorbit cu fiecare și pe cei doritori i-a organizat în formațiuni locale, cu un șef peste ei. Avem o evidență a tuturor, iar capii locali au fost chemați, de mai multe ori, la instruiri tainice organizate în fiecare ținut, marea lor majoritate știind ce au de făcut. Cele mai numeroase și puternice “frății” sunt constituite în zona Zarandului, Hunedoarei, Sibiului, Aradului și în Maramureș! Avem ștafete, prin care să le transmitem rapid ce au de făcut.
- Cu orașul Brad și împrejurimile lui cum stai?
- Avem și acolo iscoade care supraveghează, ca peste tăt, mișcările nobililor și ce se mai întâmplă. Dar de Trezorerie nu ne-am apropiat, nici nu puteam că e păzită de armata imperială. Am aflat așa de la unul, altul că de vreo doi-trei ani aurul colectat acolo nu a mai fost adus la Viena!
- Se pare că suntem în grafic, nobilii cum se mai comportă?
- Ca și înainte, numai că parcă au înăsprit dările ca și cum s-ar grăbi să adune rapid cât mai mulți bani. Sub pretextul unor sărbători și chefuri se adună mai des, dar nu se mai aude muzică ca odinioară, semn că s-au stâns mai mult să discute. Ce e mai curios, la aceste adunări participă, mai mereu, și necunoscuți veniți de la Budapesta și de prin alte părți. În multe locuri adunările se încheie cu parăzi și defilări ale husarilor.
- Mda... cam ce știam și eu. Pe la cei de la „Frăția” ai mai trecut?
- De la acea întâlnire nu. Dar a mai trecut contele Salis, spunea că din împuternicirea domniei tale, și „fratele” Balsamo a stat vreo săptămână la mine.
- Încep să se cam aleagă apele, cineva îi agită pe cei de la Budapesta împotriva Imperiului și a Casei de Habsburg. Și de acolo valurile ajung până în Principat... Mă aștept, poate nu foarte curând, ca această tendință să se radicalizeze dacă vor mai apărea mișcări și în alte părți. Nebunia asta cu “epoca națiunilor” se pare că începe să înfierbânte multe minți. Dacă Ungaria va dori independență, atunci Transilvania riscă să-și piardă autonomia si să devină parte a ei. Îți dai seama ce ar însemna pentru voi românii... De această dată ați primi lovitura capitală!
Oricât de deschis sunt la reforme, Viena nu poate tolera să se întâmple acest lucru. Salvarea și supraviețuirea voastră nu este decât în Imperiu ori... ca aliat natural al lui. Da, da... de ce nu, poate că merită luat în calcul proiectul unei Dacii, varianta cea mai fericită sub care să vă rezolvați problema națională. În fond sunteți populația majoritară aici, iar împreună cu cei din Banat și Bucovina puteți fi mai tari ca ei; și pentru Viena ați reprezenta o contrapondere la orgoliul ăsta nemeșesc al lor cu Ungaria Mare. Numai că lucrurile trebuie gândite bine, lucrate pe îndelete și în cel mai mare secret.
- Înțeleg... Și primul pas l-ar putea reprezenta înființarea regimentelor de graniță sub pretextul de a răspunde amenințării otomane. Aceste regimente or reprezenta nucleul viitoarei armate a Daciei.
- Întocmai! De aia i-am făcut pe plac nobilimii transilvănene și acolo nu am abolit iobăgia la fel ca în celelalte provincii. Voi, cei mai crunt loviți, vă veți înrola masiv pentru a primi pământurile, casele în folosință și a scăpa de toate servituțile iobăgiei încât regimentele vor deveni practic românești.
- Să te audă Zamolxe, măria ta! Totul este aproape pregătit, așteptăm doar ordinul imperial de înființare. În numai câteva zile putem fi în zonele de dislocare, echipați și înarmați, gata să începem instrucția. Înființarea regimentelor va fi atât de rapidă încât nobilimea va rămâne fără reacție. După aceea... om mai sta altfel de vorbă!
- Atunci, la vreo două săptămâni după ce ajungi acasă, ca să-ți las timp pentru ultimele pregătiri, o să vină și decretul de înființare. Ai aici o împuternicire din partea mea pentru a putea beneficia de sprijinul comandanților noștri militari pe timpu înrolărilor, dar numai lor o arăți! Mai primește și fotografia mea și această cruciuliță pentru a fi mai convingător.
- Mulțumesc! Atunci... cum se primește decretu’ convoc o mare adunare populară la Alba în care, prin plebiscit, să hotărâm dacă ne înrolăm sau rămânem iobagi. Asta numai așa de fațadă pentru unguri...
- De acord, numai ai mare grijă să nu apară, sub nicio formă, implicată Curtea. Nu scapi o vorbă, nici măcar locotenenților tăi, despre înțelegerea noastră și ai grijă corespondența să nu pice în mâinile cui nu trebuie. În caz că lucrurile nu vor ieși cum le dorim, fii sigur că ești primul pe care îl voi salva!”
Tresări când se văzu înlănțuit pe roată, preotul Rațiu îi da ultima binecuvântare, nu mai e nicio speranță... „D’-apoi cam aista fu tăt... Împăratul nu-i și el decât un om. De-amu’ facă-se cum o vrea Domnul!” Roata pe care e legat Cloșca se rotește și îl prinde sub colții ei. Îi zdrobește întâi picioarele... apoi pieptul. „Muma lor! Ne-or păcălit ca să fure aurul... De aia o venit decretu’ ăla așa de târziu, să ne prindă iarna. Da-n primăvară s-or porni iar... Și dacă nu în asta în ailaltă... Primește-mă Zamolxe!” Gata, i-a venit rândul. Nimeni din mulțime nu plânge și nici nu se roagă. Copiilor li s-au înmuiat picioarele și au îngenuncheat, dar cei tineri srâng pumnii și scrâșnesc din dinți, vor ține minte! Mai aruncă o ultimă privire în sus, se aude un pârâit și simte cum fierul îi zdrobește oasele, dar urletul său de durere e un strigăt neomenesc ce cutremură împrejurimile:
- Mooor pentru națiuneeee...! Și se făcu liniște... pentru o vreme.