În noaptea care era pe sfârșite se auzea cântecul cocoșului matur și, ca un ecou distorsionat, imediat ce se stingea scârțâitul de final al unui „cucurigu” ce debutase tumultuos, se auzeau și scâncetele a
doi cocoșei.
Domnul Vlad a deschis ochii și a privit combina ce licărea în noapte: „e ora 3 și 20! E aproape patru, adică ziuă...Nu am insomnie ci sunt eu mai matinal. Așa se scula și străbunicul!”
Ar fi trebuit să aibă emoții dar nu avea. Astăzi lansa, oficial, cel de-al șaselea volum. Dacă prima carte tipărită și-a dorit-o să poată închide acel cerc, „un pom, ocasă, un copil, o carte”, a doua carte a tipărit-o că mai avea ceva de spus. În fond, după debutul cu un roman, ce-i trebuie unuia care a scris poezie în vers clasic o viață întreagă? Cu siguranță un volum în vers clasic, așa că apublicat al doilea volum.
Multe satisfacții i-a adus poezia în viață. Pe lângă faptul că așa reușea să-și exprime sentimentele, uneori a mai câștigat și bani. În liceu scria texte de brigadă artistică pentru mari uzine din București, renunța la drepturi de autor și primea, pentru un text complet, cu indicații regizorale, cu mișcările de scenă, pașii de dans, o sumă echivalentă cu patru salarii ale tatălui său. Mai târziu, în școala de ofițeri, pentru un leu pe strofă sau un pachet de „Carpați fără'' pentru 4 strofe poezia a contribuit și financiar la confortul lui.
Încă de mic domnul Vlad obișnuia să-i privească și să-i analizeze pe cei din preajma lui ca apoi să-i eticheteze și să-i claseze după sex, vârstă, înălțime, culoare a părului și a ochilor, comportament etc.
După catalogări, în care s-au tot schimbat criteriile, Vlad ajunsese la concluzia finală că lumea se împarte în „oameni care iubesc florile” și „ceilalți”.
Educația primită, aproape spartană, îl îndemna să tot catalogheze oameni, evenimente, locuri. Faptul că tot încerca o teoretizare a acestor aranjamente, similar unor figuri geometrice, l-a făcut, într-o vreme, să creadă că are vreo suferință psihică.
Tot ce era exterior lui se supunea catalogării și ordonării, similar unor figuri geometrice, din ce în ce mai complexe.
Dacă cercurile aveau nefericiri direct proporționale cu lungimea razei, pătratele aveau o existență monotonă pe care nu o puteau înlocui cu nimic. Măcar romburile aveau diagonale variabile pe când pătratele....!
Abia după 50 de ani, Vlad reușise să înțeleagă că cea mai umilă bază de sprijin are trei puncte, că un trepied nu poate șchiopăta și că triunghiurile au o libertate de exprimare nemărginită.
Lansarea de carte de azi era un triunghi echilateral. Lansarea de azi era cea „oficială” dar cartea circula de multă vreme între cunoscuți, prieteni, pasionați.
Fiind timid și crescut cu bun simț, chiar dacă scria binișor, faptul că nu fusese remarcat de vreun critic mai cunoscut, îl punea pe seama scrisului său: „domnule, nu scriu rău dar nu produc nimic de excepție. Sunt în partea din față a plutonului dar în pluton.”.
Fusese o vreme când privise cu jind la elogiile pe care le primeau colegi din diferite cenacluri, colegi de diferite site-uri literare, colegi de breaslă și după ce i-a luat pe fiecare în parte la citit și la analizat, a rămas descumpănit.
„Băi, acesta scrie mai slab ca mine, ba chiar are texte mediocre remarcate sau recomandate ca foarte bune. Poate că nu mă pricep eu suficient!”
A început să frecventeze cu mai mare perseverență grupurile literare care promovau pe unul și pe altul.
O primă mirare a fost generată de un tânăr de 24 de ani care alături de o „duducă” de 21 de ani erau prospăt unși membri ai Uniunii Scriitorilor din România.
A căutat scrierile lor, le-a citit și mirarea i-a fost și mai mare. A urmat apariția „doamnei Luci”, o femeie matură, în pragul bătrâneții, cu ifose de puștoaică intelectuală, care era promovată de diverși, mai mult sau mai puțin cunoscuți în mediile literare, un profesor universitar la politehnică, autor al unui volum de versuri slăbuțe, un academician, om de știință în fizică, ins ce publicase un volum omagial pentru profesorii lui și un volum cu o monografie a satului natal.
Dacă la cei doi puștani a găsit explicații ale propășirii prin părinți, profesori de limbă română, prin
foști colegi ai lor, la „doamna Luci” nu găsea explicații.
Măritată cu un om de afaceri, afaceri derulate cu statul, doamna Luci era funcționar la o bancă.
Vlad urmărise îndeaproape aparițiile ei pe twiter, facebook, la cenacluri și pe site-uri, pe blogul ei personal și a observat eforturile materiale făcute de „scriitoare” în favoarea unor profesori universitari pensionați, critici literari de provincie care nu au produs măcar o carte de critică în toată viața.
Dezgustat de promovări prin reciprocități, nepotism sau plătite, Vlad a cedat cu greu insistențele prietenilor de a lansa volumul la Sala Dalles, chiar în ziua când împlinea 70 de ani.
Starea lui de sănătate nu strălucea iar vanitatea care sălășluiește în fiecare din noi, vanitate ce nu sucombase total, îl îndemnase să fie de acord cu lansarea.
A făcut un împrumut la C.A.R. la pensionari și a luat maxim posibil, renunțând să meargă și anul acesta la Terchirghiol, la nămol. A telefonat unui amic și cu plicul întreg s-a dus la întâlnire.
-Băi, George! Știi că nu mai sunt tânăr, că sunt născut de multă vreme, bătrân, bolnav, obosit și pensionar dar mai ales dezgustat. Ia banii ăștia și ocupă-te tu de tot ce este necesar în legătură cu lansarea volumului meu, „Șvaițer”. Știu că vrei să fie de ziua mea așa că te rog să mă anunți locul ora și ținuta.
George se întrecuse pe sine.
Sala era aproape plină. Oameni maturi dar și tineri, populau scaunele plușate. Pe masa de pe scenă erau
două glastre cu trandafiri iar la marginea scenei multe ghivece cu flori multicolore.
George verifica sonorizarea prin acel: „unudoitreipatru probă de microfon” ca apoi să întrebe un cameraman ce mișuna prin sală dacă se aude. Un al doilea cameraman se afla pe scenă iar George făcea pe anfitrionul zâmbind amabil tuturor și conducând sau dirijând pe cei ce intrau, spre scenă sau în sală. Cei ce erau conduși pe scenă primeau indicația de a se așeza pe unul din scaunele de la prezidiu iar George privea sala ca un samsar mândru de caii lui. În holul mare două tinere , îmbrăcate semiprovocator dar decent, așezau cu grație pe cartoane de cofetărie tot felul de fursecuri, covrigei, prăjiturele, sticksuri, pentru momentul de final când se va fi isprăvit activitatea. Cele câteva sticle de șampanie își așteptau sfârșitul cu indiferență și răceală.
Mai erau trei minute până ce ora trecută pe invitații ar fi fost arătată și de ceasul mare de la intrare.
George s-a apropiat de Vlad și, cu un aer zâmbitor, i-a spus:
-Om, așa cum rostesc marinarii, dimineața, la ridicarea drapelului, acel anunț solemn „este ora” tot așa și eu te anunț că este ora să intri în sală și să urci pe scenă.
Vlad a intrat în sală în aplauzele asistenței și a celor din prezidiu. În lentilele ochelarilor de soare ce-i purta unul dintre cei așezați la capătul prezidiului, Vlad l-a văzut pe George cum aplauda cu brațele ridicate deasupra capului, animând sala.
Sărbătoritul s-a îndreptat cu pași lenți spre scaunul de la mijlocul prezidiului ce-i era rezervat și a redevenit critic și analitic.
George a ținut un discurs introductiv, apoi, ca un adevărat DJ a oferit cuvântul celor din prezidiu.
Vlad asculta discursurile despre el și simțea în nări mirosul acela muced și închis ce-i umplea plămânii când era în capătul abatajului, la Lupeni. În locurile de capăt, aerul suflat de la suprafață ajungea așa de greu...și uneori aveai senzația că ne vei mai respira un aer curat niciodată...
Din parcursul discursurilor răzbăteau uneori cuvinte ca : „maestrul”, „magicianul”, surprinzătorul”, „veșnic tânărul”, „inconfundabilul”scriitor, Vlad.
Avea părerea că participă la lansarea cărții unui necunoscut și se întreba cine o fi tipul?
Volumul acesta de proze scurte, cel pe care îl lansa astăzi, se numea „Șvaițer” și era un grupaj de texte diverse ce se adresau aproape tuturor categoriilor umane.
Vlad ajunsese la părerea că poate scrie bine pentru acei oameni cu care se înțelegea bine, adică bețivii, nebunii, copiii și femeile.
Fiecare categorie vizată avea în acel volum câte două sau trei texte, volum pe a cărui copertă, pe un fond albastru închis trona o bucată mare de șvaițer. Dintr-una din găurile mai mari ale feliei răzbătea un bot ascuțit de șoarece, cu doi ochi negri, pătrunzători ce arau încadrați de ramele de sârmă ale unor ochelari.
Printre invitații prezenți erau și cei doi tineri membri USR, doamna Luci, o copilă etichetată drept genială, care scria de multă vreme și care chiar căpătase dexterități în poezia modernă dar care srprindea lectorii prin descrierea unor stări și sentimente ce ar fi trebuit să fie inaccesibile percepției ei la acea vârstă.
Ca un mozaic, răspândiți în grupuri mici prin sală, mai erau și bătrâni, de ambele sexe, care plătiseră cu greu apariția unui volum sau două și are se citeau unul pe celălalt.
Un discurs, aplauze, un discurs, aplauze etc.
Vlad devenise atent căutând cu ochii în sală un bătrân în vârstă, cu barbă albă pe care-l remarca la fiecare lansare de carte.
Cu o vagă tresărire l-a zărit, sprijinit în baston, îmbrăcat ca un profesor de țară pensionat, cu nelipsita sacoșă albă spânzurând ca un stindard. Acea sacoșă la sfârșitul fiecărei lansări, avea menirea de a adăposti cât mai multe dintre bunătățile oferite de anfitrion și din când în când și câte o sticlă cu câte ceva în ea.
Vlad a răsuflat ușurat la vederea domnului cu baston a cărui frunte înaltă era tamponată de o batistă cu dantelă întrucât el, sărbătoritul, era convins că dacă personajul acela nu ar fi apărut ar fi însemnat că ești neimportant.
Se încheiase ciclul de discursuri și ecoul ultimelor aplauze se așeza timid în colțurile sălii. Sala aștepta ca pe o izbăvire cuvântul lui Vlad, cuvânt ce ar fi marcat încheierea evenimentului și relaxarea asistenței spre acea „ atenție” din partea sărbătoritului, la final.
O tânără , așezată în rândul întăi, la un semn discret al lui George, s-a ridicat și, cu cartea lansată în mână, a cerut permisiunea să spună câteva cuvinte, apoi neașteptând vreo încuvințare a pornit:
-Am avut deosebita plăcere să citesc și să recitesc volumul „Șvaițer” și am fost fericită să reiau lectura încă o dată și încă o dată. De fiecare dată am simțit noi și noi impresii de parcă lecturam textele pentru prima oară. -Dintre filele cărții a scos o coală de hârtie pe care o consulta în timp ce vorbea- Sunt onorată să particip la eveniment și mândră că sunt contemporană cu maestrul Vlad pe care am să-l rog să-mi ofere un autograf.
A așezat cartea pe masa prezidiului oferind sălii spre vizionare, un posterior tânăr și frumos conturat.
Aplauzele ce au urmat acestui mic discurs au oferit lui Vlad timpul suficient să observe, răsfoind fugar cartea, că aceasta nu fusese nici măcar deschisă vreodată, unele pagini fiind încă lipite. A ezitat să scrie dedicația solicitată pe foaia de gardă, s-a ridicat și privind pe deasupra ochelarilor a cuvântat:
-Onorată asistență. Onorați invitați, sunt fericit că la cei 70 de ani ai mei mi s-au adeverit mai toate bănuielile mele literare. Dragilor, ați venit aici să fiți văzuți, să bifați un eveniment, să mai vorbiți între voi, eventual să vânați o carte de vizită sau un număr de telefon al unui personaj ce are câte ceva de spus prin spațiul literar. Poate că unii au dorit un autograf sau o fotografie cu subsemnatul în speranța că aceasta va avea vreodată vreo relevanță.
Vă mulțumesc tuturor dar vă spun cu tristețe că singurii oameni a căror prezență mă bucură cu adevărat sunt George, care s-a zbătut din greu pentru o bună reușită și omul cu baston și cu pungă în mână.
George m-a scutit de efortul organizării și de jena de a oferi atenții celor ce au luat cuvântul dar m-a și suportat adesea în discuții contradictorii.
Domnul acesta venerabil, cu păr alb, sprijinit în baston ar putea să spună despre fiecare din noi cât de buni scriitori suntem după calitatea și cantitatea gustărilor oferite la final.
Vlad a lăsat liniștea să se scurgă noduroasă pe ușă în timp ce a semnat pe pagina de gardă a fetei ce fusese plătită să citească acel discurs de final.