agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3795 .



Pământul lui Dumnezeu - III -
proză [ ]
Povestire bazată pe fapte reale

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2014-03-09  |     | 



Era o după-amiază de august molâie. Ce parcă atârna de cerul albastru ca o cămașă pusă la uscat. Liniștea adormise între obloanele bătrâne ale ferestrelor cârciumii, ce dădeau spre drumul principal. Ai fi zis că timpul se ascunsese acolo ca un bărzăune leneș, tolănit pe sticla pe alocuri opacă. Cârciuma era mai pustie ca niciodată. Veștile despre o iminentă începere a războiului goliseră ulițele satului. Prăvălia părea un călător la răspântie de drumuri, neștiind în ce parte s-o apuce. Doar Vasile îi măsura cu pași egali trupul de piatră și lemn. Cârciumarul era cufundat în gânduri. Și tare trist. Iminența unei plecări pe front îi părea lucrul cel mai sfâșietor cu putință. Nu plecase niciodată mai mult de câteva zile zi de acasă. Și atunci doar când trebuia să bată drumul spre Botoșani. La Dodoi Vasile, care făcea cea mai bună brânză de prin părțile Moldovei. Ori la la Spiru Aligică, un negustor serios de cereale și lână din Vișina, Romanați. Ca să nu mai vorbim de Trică Ionescu, din Lehliu, negustor serios de cereale.
Vasile se căsătorise cu Elisabeta în 1909, într-un ianuarie geros, de cădeau vrăbiile înghețate de pe ram. Peste un an, Veta, că așa îi plăcea lui să o alinte, îi dăruise doi băieți. Gemeni. Unul viu, iar celălalt mort, la naștere. Cel viu, botezat Nicolae, n-a mai trăit nici el decât trei zile.
Apoi, ca să-i mai aline dorul bărbatului după băieții pierduți, Elisabeta îi născu patru fete. Pe Maria, în 1911. Apoi Parascheva, în 1913. Eleonora, în 1914 și Ecaterina în 1915. Anu’ și cârlanu’, vorba omului din popor. Așa că de dorul muierii și mai mult al fetelor, ori de câte ori cârciumarul era nevoit să plece cu afaceri, stătea, oriunde s-ar fi aflat, ca pe ghimpi până ajungea acasă.
Când cu războiul cu bulgarii, abia avusese timp să se obișnuiască cu viața de pe front că pacea se instalase în scurt timp între români și vecinii de la Dunăre. Acum era însă vorba de un altfel de război. Între marile puteri ale Europei și, comparativ cu ele, România părea o furnică, care, deși era harnică, era neajutorată și gata de a fi exploatată de mulți dintre combatanți.
Vasile mormăia ceva, în timp ce mângâia mesele de lemn și scaunele la care seară de seară consătenii lui despicau în patru firul vieții și al amarului ei. Se apropie de tejgheaua din spatele căreia lua cu zâmbetul pe buze comenzile ce se întretăiau sub fumul gros de tutun prost. O mângâie, cum își mângâie un plugar plugul, sau un cioban mioarele. Fiindcă pentru el, cârciuma aia ținuse loc și de plug, și de țarină, și de oi și vaci. Altceva nu știuse să facă toată viața lui, decât negoț. Îi plăcea să țină o evidență strictă a cheltuielilor și câștigurilor sale zilnice, iar carnețelul său de însemnări era plin de cifrele ce se aliniau ca niște soldați disciplinați în șiruri de adunări și scăderi, numai de el știute.
Scoase cu gesturi solemne din buzunarul jiletcii sale de postav carnețelul cu însemnările cheltuielilor zilnice. Era deja trecut de șapte și nici urmă de mușterii. Putea să facă monetarul zilei, că nu era semn că îi va mai trece cineva pragul. Își notă ceremonios, arcuind și caligrafiind cu atenție stolul de cifre:

Situația prăvăliei la data de 17 august 1916
Cassa numerar lei - 4978,90
Capitalul la Cooperativa Gorgota – 200
Capitalul la Banca Populară Viitorul – 850
Acțiuni la Împrumutul Național – 200
2 recipise garanție cu polițe date ca împrumut – 137,50
100 decalitri de vin – 825
50 litri rachiuri – 100
76 decalitri țuică – 830
100 litri spirt – 415
Mărfuri din prăvălie diferite, conform inventarului – 897,75
Total 9534,15

Fața lui Vasile se lumină de un zâmbet la vederea brumei de avere strânsă stând în picioare la cheremul mușteriilor de dimineață până seara, dar, imediat, spectrul veștilor despre război îi șterse de pe față lumina, adumbrindu-i privirea. Nu o zărise pe Elisabeta, care-l urmărise ascunsă pe după ușa ce ducea în beciul de sub cârciumă, unde ținea, la rece, băuturile si mărfurile perisabile. În dormitorul de deasupra crâșmei, se afla o ferestruică prin care, uneori, cârciumarul, chemat cu vreo treabă de Elisabeta lui, urmărea, din când în când, venirea vreunui client nou sau mișcarea din cârciumă. Tot de acolo se vedea și drumul ce cobora dinspre sonde și pe care soseau la ceas bine tocmit, cete-cete, sondorii sfârșiți de truda sondelor, abia așteptând să dea pe gât trăscăul ce le punea iar sângele în mișcare. Elisabeta stătea la fereastra aceea cu iz strategic, ștergându-și o lacrimă de pe obraz la vederea cârciumarului ce mângâia mesele pitice și scaunele din prăvălie, gândindu-se că va rămâne singură și neajutorată cu acea afacere pe care numai un bărbat o putea struni. Păși în cârciumă și se apropie de Vasile. L-ar fi îmbrățișat, dar știa că acea clipă nu era una potrivită pornirilor ei de femeie care ascultă întotdeauna mai mult de inimă decât de rațiune. Îi puse mâna pe umăr, privindu-l cu afecțiune.
- Și acu’, dacă o fi să pleci, cui lași totul?
- Þie, Veto! O să fii și muiere, și bărbat. Și tată, și mamă!
- De ceva vreme visez noaptea urât, Vasile! Un nor negru și rău care te acoperă și mi te ia din lumina ochilor...
- Răzbelu’, nevastă! Răzbelu’! Că ce poate fi mai negru și rău decât el. Da’, tu să ții bine frâiele cârciumii și ale casei. Să ai grije de fetele mele. Sărăcuțele, ca niște pui de cloșcă neajutorați. Sar dintr-un loc în altu’, că ce știu ele decât joaca. O să mă întorn, Veto, să știi! O să mă întorn! Și o să facem și un cârlan de băiat printre ieduțele mele. Numa’ să ai tu grije de tot!
- O să am, Vasile, o să am! Da’ de tine cine o să aibă grije?
- Bunul Dumnezeu și Precista, Maica!
În cârciumă intră vijelios un bărbat scund. Privire de viezure. Îndesat și cu cămașa descheiată prin care pâlcurile de păr negru, amestecate cu poienițe albe, asudaseră sub soarele acelui august târziu. Era Ion Cioca. Cel mai bun prieten al lui Vasile.
- Ai auzit, Vasile?
- Ce să aud? De unde?
- Spuse jandarul că ieri guvernul României a semnat un acord cu Aliații...
- Care va să zică...
- Am intrat în răzbel cu Germania și Austro-Ungaria. În câteva zile se sună mobilizarea. Mergem să luăm Ardealul și să ne unim cu frații noștri!
- Da’, ei vor cu noi? Deci, până la urmă ne părăsim vatra.
- Vasile, soarta asta e pentru tot românu’.
În câteva clipe, cârciuma devenise un viespar. Veștile se întretăiau cu viteza țoiului de rachiu dat pe gât. Fiecare avea veștile lui, care se băteau cap în cap, dar, până la urmă, toate duceau la aceeași concluzie finală: plecarea pe front. Vasile făcu un gest, pe care nu-l mai făcuse niciodată. Dădu gratis băutură celor prezenți.
- Să fie de sufletul meu și al vostru, bă, fraților, dacă nu ne-o întoarce cu toții acasă!
Și cârciumarul știa el ce știa. Pe 15 august 1916, în România s-a decretat mobilizarea generală. Peste trei zile, fiecare fu înștiințat să se prezinte la postul de jandarmerie, de unde urmau să plece spre locul de încartiruire.

***
Armata română intrată în război avea un efectiv destul de numeros. 500.000 de militari, organizați în 23 de divizii. Dar era încadrată cu puțini ofițeri, și aceia slab pregătiți, iar dotarea, comparativ cu cea a inamicului era insuficientă. Ca să folosim un termen blând.
Vasile, împreună cu Ion Cioca fură detașați la un batalion de vânători de munte. Acolo îi mai întâlniseră și pe Lois Isaia și pe Gheorghe Ciocodeică. Făceau parte cu toții din compania 930, Regimentul 3, vânători de munte. Þăranul român era considerat apt pentru drumurile lungi și anevoioase, purtând pe spinare efectele militare, care, deși erau neîndestulătoare, atârnau ca o piatră de moară și îngreunau și mai mult deplasarea trupelor.
În prima seară, dinainte de prima luptă, aproape de Pasul Turnul Roșu, Vasile i-a arătat lui Cioca micul său carnet din piele, în care voia să-și noteze din când în când impresii despre război.
- Vasile, dacă te prinde ofițirul cu carnetu’ ăla, o să vezi pe ăl necurat! Te crezi tot la tine în prăvălie, adunând și scăzând mărfurile?
- Lasă, Ioane, n-ai grijă! Îl cunosc pe plutoniru’ Dumitru Cosmulei, comandantu’ companiei noastre. E cumnatu’ lu’ Vasile N. Ionescu – zis Gogoașe - ăl de stă pe str. Domnească, în Târgoviște. Om cu care am făcut afaceri bune.
- Bine, bine, da’ eu tot nu înțeleg cum poți tu să scrii în carnetu’ ăla, când glonțu ne șuieră pe la cur…
- Ioane, ascultă bine la mine! Cuvintele, ca și armele, dacă nu sunt folosite, ruginesc. Mi-e dor să aștern pe hârtie cuvintele. Căci cu ele mi-am petrecut toată viața. Cu registre, cu polițe, cu chitanțe de mână, cu înscrisuri de bancă. Trebuie să simt că încă mai trăiesc, fiindcă răzbelu’ ăsta mi-a tăiat toată pofta de viață. Dacă n-ar fi gându’ la Veta și fetele mele, aș turba! Măcar să simt bucata asta de piele neagră pe sub tunică, să îmi amintească de viața mea dinainte. De grijile mele. De speranțele mele. Și, poate, cine știe, tainele mele în ale cârciumăritului îmi vor fi de folos vreodată. De-o fi să cădem prizonieri sub mâna neamțului.
- Aici, cam ai dreptate. Și eu nu mă mai port prin viață decât cu gându’ la ai mei. Simt așa, când se lasă seara, că mă ia cu un firicel cald pe la inimă, gândindu-mă la ei.
- Ãla-i doru’, Ioane! Să știi de la mine. Eu, până acu, n-am știut ce e ăla dor... Că, dacă simțam nevoia s-o văd pe Veta, veneam fuguța de oriunde m-aș fi aflat. Pucioasa, Moreni, Slobozia, Târgoviștea. Pe fetele mele le puteam țuca oricând voiam, dragele tatii. Deci, dor din ăla de vorbește doina bătrânească, n-am știut a-mi fi de cineva sau ceva vreodată. Da’ acu mă sting de focul fetelor și al muierii. Și al țarinii, al ceairului unde țin vitele, de copaia în care frământă Veta pâinea pentru țest. De cârciuma mea și de vuietul mușteriilor. Ãsta-i doru’, Ioane! Ãl de-l cântă doina.
De Vasile și Ion se apropiaseră Isaia Lois și Gheorghe Ciocodeică. Aveau fețele trase. De frică. Ori de nesomn. De foame. De marșurile lungi, anevoioase, sub echipamentul militar, pe care îl purtau în spate ca pe o cocoașe atavică. Căci din timpuri imemoriale asta a fost soarta bietului țăran român. Să fie strivit de nevoi și necazuri.
- Vasile, șopti Ciocodeică, uitându-se speriat în jur, parcă să nu-l audă cineva. Circulă vorba că o să dăm piept cu nemții exact în pasul Turnu. Mă înfioară stâncile astea împădurite din spatele cărora niciodată nu ști ce te poate pândi. Plutonieru’ a spus că nemții deja au spart barajul nostru de la Sibiu și se îndreaptă spre noi. Vor să ajungă la București, până nu vine iarna în munți.
- Dumnezeu știe ce ne mai așteaptă, murmură Isaia.
- Care Dumnezeu, Isaio? Al tău sau al nostru? îl întrebă Cioca, făcându-i cu ochiul lui Vasile. Căci nici aici, departe de casă, prin tranșee, nu-l slăbiseră o clipă pe evreu cu ironiile lor.
- Dumnezeul lui Avraam, Isac și Iacov, Ioane, răspunse Isaia, privind cerul ce începuse să prindă culoarea viorie a înserării. Ãl de făcu ceru’ și pământu’ și toate de se țin sub ele și în ele.
- Dumnezeul tău, sau al nostru, Isaio, e unu și același, interveni blând Vasile. E adevărat că el a făcut pământu’ ăsta întins ca o haină. Uitați-vă, fraților. Vedeți pământu’ ăsta în care ne-am săpat tranșeele? Pământu’ ăsta nu se deosebește cu nimic de cel de acasă, chiar dacă ne aflăm departe de Valea Lungă. Dacă guști din el, dacă-l miroși, o să vezi că tot ăla e. E pământu’ care ne ține pe toți aburcați pe spinarea sa, cât ne e scris să viețuim. Iar apoi ne va ascunde în măruntaiele sale de chit, după ce nu vom mai fi. E pământu’ lu’ Dumnezeu, Ioane! Pământu’ lu’ Dumnezeu! Dumnezeu’ tău, Isaio! Dumnezeu’ nostru! Și mai e ceva. Mulți zic, pe nedrept, că ovreii stau acasă, nu ca noi în tranșee. Da’, nu-i adevărat! Uite, sunt cu noi aici , Lois, Șișman,Veltzer,Wechsler, Mendelovici, Șuler.. Þărișoara asta este și a lor...
- Ce-o mai fi pe la noi, p-acasă? schimbă vorba Cioca cu glas tremurat. În curând vine Sân Crăciunul. Pe uliți se burzuluiesc copiii cu colindul. Prin curți, acolo, unde-o mai fi rămas braț de bărbat, vor visa porcii cuțitu’ în ajunu’ Ignatului. S-or îngrămădi pe masă țuica fiartă, șoriciul pârlit la paie, tuciul cu bucățile de carne sfârâind, pomana porcului, numa’ buna cu murături de la butoi. O, Doamne, tare-i rău departe de casă! Și de cei dragi!
Auziră, dintr-odată, glasul strident, ca de trompetă, al plutonierului Cosmulei, care-i trezi la realitate: „ Atenție la mine! Două divizii de vânători de munte germane aproape că au reușit să taie coloanele noastre în marș, lângă Sibiu. Trupele române au fost nevoite să se retragă în munți, iar germanii au reușit să ocupe Pasul Turnu Roșu. Acolo vom da piept cu ei. Armata a II-a română a atacat forțele germane la Brașov, dar a fost respinsă, fiind nevoită să se retragă. Armata a IV-a română, care a acționat în nordul țării, s-a retras în condițiile în care armata austriacă le-a opus o rezistență mare. Întreaga armată română se află acum cu toate efectivele înapoi în interiorul granițelor naționale. Trebuie să rezistăm, altfel, nemții ajung la București. Va cădea guvernul. Regele va fi obligat să se retragă în Moldova. Atunci, totul va fi pierdut pentru noi. Mâine înaintăm în marș forțat!”.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!