Depoul unei mari iubiri

Trenul accelerat va sosi în stație la linia întîi. Va staționa două minute și va pleca în direcția... Vorbele izvorîte din goarnele metalice, seci, pun în mișcare călătorii. Cu geamantane pe rotile, la fel de impersonale ca glasul crainicului, se îndreaptă spre șinele pe care sosește, torcînd din măruntaie, ca un tigru uriaș, locomotiva electrică. Sclipitor de curată, emanînd răceală prin albastrul metalizat în care este vopsită. După două minute se aprinde ochiul verde-smarald al semnalului. Un strigăt scurt de goarnă și vagoanele încep să se miște repede, fîșîind ușor pe șinele fără rosturi. Peronul e deja pustiu, nimeni nu flutură batista a despărțire.
Dar au fost și alte vremuri.
Pe atunci nu fuseseră împînzite șoselele cu mașini particulare și cu microbuze. Nici măcar nu apăruseră locomotivele Diesel. Personale, curse locale, accelerate, toate aveau mașini cu aburi. Mai mici sau mai mari. Pe linia Suceava – București circula rapidul roș-alb, un motor Diesel. Avea numai două vagoane. Trecea cu viteză mare prin haltele străjuite de silueta nedeslușită a impiegatului încremenit într-un salut ostășesc. Stîrnea nori de praf la barierele pichetate de omul de la canton, atrăgînd privirile țăranilor opriți în căruțe. Degeaba încercau poporenii să deslușească în viteză chipurile celor de la ferestre. Oamenii care erau purtați spre zări numai de ei știute, erau dintr-o cu totul altă lume. Mai cuminți, personalele adăstau în tihna micilor stații, lăsînd purtătorii de papornițe să coboare pe îndelete din vagoanele cu bănci de lemn. Și pe mecanic să mai schimbe o vorbă cu impiegatul, iar pe fochist să mai umble cu picurătoarea de ulei pe la osii.
La bariera de la Rampă, lîngă cabina prăfuită, la geamurile căreia nu mai pîlpîie demult luminița tremurătoare a felinarelor de ceferiști, se află casa lui Ion Naleșnicu. Micuță, îngrijită, cu boltă de viță acoperind răcoritor curtea măturată ca în palmă, locuința a fost una de serviciu și bătrînul mecanic a cumpărat-o cu trei ani în urmă. Scund de statură, voinic, cu părul cărunt tuns perie, omul care a trăit o viață întreagă în șuierul locomotivelor cu aburi și al rosturilor de șine țăcănind monoton, este deschis la vorbă. Deapănă puțin cam repede povestea lui. Prin ‘52 a terminat școala profesională la Huși și Direcția Rezervelor de Muncă, cum se chema pe vremea aceea instituția care repartiza noii meseriași, l-a trimis ca lăcătuș la depoul din Dornești. “Împreună cu o fată, am fost trimis în Nordul Moldovei, acolo am lucrat patru ani, pînă am fost luat în armată. Am isprăvit cătănia și nu am vrut să mă duc înapoi, așa că am venit la Roman, la Fabrica de Þevi. Aici m-am apucat de focărie, la locomotivele cu aburi”, povestește bătrînul.
Pe vremea aceea nici nu se vorbea de locomotive Diesel. Cu nostalgie își amintește Ion Naleșnicu de “Marița”, o mașină veche de prin anii ‘30, arătare cum mai vezi doar în filmele cu cowboy. Avea un coș mare, ca o pîlnie, și pufăia cam obosită. Curînd, avea să-i vină vremea să i se stingă focul. “Trebuie să știi mata că o locomotivă arde tot timpul, atîtă viață cîtă are. Focul nu se stinge niciodată, chiar dacă stă la odihnă, că și locomotivele se odihnesc, măcar pentru a fi îngrijite”, zice mecanicul. După tragerea pe linie moartă a mașinii cu nume de alint de mahala, au venit alte locomotive. Erau “Reurile”, făcute la Reșița, de unde și numele, apoi mașinile “324”, cu tender separat. Aveau trei osii și două perechi de alergători, adică roțile acelea mici care nu pun spițele la trasul vagoanelor, sînt doar de sprijin. Oricum, nu se comparau cu locomotivele “50.000”, adevărate uzine, cu 5 osii sau cu puternica “150.000 – Malaxa”, cu cinci perechi de roți, aproape cît un stat de om, cu tender mare, să încapă cărbune destul pentru lungile drumuri.
Astea erau mașinile pe care s-a urcat Ion Naleșnicu și după ce a plecat de la țevi și s-a angajat la depoul Roman. De atunci a început să colinde Moldova, grijind și el, pe lîngă mecanic, de mersul trenurilor de marfă și de călători. A învățat pe de rost șerpuirile liniilor printre dealuri, de la Roman spre Mărășești și Vatra Dornei, sau spre Buhăiești. Zîmbește amintirilor de atunci vechiul ceferist. “Fochistul trebuia să curețe focul, să bage cărbuni și să ungă măruntaiele mașinii. Trebuia să aibă grijă și potrivirea focului, să nu mănînce prea mult lignit sau păcură. Dacă fumul era negru, umbla la reglaje, să iasă fum alb pe coș, asta însemna că trage mașina bine, fără să înghită prea mult. Tot fochistul avea grijă să pună apă în cazan și să mai adauge ulei pe unde trebuie, cît timp locomotiva pufăia liniștită în stații. Era de treabă, dar îmi plăcea”, oftează pensionarul.
De lucru era berechet, uneori chiar și zece ore dura un drum. După cum era “turnusul”, adică orarul. A lucrat la trenurile de marfă chiar și 24 cu 48 de ore. De obicei, la capăt de traseu aveau patru ore de pauză, cît să mănînce ouă de găină coapte la aburul supapelor și să tragă un pui de somn. Unii dintre ceferiști făceau naveta, veneau de prin satele din jurul Romanului, chiar pe jos, iarna, cînd se înfundau drumurile. Era și bine plătită meseria, dar le și plăcea. Ion Naleșnicu spune că că lua pe atunci bani de patru ori pe lună. “Un avans, o lichidare, o primă și economia, adică prima de economie la cărbune sau păcură, dacă știai să mîni mașina fără să mănînce prea mult. Și aici trebuia să știi meserie, să reglezi cum se cuvine drumul aburului și focăreala”, zice ceferistul. Cu banii de atunci o ducea bine, nu se compară cu traiul dat de pensia de astăzi. Nu era duminică să nu cumpere din piață două găini, era 25 de lei orătania și el avea salariul de 700 de lei. Și mai era respectul pentru ceferiști și respectul dintre ei. Bătrînul își amintește că a lucrat odată cu un mecanic care nu îi dădea voie să coboare pe partea unde stătea el. “Dom’ mecanic”, așa trebuia să îi spună fochistul, nu se trăgeau de salopete, deși împărțeau frățește același fum, abur, miros de păcură și de cărbune.
Prin ‘65 a devenit ajutor de mecanic pe Diesel. Apoi, prin ‘69, a terminat școala de mecanici la Iași și, pînă în ‘80, el a fost dom’ mecanic pe locomotivele cu aburi. S-au stins apoi focurile mașinilor, una cîte una au fost trase pe șine părăsite și năpădite de buruieni. Obișnuit de o viață cu glasul roților de tren, Ion Naleșnicu a continuat să cutreiere stațiile și haltele, pe automotoare și hidraulice. A venit vremea să se pensioneze. În ‘90 s-a retras în căsuța lui aflată lîngă șine. Să respire în continuare aerul cu iz de traverse îmbibate în păcură, să audă goarnele locomotivelor electrice, să simtă podeaua tremurîndă cînd trec acceleratele de la miezul nopții. Nu poate renunța la viața de ceferist. Are în casă un tablou care înfățișează o locomotivă ieșind dintr-un tunel, de la întuneric spre lumină. Îl cuprinde nostalgia cînd îl privește și amărăciunea. A văzut odată un ceas, sau un radio, nu mai știe ce era sub forma mașinilor cu abur pe care a lucrat o viață. Tare rău îi pare că nu l-a cumpărat. La fel de rău îi pare că nu îl mai lasă șefii de la depou să mai meargă măcar o dată pe locomotivă. Chiar dacă este electrică, să mai vadă măcar o dată șinele alergînd sub el. Nu vrea bătrînul mecanic să i se stingă focul, chiar dacă stă la odihnă.
O locomotivă este o mașinărie simplă. Un cazan lung, așezat deasupra unor roți mari și mici, prin burta căruia se află încrengate sumedenie de țevi. Prin tuburile acelea este împinsă cu presiune apa băgată din pipa întoarsă a rezervorului cocoțat pe piloni. Loc numai bun de făcut uneori baie pentru ceferiștii murdari de păcură și cărbune mărunțit pe jumătate, de trebuie aruncat în foc cu furca purtătoare de trei dinți. Murdari ca minerii erau uneori grijitorii de focare, doar dinții le străluceau cînd zîmbeau către purtătorii de chipie cu dungi roșii, șefi de stații, care se arătau pe peroanele înierbate pe care, între două trenuri, pășteau liniștite gîștele. Dedesubtul cazanului, vatra de foc a locomotivei, hrănită cu lignit sau cu păcură stropită din injectoare. Vîlvătaia era treaba celui care se ocupa de focărit. Mecanicul, cu mîna pe regulatorul de drum, o manetă lungă de aproape un metru, lucitoare de atîta ulei, așezat pe scăunelul rabatabil îmbrăcat în piele, mai ținea, ca un adevărat stăpîn al trenului, maneta șuierului. Nu sufla doar a atenție supapa aburilor sub presiune, manevra ținea de un protocol bine stabilit. De anunțat călătorii că minunea de pe șine o să înceapă a se mișca, de salut pentru impiegat sau șeful de stație, de rămas bun și de prilej de lacrimi pentru cei care rămîneau să fluture batiste pe peroane. Cu un ochi spre ferestruica ovală aflată în partea dreaptă a cazanului se afla mecanicul, să vadă brațul metalic manevrat de acari care dădea, sau nu, liber, la trecerea convoiului clănțănitor. Mai venea și noaptea, neagră ca păcura, luminată la bune bucăți de drum de felinarele palide ale semnalelor. Se mai uita și fochistul către noaptea sfîșiată de farul din capul locomotivei, să vadă ce se mai întîmplă pe șine. Mai frumos era ziua, aburii aruncați din măruntaiele locomotivei aflate sub presiune, în jerbe de stropi fini, dădeau irizări de curcubeu. Scoteau capetele pe geam călătorii aflați așezați pe canapelele de pluș albastru de la clasa întîi, să admire minunea colorată. Greu mai gîfîiau mașinile, trăgînd la deal vagoanele în care se aflau, laolaltă, boieri de la oraș, îmbrăcați la patru ace, și cei de la clasa a doua, în vagoane cu pereți de lemn galben-maro și bănci alcătuite din șipci de lemn lustruit de turul atîtor nădragi aspri. Se mai ostoia locomotiva cînd o lua la vale, nu se mai auzea oftatul astmatic, urechile călătorilor erau pline de scîrțîitul frînelor, dar curcubeul nu lipsea. Se buricau plozii la geamuri, la curbe, să vadă coada trenului cum se tîrăște după ei ca o rîmă uriașă. Și nu mai contenea țăcănitul roților la rosturi. Oprind trenul în halte, zgomotele încetau și călătorii continuau vorbele pornite pe drum în șoaptă, parcă se temeau să nu supere mașinăria aceea neagră care îi ducea în trebile lor.
Prin gara romașcană trece un tren de marfă. Cu multe vagoane. Mecanicul dă semnal din goarnă. Impiegatul salută. La vreo cîteva zeci de metri mai înspre barieră, dincolo de liniile de manevră îmburuienite, mecanicul salută la rîndul lui, cu sirena. Cel căruia i-a fost acordată această onoare e un om mic de statură, care șade pe o bancă în fața unei căsuțe văruită alb. Gheorghe Patnoschi îl cheamă. Are 54 de ani și timp de mai bine de un sfert de veac a focărit și a condus trenuri. De marfă și de persoane. Îmbrăcat cu cămașă albă, vestă îngrijit încheiată, nea Ghiță, cum îi spun cunoscuții, fumează Marlboro. Melancolic este mecanicul pensionar atunci cînd trec trenurile prin fața casei în care locuiește, locuință de servici de la CFR. În spatele răzoarelor cu flori și ale pomilor, nea Ghiță își aduce aminte de vremurile trecute. A început ca fochist, pe locomotive cu abur. Erau din cele mai mici, cu trei rînduri de osii. „Trebuia să cunoști bine mașina. Fiecare locomotivă are hachițele ei, dacă nu i le știi, îți face nazuri sau, mai rău, te lasă baltă. Mai mult, din reglajul ei îți faci bine treaba, bine sau nu. Într-un fel trage la deal, în alt fel trebuie mînată la drum drept și altfel e cînd o ia trenul la vale,”, spune sfătos bătrînul ceferist. Și dacă tot a adus vorba de vale, își amintește de nenorocirea petrecută prin 1960. El nu a prins vremurile acelea ca lucrător, era copil, dar povestea este cunoscută de toți ceferiștii.
S-a întîmplat pe ruta Roman-Buhăiești. Era în preajma unor sărbători, Paște sau Crăciun, nu știe prea bine nea Ghiță. Automotorul ajunsese la Piscu Rusului, în capul dealului. Mecanicul și ajutorul au coborît să ia niște vin. Frîna de mînă nu fusese bine trasă. Din cauza vibrațiilor, saboții de frînare s-au desprins de pe roți și trenul a luat-o la vale. La început, călătorii nu au știut nimic. Panica s-a instalat abia atunci cînd viteza a devenit prea mare. Gheorghe Patnoschi se întreabă și acum ce a fost în sufletele oamenilor aceia, aruncați de pereții vagoanelor ca niște păpuși de cîrpă. Cît or fi țipat și cît au încercat ei să intre în cabina mecanicului, să tragă de roata aceea care oprește năvalnica rostogolire a roților pe șine Din păcate, așa cum spunea regulamentul, aceasta era încuiată. Nimeni din Piscu Rusului nu a anunțat evenimentul la Dagîța, stația din vale, spre care se îndrepta trenul morții. Macazurile nu erau puse pe liber, ar fi trecut trenul și s-ar fi oprit ceva mai încolo. A fost un nefericit și tragic joc al destinului. Automotorul scăpat de sub control a intrat cu viteză peste locomotiva unui tren de marfă care staționa. Practic, trenul de pasageri a încălecat mașina cu aburi. Mulți oameni au murit atunci. Mecanicul de pe locomotivă și fochistul au scăpat cu viață, trăiesc și astăzi. Cei doi nefericiți care trebuiau să aibă grijă de automotor au intrat la pușcărie. Cam asta e povestea spusă de nea Gică, care salută din nou mecanicii unui tren de marfă. „Îi cunosc pe mulți dintre ei, mai puțin pe cei noi din Bacău. Vorba ceea, nu sînt atîtea traverse în gara asta de cîte ori ne-am întîlnit prin stații. Ei mă știu de Șotima, asta îmi era porecla”, zice ceferistul. Îl întreb de unde vine numele acela ciudat și îmi spune că de la artele marțiale. Cer amănunte, dar bătrînul îmi face cu ochiul și duce degetul la buze, a tăcere și taină.
După ce a trecut vremea mașinilor pufăitoare, Gheorghe Patnoschi a trecut pe Diesel cu motorină și apoi pe cele electrice. „Diferența dintre locomotivele cu aburi și cele electrice e mare, domnule. La aburi era greu. Iote, iarna, de pildă. Pe de o parte te dogoreai la focar, pe de alta te lovea cîte o rafală de crivăț prin geamul deschis. Fum, praf, miros de cărbune. Și mai era ceva. Fiecare mașină este ca omul. Nu găsești doi oameni la fel, tot așa nu ai două mașini aidoma. La cele electrice e mult mai ușor. Dacă știi meserie, te duce singură, fără să faci mare lucru. Stai cu brațele încrucișate și te uiți la semnale”, povestește nea Ghiță.
Se înserează. Fostul mecanic mai aprinde o țigară, ce mai contează duhănitul la cît fum a înghițit el ani de-a rîndul. Și iar trece un tren, iar face nea Ghiță cu mîna, iar sună sirena și bătrînului i se umezesc ochii. Ar cam trebui să intre în casă, s-a făcut răcoare afară. La fel, parcă, și în sufletul lui.