Am călărit negura densă până în mijlocul crângului. Miroase a noapte. Desișul sfințit de ploaie aruncă stropi întârziați pe umerii mei. Bruma de stele îmi asmute drumul către copacul cel bătrân din adâncurile nicăieriului. Aici timpul se măsoară-n metri și spațiul în minute. Iar eu mă măsor în săruturi pe frunte. Ajung și-mi încetinesc pașii ca o cheiță de la o cutie muzicală. Sprijinit de scoarța uscată, el așteaptă. Când mă opresc își îndreaptă ochii spre mine. Chipul său alb îmi freamătă sub piele un lied funebru. Se ridică, sprijinindu-se în mâna stângă, slabă, pierdută sub mâneca unui costum vetust. Vocea lui spartă îmi șoptește de departe o vrajă bizară. Tălpile sale trosnesc frunzele veștede tot mai aproape de umbra mea. Se apropie într-atât, că ne atingem vârfurile nasurilor. Ȋn ochii săi zăresc ultimele suflări ale tuturor celor care au traversat vreodată această lume. Pupilele translucide topesc bătăi de inimi din toate colțurile lumii. Una câte una. Ȋmi dau seama că e blestemat să trăiască fiecare moarte ca și când ar fi a sa. Ridic ușor mâna și o trec peste chipul lăptos. Un suflet mai singur ca al lui nu am întâlnit nicicând. Mă hotărăsc să mă ofer lui. Să trăim sfârșituri împreună. Unul câte unul. Ȋmi oferă buzele sale într-un sărut mistic, cu gust de tămâie. Ȋși întinde apoi aripile cenușii în înaltul de deasupra noastră și mă adăpostește sub ele ca-ntr-un cocon. Rămas bun.