Polca lui Dvorak umplu dormitorul, trezind-o pe Mirela dintr-un vis prea frumos ca să fie adevărat. Alesese „Palatul păpușilor stricate” ca muzică pentru trezirea de dimineață nu pentru că ar fi arătat ca vreun palat casa ei, ci pentru că, atunci când se trezea, parcă și ea se simțea ca o păpușă stricată. În plus, melodia era vioaie și mobilizatoare, fără a fi stridentă. Pentru a-și reveni la starea funcțională, făcea, chiar înainte de a coborî din pat, câteva mișcări ușoare de întindere, de rotiri de brațe, picioare și gât. Abia apoi îndrăznea să coboare, rostogolindu-se mai întâi pe o parte, ca să nu forțeze coloana, așa cum o învățase Ludmila în orele de aerobic. Hm… a fost o vreme când nu-mi calculam mișcările, ba chiar mă contorsionam în fel și chip, fără să-mi pese de urmări. E trist când începi să te gândești la astfel de lucruri. A fost și o vreme când, la auzul primelor sunete ale soneriei ceasului, sărea direct în picioare, fără nicio trecere, de teamă să nu adoarmă la loc. Pe atunci, avea program făcut de alții, pe atunci încă se mai temea de piciorul portarului, pus cu hotărâre în ușă. Acum, programul și-l făcea singură. Dar ce-i curios e că, acum, uneori își impune să se trezească la ore mai mici decât atunci. Că doar deh! E afacerea ei.
Chiar astăzi, ceasul sunase cu două ore mai devreme decât de obicei. Azi trebuia să deschidă mult mai de dimineață, să pregătească aranjamentele, să verifice dacă fetele au respectact mesajele de pe cărțile de vizită, conform comenzilor, dacă băieții sunt pregătiți pentru livrare, dacă… Azi e 8 Martie. Ãia vor lua cu asalt florăria încă de la primele ore ale dimineții. Toți vor, toți se grăbesc. Mâine va fi din nou liniște. Cu asta nu se putea împăca: de ce oamenii oferă flori numai la zile convenționale, sau cu precădere atunci. Florile trebuie să facă parte zilnic din viața noastră. În fine…
N-avea chef să coboare, dorind să mai prelungească pentru câteva clipe dulceața visului din care fusese smulsă brutal. Va să zică stimabilul inestimabil venise măcar în vis s-o sărute. Și să-i dăruiască flori. Un coș cu lăcrămioare, florile ei preferate, culese de prin grădini. Mai simțea încă în nări mirosul suav al florilor – el le spusese mărgăritare – și mai simțea atingerea fină, abia perceptibilă a buzelor. Nu fusese un sărut pătimaș, ci unul atât de… nu știa să explice. Parcă era mai mult un sărut al sufletelor. Absurd! De o mie de ori absurd! Și totuși… Hai, mișcă-te! Și tu, stimabile, ia-ți mărgăritarele și cară-te!
„Maaamaaa…” Ãsta era Pavaroti din CD-player-ul automobilului ei. Cu părere de rău, îi întrerupse cântecul pe la mijloc. Iar o s-o amendeze tembelul ăla de comunitar, c-a parcat cu roțile din spate în stația de taxi. Ce contează că-i 8 Martie? A mai pățit-o și altădată. S-o amendeze! Regulile sunt reguli și trebuie respectate. Chiar ea le spunea cândva foștilor subalterni că cine nu respectă regulile mici, nu le respectă nici pe cele mari. Și-apoi, trebuie să trăiască și Statul din ceva. De parcă n-ar plăti destule impozite!
De cum intră, mirosul cafelei îi gâdilă plăcut simțul olfactiv. Așa o așteptau fetele mereu, cu cafeaua făcută, mai ales de când se prinseseră că, până la cafea, „mănâncă” oameni. Ca și acum:
- Carmen, ție îți place funda asta? Și bunica lega mai estetic sacii cu grâu, când îi ducea la moară. Dă-te la o parte, c-o fac eu!
Își propusese de atâtea ori să nu mai fie atât de implicată, dar nu reușea.
Poate clientul nici nu observa funda, că doar pe el îl interesau florile. Dar ea cum ar fi putut să-i ofere niște flori atât de frumoase într-un ambalaj de doi bani? Mai ales că nu erau deloc ieftine. Era conștientă și recunoscătoare de faptul că orice bănuț pe care îl plăteau oamenii – fie ei mai ajunși sau dimpotrivă, scotocindu-se după mărunt – contribuise la schimbarea în bine a confortului ei. Cu atât mai mult cu cât florile nu erau un bun de absolută necesitate și, la o adică, dacă tot ar fi trebuit tăiat ceva de pe listă, pe criza asta instalată comod, venită și nemaiplecată, ca rușii în Cehoslovacia, dacă tot trebuia tăiat ceva, așadar, acestea dispăreau primele. Florile și cărțile – marile inutilități ale vieții noastre, cum gândeau unii, dar fără de care ea nu concepea că se poate trăi armonios. Cum nu putea concepe viața fără muzică. Așadar, clienții aceștia, câți au mai rămas, făcuseră, prin efort comun, ca ea să conducă un Volkswagen (nu că nu și-ar fi permis „Audi”, dar nu concepea să dai atâția bani pe o mașină, când poți face lucruri minunate cu ei; cum ar fi să-ți umpli casa de flori în fiecare săptămână), tot ei făcuseră să se mute din garsoniera de la VII pe care o ocupase ani de zile, într-un apartament spațios, în bloc nou, cu portar la intrare, să plece de două ori pe an să viziteze locuri pe care le cunoștea numai din atlasul geografic și pe care nici nu visase că le va vedea pe vremea când era cercetător principal la Măgurele. Terminase Institutul de Fizică, a treia în an, primise repartiție republicană la Măgurele, în cercetare, muncise pe brânci, ulterior își luase și doctoratul în chimie (că nu strică să fie două specializări, mai ales că erau legate una de alta), își dăduse toate gradele științifice și, luată de vârtejul studiului, ajunsese să se creadă un om împlinit. Până într-o zi când a realizat că nu se deosebea, la exterior, cu nimic de vânzătoarea de la aprozar. O vreme, n-avusese ochi pentru lucrurile exterioare, complet absorbită de Rezonanța Magnetică Nucleară, joncțiunea p-n și alte măscări asemenea. Când a deschis ochii, a constatat că asistentele din subordinea sa erau mai bine îmbrăcate, mai înghiulate și îmbrățărate, vorbeau despre concedii la mare, la munte, erau aduse de soți cu mașina, în timp ce ea venea cu autobuzul. Nu că aceste lucruri ar fi avut vreo importanță covârșitoare, nu le pusese niciodată pe primul loc, dar, peste momentul „trezirii” ei, s-a suprapus revoluția năvălită cu bocancii cu ținte în viețile oamenilor și ale instituțiilor. Institutul mergea din ce în ce mai prost, iar mafioții care vânduseră țara la fier vechi nici gând n-aveau să investească în cercetare. Și-atunci, în contextul atâtor tulburări ani de-a rândul și care păreau să nu se mai sfârșească, și-a adus aminte de pasiunea pe care o avusese încă din copilărie și pe care, datorită parcursului ei în viață, nu și-o manifestase deplin. Deși iubea artele și i-ar fi plăcut să se manifeste într-una dintre acestea, Dumnezeu n-o hărăzise cu nici un dar nici pentru muzică, nici pentru literatură sau pictură, dar ceva tot îi lăsase, oarecum tangențial și tot din sfera frumosului: pasiunea pentru și priceperea la flori, pe care și le manifestase încă din primii ani. Reușea să facă un aranjament superb chiar și din bălăriile de pe marginea șanțului. În satul copilăriei sale, aduna tot ce putea trece drept floare: ciulini, traista ciobanului, rochița rândunicii, ba chiar și florile acelea cu nume rușinos, cu referire la organul genital al țigăncii. Într-o zi, chiar adunase o mulțime de pe marginea șoselei, le strânsese într-un buchet și le oferise maică-sii. Prilej pentru tatăl ei să exclame: „Maria, ia te uită ce de p… ți-a adus fiică-ta!” Se supărase atunci, mai ales că ea nu știa că florile acelea poartă așa o denumire și nici nu înțelegea de ce niște flori atât de frumoase trebuie să aibă un nume atât de vulgar. Se supărase și îi trecuse, ca și atunci când a fost împiedicată să dea la „Horticultură” (că „nu-i de viitor”). Dar uite, până la urmă, pe căi ocolite, tot acolo ajunsese. Chit că nu prea înțelegea ce nevoie avusese să-și bată capul cu structura învelișului electronic al atomului, pentru a putea face un aranjament floral. Dar numai Dumnezeu cunoaște cu adevărat aceste căi și rosturile lor.
Plecase din Institut, nu fără unele regrete, dar hotărâtă să privească doar înainte. Își deschisese florăria cu bani împrumutați de la Bancă și acum se simțea bine în „raiul acesta în miniatură” cum îi spunea uneori. Voise să termine definitiv cu nostalgiile și alte chestii păguboase. Când i se mai adresa câte unul care îi cunoștea trecutul cu „doamna fizician” sau „doamna doctor”, îl corecta pe un ton blând, însă ferm: „Nu mai sunt nici fizician, nici doctor!” „Dar ce?” „Florăreasă, nu se vede?!” „Păi… și cum să vă spun? Doamna… florăreasă?” Zâmbea, fără să mai adauge nimic, dar în gând îl sugestiona: „Scoate banul și taci!”
Adevărul e că fusese o vreme când îi plăcea să i se spună „doamna doctor”. Ea însăși se prezenta astfel: „doctor Mirela Staicovici”. Ce ridicol! Dar acestea erau regulile, nescrise dar mereu respectate, în Institut nu te puteai adresa decât cu gradul, cam cum e și-n Armată. Totuși, nu impusese nimănui modul de adresare. Doar o dată făcuse o excepție, când pusese la punct una dintre laborante care îi spunea simplu, fără titlu, „doamna Staicovici”. N-o deranja defel și nu dăduse nicio importanță faptului – nu le cerea subalternilor decât să-și facă treaba – și probabil nici n-ar fi dat în continuare, dacă aceasta n-ar fi provocat-o. Lavinia, căreia i se adresa pe nume ca oricărei laborante, a făcut greșeala ca într-una din zile să-i atragă atenția că ea e nevastă de preot și, în consecință, ei trebuie să i se adreseze cu „doamna preoteasă”. Mirela, cu nasul în electronii ei, habar n-avea ce hram poartă soții colegelor de laborator. Nici n-o interesa, cum n-o interesau bârfele lor pe care însă aveau grijă să le ferească de urechile ei, întrucât le interzisese de la bun început și știau că nu glumește. Când o auzise pe Lavinia, cu tonul nițel cam impertinent, impunându-i formula de adresare, scăpase din mână pipeta pe care tocmai și-o luase din stativ. După ce a pus-o pe doamna preoteasă s-adune cioburile, a înhățat-o de gulerul halatului, a lipit-o de zid și i-a spus pe un ton pe care nici ea nu și-l cunoștea: „Serios? Iar tu, de azi, mi te vei adresa cu „doamna doctor”! Și te asigur că, la mine, doctoratul nu s-a luat prin contact sexual, ci prin ani de studiu pe brânci și de muncă asiduă”. „Adică ce vreți să spuneți?”, bâiguise Lavinia rămasă cam fără suflu și roșie în obraji. „Exact ce-ai auzit! Ai fost cumva hirotonită și nu știm noi?” Se dusese miorlăind acasă, la părintele, să-i spună ce-a pățit, iar a doua zi venise foc și pară pe acesta, pentru că-și permisese să nu fie de partea ei. Relatase în laborator, chiar în prezența Mirelei, discuția cu el: „Deh, coană preoteasă – îi zisese părintele – de smerenie ai auzit? Și dacă n-ai auzit tu, să știi că a auzit ea de tine. E scris și-n carte: pe cel care nu se smerește singur, îl smerește Dumnezeu. Bine ți-a făcut! Tu nu trebuie să spui că ești preoteasă, ci să arăți, prin felul de-a te purta. Să mi-o prezinți și mie pe doctorița asta, să-i strâng mâna!” Mirela zâmbise numai în colțul gurii, întrebându-se ce-o fi zis popa în sinea lui, de ce i-a putut trece ei prin cap. Oricum, a rămas o vorbă în Institut: când cineva voia să-și evidențieze un titlu meritat, adăuga la urmă: „Și te asigur că nu s-a luat la mine prin contact sexual”. După incidentul acesta, le pusese pe laborante să facă o listă cu profesiile soților lor și, când voia să se amuze, li se adresa, după caz, cu: „doamna comandor”, sau „doamna frezor-rabotor” etc. Cel mai tare se amuza când îi spunea Rodicăi, o sfrijită, slabă cât un fus: „doamna boxer”.
Toate acestea erau departe acum. Rămăsese doar praful amintirilor și-al atâtor lucruri inutile de care ne împiedicăm în viață. De altfel, Lavinia și Mirela deveniseră ulterior bune prietene, iar între ele nu mai exista acum nici „doamna preoteasă”, nici „doamna doctor”. Erau, simplu, Lavinia și Mirela, atât, așa cum erau scrise în Cartea lui Dumnezeu.

- Zoe, de ce te holbezi, dragă, la mine? Pune și-adună frunzele care au căzut de la flori, mai e puțin și vor începe să vină clienții. Știți că nu-mi place să arate florăria ca după război.
- Mă scuzați, doamna Mirela, eu… știți… mă tot minunez de dumneavoastră. Să nu vă fie de deochi! Că tare bine arătați astăzi!
- S-ar zice că, în alte zile, arăt ca Muma Pădurii?
- Aaa, nu! Mereu arătați bine. Dar azi, nu știu… aveți ceva, o lumină…
- Ei, m-am pupat cu unul azi-noapte!
Fetele începuseră să chicotească, dându-și coate.
- În vis, dragă!
Un pic dezamăgită, Carmen prinse curaj:
- Păi dacă numai în vis, și arătați așa bine, cum ar fi dacă s-ar întâmpla în realitate?
- Marș la treabă, că vă jupoi!

Și maimuțele astea… apasă degetul pe rană.