Stăteam privind banii răsfirați pe tejghea și brusc ni-am amintit de experiența, pe care nu știu să o calific, plăcută sau neplăcută, avută cu mulți ani în urmă în Cehoslovacia. Trecusem destul de mulți bani peste graniță la ieșirea din R.S.R. Aveam la mine bani schimbați pentru Ungaria, pentru Cehoslovacia și pentru Germania, evident cea democrată dar aceștia erau mult prea puțini. Dacă în Ungaria cei 200 de forinți îmi asigurau numai jumătate din costul unei camere de hotel pentru o noapte cele 200 de coroane îmi erau suficiente pentru o noapte întreagă la un hotel modest. Aveam la mine clasica foaie de schimb valutar cu ajutorul căreia puteam schimba 250 de lei și, falsificate grosolan, alte 10-12 foi de schimb care atestau că au fost schimbați doar câte 50 de lei rămânând diferența de câte 200 care mai puteau fi convertiți. Umblam prin Praga cu aparatul foto de gât, cu harta în mână și cu un sac de spate burdușit. Eram sigur că voi găsi până la urmă să cumpăr la negru niște coroane pe lei dar luna octombrie nu era cea mai favorabilă. Cehii ar fi vrut lei dar primăvara pentru că urma să vină pe litoralul românesc. Eram în piața sfatului și un domn bine îmbrăcat mi s-a adresat:
- Mister, cengi mani?
Am tresărit de bucurie și am răspuns temător:
- Ies, lei!
Cehul a scos un teanc de bancnote de câte 500 de coroane iar eu, care văzusem cât de ieftine sunt blănurile și aurul, mă și vedeam plin de cadouri pentru acasă.
Înainte de a intra în piața aceea mare, de pe o străduță lăturalnică, un fel de Lipscani, cumpărasem două căciuli de blană, cu clape, așaziele căciuli rusești și două cuțite de vânătoare. Banii îi aveam la piept și punga în mâna dreaptă. După ce am convenit că dorim să facem schimbul am cerut să mă uit la bani și totul părea în ordine. Am intrat amândoi într-un gang să perfectăm înțelegerea. După noi a mai intrat un individ pe care nu-l văzusem când am tratat schimbul și mi s-a făcut frică. Eram singur în țară străină...
- Nou cengi! Nou cengi!-am rostit în crescendo...
Indivizii se apropiau și frica, aproape materială, m-a făcut să caut soluția în punga cu cuțite. Am scos unul din cuțite și apăsat de frică repetam cu glas din ce în ce mai puternic, aproape de strigăt:
- Nouuuu ceeengi!!!!
Indivizii au fugit iar eu am luat-o la fugă după ei strigând "banditî, banditî!"
Până la urmă, după ce a fost prins unul dintre escroci poliția mi-a oferit în dar, ca semn de recunoștință, un cartonaș în baza căruia mă puteam caza gratis, pe teritoriul Cehoslovaciei, în caselede oaspeți ale ministerului de interne. Bancnotele oferite erau ieșite din uz și mai fuseseră mulți alții păgubiți înainte și poliția îi căuta. Așa în loc de 2-3 zile am rămas la Praga 10 zile minunate.
Am chemat un coleg și l-am rugat să traducă băiatului de la recepție dorința ca în banii schimbați să am cel puțin câte o bancnotă dintre cele aflate în circulație, gândindu-mă la tărășenia din Praga.
Am primit, pe lângă hârtiile de 100, câte o hârtie de 50, 20, 10, 1 yuani.
Imaginile de pe bancnote, începând cu imaginea de pe cea de 100, Marea Sală a Poporului aflată în Piața Tiananmen, pe latura de vest a pieței și terminând cu imaginea de pe bancnota de 1 yuan, ce prezenta "Cele trei turnulețe luminate de lună" reflectate în apă lângă insua Xiaoying ar fi putut fi un adevărat traseu de vizitat. Palatul Potala de pe Dealul Roșu din Lhasa, de pe bancnota de 50, nu am fi putut să-l vizităm pentru că era nevoie de o viză specială pentru Tibet, viză pe care nu o aveam. Celelalte peisaje de pe râul Li sau Defileul Qutang ar fi fost o variantă.
Mai erau câteva ore și se lăsa seara. Simțeam o neliniște, o chemare spre a cunoaște haotic, nedirijat, chinezul de pe stradă, să văd cu ochii mei cum arată acel oraș de 17 milioane de locuitori.
Așa cum la Praga am comis marea greșeală să întreb despre piața Ian Palah, am dorit să merg să văd piața Tiananmen și abia m-am reținut să nu reamintesc despre evenimentele din primăvara lui 1989. Ian Palah fusese studentul care, în semn de protest, și-a dat foc în piața respectivă dar eu, pe vremea comuniștilor întrebam de o piață care nu avea cum să poarte numele unui protestatar împotriva regimului. Protestele de la 4 iunie din Beijing, nu pot fi invocate și nici sutele de mii de morți săvârșite la înăbușirea acelor proteste studențeși urmate de mase mari de oameni ajungându-se la circa un milion de protestatari. Dacă inițial guvernul a avut o atitudine moderată, după ce protestele s-au răspândit în peste o sută de orașe, măsurile luate au fost ferme și sângeroase. Cei peste 300 de soldați au folosit muniție de război în reprimarea manifestației, iar tancurile i-au zdrobit sub șenile. Cenzura pe google, pentru a nu putea obține informații despre atrocitățile acelor evenimente, este evitată sistematic prin elemente de căutare cu denumiri alternative sau simbolice, aproape conspirative cum ar fi opt la pătrat sau utilizarea cifrelor romane pentru a ajunge la data de 4 iunie, adică IV VI. Una din fotografiile deneuitat făcută în acea zi de 4 iunie este aceea a unui ânăr care nu se mișcă din calea tancurilor care intră în piață iar ele se opresc.
Am ieșit în fața hotelului privind cerul senin. George mi s-a alăturat.
- Bătrâne, hai să luăm o ricșă și să mergem până în Piața Tiananmen!
- Ce, moșule, mâine nu este zi?
- Ba da dar crezi tu că ne ajunge timpul să aflăm câte se pot afla despre locurile astea îndepărtate?
- Este departe?
- Nu știu dar hai la recepție și aflăm.
Am intrat din nou în holul acela dominat de culoarea maro-chihlimbar și colegii noștrii, grupați câte 2-3 vorbeau ceva cam tare, probabil din cauza emoțiilor. Masa de seară aveam să o servim la ora 20 așa că în cele circa 2 ore am fi putut să tragem o plimbare. George a ridicat tonul și a cerut tuturor puțină atenție.
- Dragi colegi, eu cu Mihai vom lua o ricșă și dăm o fugă până la Piața Tiananmen. Cine dorește putem să facem un grup.
Cornelia împreună cu Geta, o altă tovarășă de călătorie, au fost singurii care au subscris așa că, din apropierea hoteluui am luat două ricșe. Acea bicicletă cu trei roți, cu un coviltir rabatabil tras peste cele două locuri ale călătorilor, pusă în mișcare de un asiatic în vârstă, după ce ne-am înțeles la preț și asupra traseului, s-a integrat în fluxul stradal și după circa un sfert de oră, sau poate mai mult, a ieșit din strada aglomerată și și-a continuat drumul pe niște străzi mai înguste și mai liniștite.
Trecătorii îmbrăcați în culori vii își zâmbeau și se plimbau pe trotuarele curate. Din loc în loc, trădate de lampioane, localuri în care se putea bea ceai, te îndemnau să te oprești prin aerul exotic și cochet.
Imensitatea pieței este covârșitoare. Cele 440 de ha. O recomandă ca pe cea mai mare piață din lume. Catargul cu steagul național domină din înălțime vizitatorii care vin să aducă un omagiu celui care a fost Mao Zedong. Construită pe circa 170.000 m.p. Marea Casă a Poporului este destinată activităților politice și diplomatice. Cele 12 coloane de pe fațadă, placate cu marmură cenușie, se ridică cu fermitate și grație către un fronton peste care țiglele emailate albastre intercalate cu cele galbene dau un plus de frumusețe și eleganță. După holul principal urmează o sală de ședințe cu o capacitate de 10.000 de locuri. Piața Păcii Celeste, așa cum s-ar traduce numele Tiananmen, are spre nordul ei Poarta Păcii Celeste, construită în 1417. Intrarea în Orașul interzis are în structura ei un turn în care nu aveau voie să urce decât membrii familiei imperiale, începând cu dinastia Ming și până în anul 1911. Înaintând spre centrul geometric al pieței, amplasat chiar în fața Marii Săli a Poporului un obelisc de circa 40 de metri înălțime, evocă prin basoreliefurile ce îl ornează invocă 110 ani de istorie ai chinei începând cu anul 1839. Acest monument impozant poartă denumirea de Monumentul Eroilor Poporului.
În sudul pieței, se află mausoleul în care Mao Zedong poate fi omagiat în fiecare zi mai puțin lunea.
În partea cealaltă a uriașei piețe, plasată opus față de Poarta Tiananmen, se află Poarta Qianmen, pe vremuri cale principală de acces spre Orașul Interzis. Ne-am îndreptat pașii cu repeziciune spre stația de ricșe unde ne aștepta omul nostru. Fetele plecaseră deja.
Am ajuns la hotel când ultimele raze de soare mai rumeneau cerul în asfințit.
Am mers în cameră unde am notat de zor impresii, am grupat pliante, prospecte, file ce reprezentau reclame turistice și am mers la masăcu un pic de teamă.
Cina nu a avut nimic spectaculos sau special față de cinele din Europa.
Am intrat pe skype cu Dona, am vorbit câteva minute și apoi am încercat să adorm. Sub pleoape vedeam fulgere brăzdând dorința mea de întuneric și de odihnă.