Reușisem să învăț să spun câteva cuvinte:sie-sie-mulțumesc, budum-nu înțeleg, vo suiao-trebuie, măio-nu se poate. Acel vo suiao, adică trebuie, am priceput că adesea, în fața unui chinez este un argument forte în a răspunde la o cerere. Fețele zâmbitoare ale oamenilor întâlniți pe stardă îmi dădeau o stare de bine. În bucurești oamenii sunt încruntați, preocupați, mofluzi. Am remarcat adesea oamenii salutându-se pe stradă, oameni chiar înaintați în vârstă, care afișau o mină aproape tinerească în atitudine. Nici nu sut sigur că se cunoșteau toți între ei. Și ce dacă nu se cunoșteau? La Þănărei nu salutai pe toată lumea pe principiul că cel care merge salută, cel care este mai tânăr salută, cel care vede primul pe celălalt salută? Poate că acel bun simț ancestral aici s-a păstrat nealterat.
Ora de ieșire de la muncă trecuse de puțină vreme și cele 8.000.000 de biciclete din Beijing erau pe stadă, în mișcare. Ricșele și bicicletele păreu că domină automobilele în peisajul străzii. Un iz din ce în ce mai puternic de mâncare se intensifica. Am imaginat un dragon uriaș care șerpuia pe deasupra mulțimii și care cu mii de palme prindea oamenii de nas și îi târa spre Guijie Street. Supranumită și Food Street. Cartierul Dungzimennei avea cu ce se mândri.
Nu știam cum să-mi aleg locul unde voi mânca, așa că am decis să parcurg întreg acel kilometru și jumătate de stradă și să mă opresc acolo unde am să simt impulsul de a mă opri. Începând de la restaurante de lux și până la restaurantele modeste, care serveau clienții în curte, numite Grădini hufong, întreaga stradă este împărțită de două intersecții semaforizate, în trei zone aproximativ egale. În fața fiecărui local se afla câte un om care încerca să te determine să le devii client, într-un mod lipsit de aceaagresivitate deranjantă a turcilor sau a grecilor. Parcurgând strada de la est la vest mă gândeam dacă voi merge să văd și strada Wanfujing, strada cu localuri în ca re se consumă insecte prăjite.
În vitrina unuia din restaurante am văzut un balot de paie cu substrat de cultură pentru vestiții bureți pleurotus. Observându-mi încetinirea pasului "omul din față" mi-a zâmbit larg trăgându-se în laterala ușii lăsând calea de acces liberă iar brațul întins în lături era evident că mă îndemna să intru.
M-am așezat la prima masă care îmi oferea posibilitatea să privesc și în interiorul localului dar care îmi deschidea și priveliștea străzii. Un ospătar politicos, cu șorț lung ca al italienilor și cu o coafă caraghioasă, în formă de pleurotus mi-a întins meniul și s-a tras politicos cu un pas spre înapoi să-mi dea timp să comand. Prezentarea felurilor de mâncare în chineza simplificată, urmată de numele traduse în engleză erau întărite de fotografii care, probabil, erau menite să lumineze pe cei care nu aveau acces la cele două limbi arzând în parte acea barieră lingvistică. Mi-am amintit că am mai mâncat din "stridia de aur" sau pleurotus citrinopileatus în Romania dar nu îmi aminteam în ce împrejurare. Mi-am scos pixul și am scris denumirea în limba latină a ciupercii ce o doream preparată și l-am urmărit pe asiatic cum mimează înțelegerea mesajului ca apoi să văd pe chipul lui o mirare ieșită din comun. A făcut câțiva pași, s-a întors și a întrebat de țara mea. I-am cerut șervețelul, am scris cu majuscule, dedesubt, ROMANIA și i l-am întins. Domnul a plecat precipitat și după două minute s-a întors cu un domn în vârstă, cu o bărbuță rară și albă care m-a salutat politicos:
Bine ați venit! Cu ce vă servim? Am înțeles că doriți ciuperca de aur dar cum să o preparăm?
Uimirea mea era maximă. Cum Dumnezeu să dau de un chinez care vorbește bine limba română aici într-un restaurant, tocmai în inima Beijingului?! De-odată figura mi-a părut cunoscută și am alugat gândul ce-mi trecuse prin cap odată cu un fior de pe șira spinării dar era adevărat, omul care-mi vorbise era profesorul Hou Gujisem. Omul care a avut o relație de afaceri la mine în Mogoșoaia în 2010, cultivâd ciuperci în colaborare cu un român care l-a și țepuit.. Am plecat privirea amintindu-mi cum a fost escrocat domnul profesor și cât de bine mergea firma, aproape toată producția de bureți de aur plecând la export, proaspătă sau conservată.
Omul mi-a zâmbit ca unui vechi prieten de parcă ar fi avut numai amintiri plăcute despre țara mea:
- Ce mai face Mogoșoaia?
Am avut același sentiment pe care l-am avut cu ani în urmă când pe malul Mării Nordului am auzit înjurându-se în limba lui Creangă. Atunci am alergat la oamenii aceia și le-am vorbit. Acum am întins mâna și apoi ne-am îmbrățișat. Cetățenii chinezi care până atunci se uitaseră la mine cam cum se uitau românii la negri în 1953 la Festivalul mondial al studenților au zâmbit cu toată gura ca la un semn. Domnul profesor le-a spus câteva vorbe și ei m-au aplaudat. Apoi m-a întrebat încă o dată cum doresc să fie preparați bureții.
- Sunt onorat de atenția dumneavoastră așa că vă rog să cereți dumneavoastră un mod de preparare așa cum v-ar place dumneavoastră și să vă așezați alături de mine
Domnul profesor a spus câteva fraze ospătarului și s-a așzat zâmbind.
- Cu ceapă verde, ceapă uscată, praz, morcov, ulei de măsline, câteva felii de mandarină și o ornare cu busuioc.
Am înghițit în sec de poftă și am trecut relativ ușor peste temerea că voi fi nevoit să mănânc cineștie ce mirodenii exotice, dure, puternice și cu arome bizare.
- La Mogoșoaia este liniște și pace. Eu m-am pensionatși acum sunt în vizită.
- De cât timp sunteți aici?
Am stat pe gânduri și nu-mi venea să cred că am abia o zi dar ăsta era adevărul.
- De ieri, după vremea asta.
- Cei mai mulți europeni merg în primul rând pe strada Wanfujing să guste ceeace li se pare o mare ciudățenie, insectele prăjite.
Am zâmbit și am răspuns, glumind:
- Îmi era foame așa că am venit prima dată aici.
În local au mai intrat două perechi de europeni care vorbeau tare și gesticulau mult. Ospătarul a apărut ca din pământ. Le-a oferit meniul și ei au comndat rapid. Mi-am dat încă o ată seama de stavila ce o reprezintă necunoașterea limbii engleze...
Domnul profesor a scos din portofel o carte de vizită scisă în chineză dar și cu varianta în engleză. Titulatura de profesor era tipărită cu caractere ceva mai mici. M-am simțit obligat să fac același gest și am scos la rândul meu o carte de vizită tipărită în Romania, scrisă cu caractere chinezești și având sub nume specificarea, pensionar. Inițial am dorit să mă dau scriitor, dar nu-mi venea cu toate că mi-ar fi plăcut. Apoi am intrat în nomenclatorul de meserii și am văzut, imediat după "scriitor" meseria "scriitor de vagoane". Apoi mi-am spus că ar fi trebuit să termin filologia ca să fiu scriitor dar diavolul mititel mi-a argumentat că nici Buzura nu a făcut filologia, nici Barbilian...
Apoi am mai bănănăit pe nomenclator și am găsit meseria de "adjunct al procurorului general al României". Ce școală o fi aia de adjuncți ai procurorului general?-mi-am zis fiind convins că funcția este una și calificarea este alta așa că am conchis chestia cu pensionarul.
Cartea mea de vizită, ca și a lui, era scrisă cu litere aurii numai că fondul pe care era tipărită a lui era pe albastru iar a mea pe alb. Am făcut schimb de cărți de vizită și după mulțumirile reciproce am primit mâncarea.
Cele două farfurii arătau încântător. Fostul meu lector de Tehnologia preparatelor culinare din școala de ofițeri avea dreptate: " măi copii, mai întâi mănâncă ochii, nasul și abia apoi gura!"
Farfuriile pătrate purtau la mijloc o adevărată construcție de artă punând în valoare culoarea aurie prin degradeul de verde ca apoi, la margini, într-un pătrat perfect format din felii de mandarină totul să se echilibreze cu eleganță. Mi-a fost jenă să cer și pâine din cauza profesorului. Nimeni nu mânca cu pâine și știam deja că pâine în China mai rar.
Am terminat de mâncat și reflex m-am închinat și am spus "sărutmâna pentru masă!"
Profesorul mi-a urat în română să îmi fie de bine și eu am chemat chelnerul să plătesc. Domnul profesor și-a așezat palma peste palma mea spunându-mi că a fost o onoare să servească masa cu mine și că dorește să consider că am fost invitatul lui.
Nu sunt un zgârcit dar m-am temut ca un evntual refuz al meu ar putea fi socotit o impolitețe așa că am acceptat, mulțumindu-i la rândul meu:
- A fost o plăcere și vă mulțumesc și nu-mi rămâne decât să mă revanșez când veniți în Romania!