Cine e tipul de-și ținele palmele așa, strânse, ca în rugăciune? Oamenii pe aici îi spun Furnilă. E dus, vezi bine. Ce ține în pumnii făcuți cochilie? Zâmbește... n-ai să crezi: o furnică! O furnică, așa zice el. Nu a văzut-o nimeni. A încercat să o vadă o dată unu’ de-aici din cartier și l-a apucat de palme să i le desfacă. A făcut o gălăgie... pfuuui! L-au lăsat în pace de atunci. Ziua, ține palmele ușor aplecate spre dreapta. E o furnică deșteaptă, așa zice el. În palma dreaptă și-a organizat gospodăria, curtea și toate celelalte. Noaptea... pleacă să doarmă în partea stângă și, atenție, doar după ce se spală pe mâini și se descalță! El unde doarme? Nu știu. Nu vine în fiecare zi pe aici. Dacă îi cumperi ceva de mâncare trebuie să îi dai tu să mănânce. Nu își desface mâinile. Ca și când ți-ar face o favoare, te lasă să strecori între mâinile strânse puternic o fărâmă de pâine. Dar e un om curat, se vede, bărbierit și toate cele. Dacă îl saluți, îți răspunde zâmbitor cu un mormăit ciudat. Are o familie, are pe cineva?... Nu știu, ți-am spus, vine rar pe aici. Și pe cine să intereseze viața unuia care poartă în palme o furnică. Dar tu? Eu... ce? Ai stat vreodată de vorbă cu el? Eu, spre diferență de tine, chiar trăiesc! Înțelegi? Trăăăieeeeesc!

Nu l-am mai întâlnit pe Lucian multă vreme. Acum vreo lună, o lună jumătate să tot fie, ne-am întâlnit absolut întâmplător în casa unei cunoștințe comune. Ce cauți în oraș, meștere? Aha, poate îmi spui tu ce cauți pe aici? Începuse o afacere. Electronice, nu mai știu ce firmă, nimic important pentru mine. Din vorbă în vorbă am ajuns la Furnilă. Aaa, nu ai să crezi, nu ai să crezi! Bine că mi-ai adus aminte! Păi uite cam cum stă treaba cu Furnilă ăsta al tău. Într-o după-amiază, liniștită după-amiază, a venit în cartier și s-a așezat pe bordură, la umbra unui tei, locul lui obișnuit. Mina, o scumpete de fată de vreo trei anișori, fata pictorului, nici nu se așezase omul nostru bine, că țuști în brațele lui. Și începe să îl îmbrățișeze, să-i sărute obrajii, râzând bucuroasă de parcă cine știe pe cine a văzut. Pictorița, adică nevasta pictorului, nu zice nimic, stă pe aproape și ea mirată de reacția fetei... Furnilă, la început blocat, se destinde ușor, zâmbește așa ca prostul și cu cochilia lui mângâie ușor cârlionții negri ai fetiței... Brusc, Mina se oprește și îi zice omului: fii atent, o luăm de la capăt, bine? Ãsta, tâmpu’, nu apucă să spună nimic. Fetița s-a îndepărtat un pic, foarte serioasă, ca și când și-ar fi calculat mișcarea următoare, apoi, la fel de brusc, începe să râdă bucuroasă, ca și prima dată, se întoarce și fuge în brațele lui, îl sărută pe obraji, alea, alea la fel ca prima dată. Ca la o minune, au ieșit oamenii în balcoane, s-au oprit pe drum... Furnilă și Mina se purtau de parcă în toată lumea ar fi fost numai ei. Și iar se oprește Mina la un moment dat și îi spune ăstuia punându-i arătătorul în piept: iarăși, dar să ne grăbim un pic că mă duce mami imediat în casă să fac băiță! Bine? Furnilă, parcă hipnotizat îi răspunde în limba lui încâlcită: bine, hai, pentru ultima dată. Hai, că acuma ne iese!

Mina se îndepărtează iar, serioasă, se uită pe furiș la el să vadă dacă și-a luat rolul în serios și haț, reîncepe scena. Dintr-o dată, Furnilă devenit grav, oprește jocul cu un „sssst...” abia șoptit și se așază pe genunchi în iarba din jurul teiului. Fetița se apropie și îi cuprinde umerii ca și când ar înțelege greutatea momentului. Nu spune nimic, respectă parcă inima îndurerată a nebunului... Furnilă întoarce încet privirea spre ea, o privește în ochi și o întreabă foarte serios: pe tine te-au trimis? Ai crescut destul de repede. Oftează și se întoarce spre pământul întunecat, caută cu privirea ceva... Ca într-un gest ritual își așează cochilia deasupra pământului crăpat, spune câteva cuvinte, apoi deschide palmele încet, dureros, le așează pe iarbă și se apasă pe ele cu tot corpul său masiv, ca și când ar fi nevoie de multă putere pentru a le putea deschide complet... Vino încoace, spuse apoi fetiței, de data asta cu un glas plăcut și cu vorbe spuse clar. Mina se cățără în brațele lui. Cu pași siguri se îndreaptă acum spre nevasta pictorului. Drumul ăsta, deși erau de făcut câțiva pași, parcă a fost o călătorie luuungă... Când a ajuns lângă pictoriță, copila era deja adormită. Ați făcut bine, i-a spus Furnilă, vă mulțumesc. Apoi i-a așezat fetița în brațe și a plecat. Extraordinară poveste! Stai, stai că mai e ceva!

Nu a făcut Furnilă al nostru nici zece pași când l-a ajuns din urmă un puști călare pe o bicicletă roșie, nu l-am mai văzut până acum pe aici: hei, Ilaija, ce faci pe-aici? Unde e Seth, lupul mă, unde l-ai lăsat? Taci, Matt, i-a răspuns Furnilă, taci... în cartierul ăsta se joacă alte jocuri...