Șuiera ca un haiduc vântul, printre arini și păducel, iar Timișul îți încrețea apa de părea fulgerat de trupuri de șerpi.
- Ce căutăm noi aici mă Ioane? am întrebat de-a surda trăgând încă o dușcă din sticla cu rachiu galben de măr.
Face Ion ăsta un rachiu al naibii de bun, bagă merele într-un zdrobitor cu ciocane de lemn și le zdrumică până se fac pastă, adaugă în ele miere, bețe de molid curățate de coajă și lasă maiaua să fermenteze până face pat deasupra. Are încă două căzi vechi din lemn de dud, fiecare de o mie de litri și le umple ochi cu mere tocate. Iar când dă drumul cazanului, o săptămână întreagă doarme, mănâncă și si trebăluiește la vatra focului. Nu se spală, nu se bărbierește, nici măcar cămașa nu și-o schimbă. Zice că aburul răchiei care curge la țuțuroi îl ține curat și dezinfectat și ce rost are să se primenească, oricum după ce termină cu fiertul la cazan aruncă toate țoalele, că sunt îmbibate cu damf de răchie, care nu mai iese nici cu cea mai a dracului spălătură.
Face Ion potop de răchie și o cară cu găleata de zinc în butoaie de dud, balerci de cincizeci de litri, pe care le ține în grădină, îngropate până în gură la umbra nucului cel mare și ferite cu trei rânduri de rogojini împletite din papură.
Ãla e locul nostru vara de stat la taine și la beut, nu știu cum se face, că oricât de multă e răchia, niciodată nu e îndeajunsă. Și noi măcar, nici nu bem prea- prea, doar ne jucăm cu ea așa, de mântuială.
- Ce căutăm noi aici mă Ioane, am repetat întrebarea, după ce m-am șters la gură, îmi năclăise rachiul mustețile.
- Șșșșș… taci, să nu te audă…
- Cine să nu mă audă? I-am răspuns în șoaptă, cine mă nu vezi că e pustiu pe apă, nici dracu nu-i decât noi și vântul.
- Șerpoaica cea mare, duhul Timișului, în ziua de ajun vine aici în zăvoi să își lapede pielea veche și să îmbrace una nouă, pentru seara nașterii.
- Astea-s povești Ioane, basme, legende, lucruri din bătrâni spuse la gura sobei…
Și în acel moment, o am văzut-o:
Imensă, uriașă, șerpoaica cu trupul ca marmura veche ridicându-se din Timișul vălurit, o arătare fantastică, de neînchipuit, un basm întrupat, o legendă încarnată…
Credeam că mi se pare de la țuică.
Era o imensitate de culoarea cenușei îmbâcsite, îi auzeam solzii cum trosnesc trecând peste iarba pierită și arsă de ger, peste pietrele bătrâne și s-a dus și s-a culcușit într-o văiugă supt mal. Un sfert de ceas totul a încremenit, vântul s-a oprit să mai bată, Timișul a încetat să mai curgă, păsările stăteau împietrite în aer și se auzea doar o muzică stranie, ca și cum s-ar fi lovit stelele unele de altele și pământul opintea să nască alt pământ, apoi totul a încetat….
Și s-a ridicat șerpoaica din văiugă, acum avea pielea de smarald strălucitor și când s-a scuturat în noua ei haină, lucrurile au început să se miște și aerul s-a făcut cald, apa leneșă a Timișului s-a despicat și a țâșnit șerpoaica în afunduri și dintr-o dată s-a făcut lumină blândă, s-au spart norii și mie parcă mi-a crescut un suflet nou în trupul vechi.
Apoi…
Apoi, n-a mai fost nimic. Arinii șuierați de vânt, apa încrețită, cerul vânăt.
Ion coborâse în văiugă și acum se opintea să iasă afară, cu ceva adunat la piept.
- Ce ai acolo Ioane ?
- Mă, da prost mai ești, ce aș putea avea, iaca solzi din pielea șerpoaicei !
- Solzi… so..
- Da, solzi, ce crezi că dă gustul ăla bun la rachiul meu? Bag câte un solz în fiecare balercă de cincizeci și toată puterea duhului se duce în rachiu. Cine bea rachiu cu solz de șarpe, trăiește veșnic mă..
Ia dă sticla aia încoace, că m-a prins frigul.
Și l-am privit pe Ion cum soarbe rachiu în lumina aceea cenușie și parcă avea pielea de smarald și ochii de foc.
Orim poate doar mi se părea, de unde băusem prea mult și prea cu sete…